Amintiri şi poveşti mai deocheate

Humanitas, 2009

Înscrieți-vă ca să fiți anunțat când acest produs revine în stoc

Stoc epuizat

22,00 lei

În această ediţie, Neagu Djuvara ne mai încântă cu o poveste. Fiecare carte, asemenea fiecărui om, are o poveste a ei. E-adevărat însă că, în timp ce poveştile oamenilor ies mai uşor la lumină, poveştile cărţilor sunt doar arareori cunoscute. Şi Poveştile mai deocheate ale lui Neagu Djuvara au o... poveste a lor. Într-o bună zi, venit la editură să discute sumarul unei viitoare cărţi despre boierimea română, autorul a lăsat şi un manuscris pe a cărui primă filă era scris (cu roşu!) pentru după moartea mea. Imposibil de trecut peste o asemenea hotărâre! Şi totuşi, cum să le întârzii cititorilor bucuria de a se reîntâlni cu un povestitor atât de plin de har cum e Neagu Djuvara! Aşa că, după nu puţine şi nici uşoare exerciţii de persuadare, Neagu Djuvara s-a lăsat înduplecat şi ne-a îngaduit să adunăm în volum cele patru poveşti risipite într-o revistă. Mai mult chiar, acum, dacă tot aveau să devină carte, poveştile s-au îmbogăţit cu noi, spumoase şi irezistibil istorisite întâmplări.

Acest testament erotic și literar al lui Neagu Djuvara este o capodoperă a genului memorialistic din literatura română a ultimilor ani. Cu un umor debordant, istoricul și povestitorul Djuvara reconstituie viața boierească, cu toate nuanțele ei inedite, aș Recenzie scrisă de Oana: Neagu Djuvara reușește să fie un povestitor cu șarm și totodată un redutabil cercetător. Datorită stăruinței domniei-sale (dar și a altora, printre care se numără Lucian Boia sau Adrian Cioroianu), o serie de volume cu tematică istorică s-au menținut săptămâni la rând pe lista celor mai vândute cărți de pe piața românească, ceea ce în alte țări ar fi o utopie. Cu toate acestea, critica literară a păstrat o oarecare distanță față de ele, gest motivat probabil prin faptul că nu se pretează la o cronică de carte de uz comun, fiind vorba totuși de niște texte cvasi-științifice. Doar genul memorialistic rămâne în continuare în atenția criticilor, unde referirile la contextul istoric sunt secundare, sau chiar absente.

Se știe că scriitorul Neagu Djuvara este ultimul descendent masculin al unei distinse familii de boieri, cu un trecut străvechi și neîntrerupt, drept care istoria aristocrației autohtone nu îi este și nici nu îi poate fi străină. Preocuparea sa față de trecutul boieresc în general se reflectă în câteva cărți ale domniei-sale, despre care am putea spune, la prima vedere, că nu au foarte multe în comun. Dar demersul său, privit în ansamblu, ascunde o încercare de a repara prestigiul șifonat al acestei pături sociale, după atâtea decenii în care propaganda proletară a comunismului le-a insuflat românilor un dispreț profund față de acei „opresori ai neamului” sau „ciocoi”, demonizându-i permanent atât în literatură cât și în textul manualelor școlare. De aceea, creionarea unor portrete de boieri culți, rafinați și influenți apare astăzi drept un imperativ, căci s-a scurs ceva timp de la înlăturarea lor din țesutul social românesc. Acestei necesități i-a răspuns istoricul Neagu Djuvara, cu ajutorul unei formule literare care nu au dat greș, după cum vom vedea.

Amintiri și povești mai deocheate (Humanitas, 2009, ediția a II-a) alcătuiește, prin cele cinci povestiri ale sale, testamentul erotic și literar al autorului. Decorul de epocă are darul de a înduioșa, amuza, dar și de a mâhni adesea cititorul, în timp ce personajele, umanizate, sau mai degrabă desacralizate, se apropie de cititorul actual, coborând din tabloul estompat al vremilor trecute. În cel mai rafinat stil de școală veche, presărat cu franțuzisme bine alese, Neagu Djuvara ne convinge că nu greșim prea tare numindu-l un „Ion Creangă al veacului XXI”.

Cu un umor greu de inclus într-o categorie anume, dar și cu multă (auto-)ironie, povestitorul Djuvara își ia rolul în serios și relatează o sumedenie de amănunte picante din viața câtorva membri ai familiei sale, cu toții oameni cu stare și cu titluri, dar cu moșiile împuținate în urma adoptării reformei agrare de după Marele Război. Printre anecdote, sunt strecurate cu meșteșug numeroase explicații istorice, ceea ce ne situează în fața unui text cult, chiar dacă frazele curg într-un limbaj puternic oralizat, cu nuanțe pedagogice. Aflăm, de pildă, pe neașteptate, în toiul unei anecdote cu miez, care este originea patronimelor Popovici și Popescu (numele acestea le primeau urmașii de preoți din Ardeal, respectiv din Principate). Așadar, istoricul din spatele peniței de scris se lasă mereu ghicit, spre deliciul cititorului, care descoperă la persoana întâi farmecul unei epoci din care nu au mai rămas decât foarte puține ruine.
Latura „deocheată” a povestirilor se întrezărește în scandalurile care s-au ținut lanț în rândul protipendadei familiale; s-au numărat printre ele divorțuri cu răsunet, dar și excentricitatea unor „personagii” parcă scoase din romanele cavalerești. O pagină memorabilă o constituie povestea blenoragiei cu care s-a ales fratele autorului în urma unor vizite nocturne și prea înfocate într-un sat cu țigănci frumoase, blenoragie care l-a lăsat sterp, morala fiind la vedere. În alta, o femeie răpitoare și „rea de muscă” încearcă să-l cucerească pe junele Neagu, care de fiecare dată se trezea prea târziu, căci era „un specialist al ratărilor, un fel de campion al anti-donjuanilor”.

