Arhipelagul insomniei

Literatura portugheză – mai mereu în umbra celei hispanice – este deseori identificată, în ultimele decenii, cu numele lui Jose Saramago. Însă Antonio Lobo Antunes, născut la Lisabona în 1942, este autorul a douăzeci și cinci de cărți, distinse cu premii în peste zece țări, inclusiv Franța (Prix France Culture – în 1996 și 1997; Ordre des Arts et des Lettres – în 2008), România (premiul Ovidius – 2003) și Israel (prestigiosul Jerusalem Prize – 2005 – acordat anterior lui Bertrand Russell, Borges, Eugen Ionesco, Sabato, Llosa și Stefan Heym). Șapte dintre romanele lui au fost traduse în română. Sărutul lui Iuda, Univers 1994, (traducere de Odette Mărgăritescu) Manualul inchizitorilor, Univers 2000, Întoarcerea caravanelor, Humanitas 2003, Cuvânt către crocodili, Humanitas 2004, Bunăseara lucrurilor de pe-aici, Humanitas 2006, Ordinea naturală a lucrurilor, Humanitas 2009, și Arhipelagul insomniei, Humanitas 2011, (cu excepția primei, toate în traducerea Micaelei Ghițescu).
La șaisprezece ani când, fără să-și facă prea mari speranțe că va primi și un răspuns (pe care, totuși, l-a primit) i-a trimis o scrisoare lui Céline, spunându-i că vrea să devină scriitor. Însă tatăl lui, João Alfredo de Figueiredo Lobo Antunes, neurobiolog și profesor universitar în Lisabona, a insistat ca Antonio să urmeze medicina. Se specializează în psihiatrie și, în timpul Războiului Colonial, între 1961 și 1974, face parte din armata portugheză și lucrează într-un spital din Angola, fiind pasionat (și intrigat, totodată) de problema morții. Cu ocazia lansării cărții sale, Ordinea naturală a lucrurilor, la București, în 2009, avea să spună: mă enervează foarte tare că voi muri. Întotdeauna poţi să faci mai bine ceea ce ai făcut. Încă nu am scris cartea pe care îmi doresc s-o fi scris – şi cred că nu o voi face niciodată. Dacă aş scrie-o, m-aş opri. Vreau să prind lumea între copertele unei cărți. Își publică primul său roman, Memória de Elefante (Memorie de elefant) abia la vârsta de treizeci și șapte de ani, în ’79. Criticile nu-i sunt tocmai favorabile, ceea ce nu e câtuși de puțin surprinzător, pentru că stilul lui Antunes este unul dificil, incomod. Cu prilejul aceleiași vizite, din 2009, la București, își amintea de debutul său ca romancier: Eram sigur de destinul meu literar. Aveam o încredere în mine de nezdruncinat şi eram convins că situaţia urma să se schimbe. Le spuneam celor care mă criticau: „Nu vă place cartea asta? O să scriu o alta!“
Într-un număr recent al unei reviste – și mai recent (din păcate) desființată – am citit un articol care se numea Cum să citești un roman genial fără să pari prost. Articolul făcea referire la cartea lui Antonio Lobo Antunes, Arhipelagul insomniei (apărută prima oară în Portugalia, în 2008), și începea cu o replică a lui Fitzgerald, adresată lui Faulkner: Îți dau ce recomandare vrei, dar nu mă pune să te și citesc! Dacă Întoarcerea caravanelor ar putea reprezenta o inițiere în universul – și stilistica – lui Lobo Antunes (asemănător Portretului artistului la tinerețe, a lui Joyce, pentru Ulise), departe de a fi criptică prin mesaj, Arhipelagul insomniei presupune o muncă titanică din partea traducătorului și o răbdare sisifică din partea cititorului. Asta fără să însemne câtuși de puțin că, pe parcursul (deseori abrupt al) arhipelagului, cititorul nu va fi fascinat de incoerența aproape mistică a cărții, găsind satisfacții la fiecare pasaj. Vorbeam despre răbdare sisifică, pentru că fiecare drum reluat, fiece gest al vreunui personaj, sau gând care, retrospectiv, își găsește justificarea, întregind imagini ori episoade lăsate – aparent – la interpretarea celui dispus să continue – fie și regresiv – firul narațiunii, deschide alte porți, alte interogații, alte universuri, la fel de închise, criptice, cu sentimentul unei eterne reîntoarceri – și a aceleiași revolte (a cititorului) ca la Nietzsche (a autorului), dar nu atât împotriva religiei, cât a vieții în sine.

