Poveste despre dragoste şi întuneric (Ediţia 2011)

„Poveste despre dragoste și întuneric” de Amos Oz este una din acele cărți rare ce sfârșesc prin a tămădui, prin leacul povestirii, de orice umbră de ranchiună omenească. Drept mărturie clară a graiului universal în care a fost scris, trebuie spus că acest roman de memorii a fost deja tradus în peste douăzeci de limbi și a fost inclus chiar și în bibliografiile școlare din China.

Amos Klausner a avut o copilărie fericită, în ciuda faptului că Israelul său de baștină, aflat și el la o vârstă fragedă, traversa o perioadă sumbră, presărată de conflicte. Aceste două copilării paralele, a autorului și a țării sale, precum și o mulțime de povestiri minunate (precum anecdota în care erau descrise pisicile simțitoare și nărăvașe ale învățătoarei Isabella) vin să desăvârșească broderia acestor dense pagini de jurnal. Tema centrală însă, taina dureroasă de care naratorul se eliberează prin scris și care nu a mai fost dezvăluită nimănui până atunci, este povestea sinuciderii mamei, petrecută pe când el avea doar doisprezece ani și jumătate. Ca urmare a acestei pierderi teribile, adolescentul Amos se dezice de numele tatălui, adoptând patronimul Oz (care în ebraică înseamnă „curaj”), gest cu care marchează ruperea definitivă de trecut.
Primele pagini ne redau cu minuție căminul părintesc din Ierusalim, slab luminat și neîncăpător. Părinții, intelectuali amândoi, au primit o rafinată educație europeană, dar au fost mai apoi rupți cu forța de realitățile cunoscute o dată cu răspândirea fulgerătoare a nazismului, fenomen care i-a împins să emigreze în Palestina. Mama știa citi în opt limbi, tatăl în șaisprezece, iar prețuirea ce o arătau literaturii și cunoașterii se oglindea în imensa bibliotecă ce le tapeta fiecare perete al modestului cămin și față de care profesau un adevărat cult.

Romanul, vizibil înrudit cu Un veac de singurătate, este dedicat în prima lui parte istoriei familiale, fiind reconstruite viețile a patru generații de evrei europeni. La fel ca în romanul lui García Márquez, personajele suferă de o nefericire cronică, moștenită invariabil din tată în fiu, de parcă ar fi fost urmăriți de un blestem, iar destinele lor se împletesc cu istoria războaielor țării și cu masacrele provocate de acestea. Cu toții sunt oameni măcinați de solitudine, la Macondo la fel ca la Ierusalim, iar poveștile de iubire sunt neobișnuite. Așa, de pildă, bunicul patern al lui Amos, rămas văduv la bătrânețe, devine un Don Juan, unchiul Yosef, profesor universitar de renume mondial, este ridicol prin vanitatea lui, bunica din partea tatălui își dedica zilele și nopțile exterminării oricărei urme de praf și de murdărie, căci spurcăciunea Orientului o obseda din cale afară, așa cum și Ursula fusese în stare să pună ordine în jungla ce înghițise cândva Macondo. Bunicul matern, al lui Amos, un personaj profund uman, ajunsese un om foarte înstărit în Ucraina de baștină, căci locuia acolo în singura vilă dotată cu baie interioară și cu vană din oraș, dar a fost obligat de ura antisemită să fugă în Palestina și să se aciueze într-o colibă acoperită de table, pierzându-și agoniseala, dar nu și seninătatea chipului, dovedind o forță nemaipomenită luând-o de la capăt, așa cum au făcut-o locuitorii din Macondo după plecarea bananierilor, ambii într-o sărăcie lucie.