Dar nu toate întâmplările adăpostesc un ton umoristic, ba chiar unele redau destine tragice. Un astfel de caz este cel al domnișoarei Mia, cu care soarta nu a fost nicidecum blândă: din angajată în diplomație, ajunge să spele podelele într-un spital, având și un copil din flori de crescut, iar acesta e doar începutul poveștii ei. După 1947, tragedia avea să-i lovească pe alți membri ai familiei, anume pe cei care purtau nume vechi boierești și care, tocmai din această cauză, au sfârșit în diverse închisori comuniste.
În linii mari, observăm un proiect intelectual de romanțare a vieții boierești de după 1917, adică în plină perioadă de adaptare la traiul sărăcit de reformele sociale și de războaie. Personajele feminine care populează cele cinci povestiri păstrează o aură cvasi-mitologică și o forță greu de redat, căci pe atunci o boieroaică știa și să conducă de una singură o gospodărie întreagă, dar și să dovedească ample cunoștințe de franceză. Acesta este jurnalul deocheat și elegant deopotrivă, pe care Neagu Djuvara l-a scris în cel mai ludic limbaj din literatura română a ultimilor ani.
Others reviews Cătălin: Să nu vă fie de deochi! (8 decembrie 2009): (preluare de pe www.thechronicle.ro)

După dispariţia lui Alexandru Paleologu (cînd m-am aflat pentru prima dată în preajma acestuia, în Cafeneaua de la subsolul Facultăţii de Litere, am avut senzaţia că mă aflu pe ţărmul altei lumi), pe care autorul nostru de altfel îl şi pomeneşte în carte, Neagu Djuvara e singurul care mai poate purta tricoul cu numărul 10 al eleganţei înnăscute, specifică unui vîrf veritabil al inteligenţei şi boieriei româneşti. Omul care poate cîştiga singur meciul împotriva prostiei, mîrlăniei şi prostului gust.

Printre multele titluri serioase, despre ultimul, publicat tot la Humanitas, Războiul de şaptezeci şi şapte de ani (1914–1991) şi premisele hegemoniei americane, Sorin Lavric a scris o cronică extrem de pertinentă şi laudativă, pe bună dreptate, în numărul 47 al României literare şi pe care o puteţi citi aici, Neagu Djuvara este convins să publice acum, şi nu mai tîrziu, cînd tîrziul va fi devenit pentru domnia sa o noţiune irelevantă, Amintiri şi poveşti mai deocheate. Şi bine a fost persuadat.

Deocheat e exagerat spus. Dacă am lua prima definiţie din dicţionar a verbului a deochea (a vătăma sănătatea sau bunăstarea cuiva printr-o privire rea sau invidioasă), iar nu sensul participiului trecut, cu funcţie de adjectiv, însemnînd necuviincios, dintre cele două sensuri îl prefer pe primul: Neagu Djuvara are darul să vă vătămeze sănătatea spirituală căci vă va dărui o privire invidioasă pentru toate întîmplările trăite şi povestite şi, mai ales, pentru limba domniei sale.

Îmi permit o profeţie: limba domnului Djuvara va fi considerată o ciudăţenie de către copiii şi nepoţii noştri. Şi chiar acesta mi’e sentimentul care mă încearcă citindu’i Amintirile: că citesc cronicarii altor vremi şi o reformulare a celebrului “M’au ruşinat păgînul”. Aşadar, după ce îi veţi fi terminat de citit deochiurile, dacă veţi simţi nevoia să îi recitiţi pe marii cronicari, să nu vă miraţi de unde vine imboldul.

O mai fi fost citat şi nu’i bai dacă îl mai citez şi eu o dată (şi iubirea are nevoie de reluare pentru a fi bine înfăptuită). E vorba de un fragment din capitolul intitulat Căsătorii între ardeleni şi boieroaice ardelence şi viceversa:

“Primul caz de care îmi amintesc e acela al unei Ghiculeşti – din ramura Ghica din Moldova – care s-a căsătorit cu tânărul şi fercheşul prefect naţional-ţărănist Spătaru. O cunoştea mama, că erau rude îndepărtate. Cu toate că avea un fizic plăcut, se apropia de 40 de ani nemăritată. Aşa că n-a făcut nazuri de prinţesă când a fost să îl ia pe ne-nobilul ardelean. Cum s-a petrecut noaptea nunţii s-a aflat prin Bucureşti, pesemne chiar din indiscreţii ale mirelui. Mireasa, încă fată mare cu toată vârsta, cum am spus, când a venit clipa fatidică să-şi piardă fecioria, a început să ţipe:
- Nu se poate…Nu se poate!
Bărbatul însă, nemilos (nota mea: dulce acest adjectiv ha ha ha!), i-a zis ardeleneşte, împingând în vrăjmăşie (idem):
- Musai să intre, c-alta nu-i!”

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, Neagu Djuvara!
iul_i: o carte de vacanta (25 august 2009): In fine, am citit-o in IC din Bucuresi pana la Iasi! Ce nu face omul cand nu are ce face! Sa nu va asteptati la prea mult! Dar si putinul e uneori bun. O lectura usoara. Va puteti trezi a doua zi fara dureri de cap... dar si fara a va aduce prea mult aminte.