Macondo a fost pedepsit cu molima insomniei, când luni de zile nimeni nu a închis un ochi, până într-o bună zi, când totul a revenit brusc la normalitate. Tot așa, mama lui Amos a fost lovită de această cruntă boală a nesomnului, poate tocmai fiindcă era cea care suferea cel mai acut de singurătate, fiind atinsă astfel de blestemul străvechi. Pe numele ei de fată Fania Mussman, era o femeie înzestrată cu frumusețe și inteligență deopotrivă, care nu a încetat să exercite fascinație asupra tuturor celor care o cunoșteau, mai puțin asupra propriei familii. În acele vremuri grele, pe când Israelul nu exista încă pe harta politică a lumii, pe când femeile nu aveau dreptul să se amestece în conversațiile bărbaților decât pentru a le aproba spusele și pe când Palestina se umplea cu evreii alungați de biciul Europei, micul Amos nu se mai sătura să asculte poveștile fabuloase ale mamei. Așa descoperă de pildă legenda bătrânilor centenari, muți și orbi, pe a căror piele creșteau licheni și care aveau grijă unul de celălalt în coliba retrasă din inima pădurii vechi de când lumea. Și tot atunci ascultă povestea Pandorei, dar nu în versiunea cunoscută, ci într-una nouă, cu mult mai crudă: în fapt, suferința omenească nu fusese eliberată din cutia femeii trimise de zei, căci durerea existase dintotdeauna, Pandora fiind doar un mit ce servește drept consolare. Mamei nu părea să-i pese că acele personaje mitice nu erau nicidecum potrivite pentru urechile unui copil și se complăcea în postura de Sheherezadă, uitând pe acea cale că trăia o căsnicie nefericită.

După cum observă criticul spaniol Félix Romeo în cronica sa din 2004 intitulată „El misterio de una madre”, publicată în revista culturală Letras Libres, numai datorită acestor povești ale mamei a devenit Amos scriitor. Este adevărat, căci scriitorul ne mărturisește cum a dat frâu liber imaginației sale, mai întâi inventând povești pentru colegii de la școală, ca să scape de bătaie (căci îl invidiau pentru privilegiul de a fi singur la părinți), devenind astfel o Sheherezadă-băiat, iar mai apoi când ieșea cu părinții lui la cafenea și privea vrăjit toate chipurile din preajmă, născocind în minte câte un destin pentru fiecare în parte. Acest preaplin de fantezie nu putea izvorî decât sub impresia poveștilor zguduitoare rostite de mamă în penumbra bucătăriei și care l-au învățat să perceapă viața ca pe o poveste. Din păcate însă, basmul s-a întrerupt cu brutalitate și poate că și el a ucis-o, la rândul lui, pe fragila Fania, prin cărțile pe care le devora zi de zi, căci în lunga perioadă de nesomn ea nu a încetat să-i citească pe Tolstoi și pe Cehov. Poate că, meditând la destinul Anei Karenina, o femeie fără noroc ca și ea însăși, a zărit în moarte o posibilă scăpare, sau poate că, citind despre Europa tinereții ei, a răpus-o nostalgia exacerbată de efectele migrenei.

Amos, un copil dotat cu multă sensibilitate, admirat pentru inteligența lui precoce, dar solitar și introvertit, nu a putut să-și ierte mama pentru modul în care a decis să-l părăsească. Neîncercând să o înțeleagă decât mulți ani mai târziu, el a urât-o mai întâi, nevărsând nicio lacrimă la moartea ei. Amos Oz a scris istoria propriei familii „ca un ceasornicar sau ca un argintar de modă veche”. Poveste despre dragoste și întuneric este presărată cu numeroase aluzii la evreitate, aluzii ce conferă o înfățișare umană evreului demonizat în atâtea culturi. Iar fiindcă acest popor fusese dintotdeauna european convins, considerând studiile drept esența educației, iar diploma drept un bun inalienabil, micul Amos a moștenit această gândire, dorindu-și încă de mic copil să se prefacă într-o carte. Sau poate dorea să se prefacă într-o poveste. Căci el credea că omul poate fi ucis cu ușurință, în timp ce o carte, fie și printr-un singur exemplar pierdut pe un raft de bibliotecă, are șansa de a supraviețui în lumea aceasta.