Arhipelagul insomniei este o combinaţie frapantă şi intrigantă dintre un exerciţiu stilistic delirant, cu fraze de câte un capitol întreg, în care sunt intercalate voci, amintiri, gânduri ale mai multor personaje şi forţa de a transmite stări intense, deseori contradictorii, în care veridicul şi irealul devin complementare, potenţându-se reciproc.
Stilul şi imaginile scriitorului portughez, în vârstă acum de şaizeci şi nouă de ani, amintesc de Castelul lui Reynaldo Arenas, sau de filmele suprarealiste ale lui Buňuel: „totul se temea de tot în acea pustietate încremenită,” în care „ameninţarea de a ne urmări a materiei fără carne din care sunt făcute beznele,” conturează o lume obscură, unde sunt confundaţi – nu atât din ignoranţă, cât din indiferenţă – o servitoare cu alta, un bărbat cu o fotografie, soţia cu o haină lăsată la uscat. E un univers închis, incoerent, compus dintr-o multitudine de universuri, închise fiecare în mintea câte unui personaj, univers al cărui singur numitor comun e interiorizarea dusă până la paroxism, proximă nebuniei.
Două fraze revin obsedant, devenind leitmotive ale romanului: „suntem personaje din rame, zâmbete contopite cu trosniturile duşumelei” şi „casa asta căreia totul îi lipseşte deşi totul e la fel” – sintetizând trecerea, aproape neobservată, de la stadiul de „carne” la cel de „materie fără carne,” absenţă care te urmăreşte din fotografii.
Ideile exprimate holofrastic – nu fraze, ci imagini sugerate prin câte un singur cuvânt – lipsa punctelor şi a virgulelor care încadrează, în mod obişnuit, completivele, nu sunt câtuşi de puţin excentricităţi postmoderniste – deşi textul e, fără îndoială, postmodern –, ci sunt menite să compatibilizeze stilul cu ideea centrală de coerenţă a incoerenţei, de flux şi trecere de la ceea ce e la fel spre ceea ce – deşi rămâne neschimbat – e cu totul schimbat. Până şi „moartea intra şi ieşea ca celelalte persoane din casă, atât de familiară şi umilă că n-o mai observa nimeni.” De altfel, moartea, personaj omniprezent în Arhipelagul insomniei, este o bătrână îmbrăcată în negru, care, odată cu vârsta „îşi mai pierduse din vigoare”, dar asta nu din cauza trecerii timpului, care părea mai mult o stagnare, ci a ineficienţei sale, pentru că morţii continuă să trăiască, iar cei vii sunt şi ei morţi, uneori fiindu-le, lor înşile, imposibil să mai facă diferenţa.
Încă din primele pagini ale cărţii, Antunes deschide o multitudine de drumuri ce nu anunţă nimic, părând doar frânturi de gânduri, posibilităţi, care, însă, capătă retrospectiv sens, găsindu-şi rezolvări ce dau romanului o tentă psihologică. De exemplu, ura bunicului pentru fiul său (în Arhipelagul insomniei doar femeile au nume; bărbaţii sunt eu, fratele meu, tata (Idiotul), bunicul, vechilul şi ajutorul vechilului) datează încă de la naşterea acestuia („Idiotul mi-a furat femeia”), orgoliile sunt mai puternice decât sentimentele, nimeni nu vorbeşte cu nimeni (decât despre bunul mers al moşiei), iar fiecare aşteaptă de la ceilalţi altceva decât primeşte. Sau, tot bunicul, după ce salvează un miel din ghearele găilor, „luându-l în braţe [,] introducându-i în suflet propria sa viaţă, l-a aruncat pe jos când şi-a dat seama că-l observam şi l-a întrebat pe vechil
— Crezi că-i bun de gătit?”
Deşi imaginile sunt statice – mişcarea e doar în interiorul unui sistem de referinţă imobil – iar firul narativ (firele) compus din amintiri şi închipuiri (între care, de altfel, limita e greu de trasat) ale personajului narator, apare promisiunea unei evadări din acel univers închis (ce aduce aminte, într-o oarecare măsură, de Yoknapatawpha lui Faulkner): „fratele meu şi cu mine plecăm mâine.” Cuvintele revin obsesiv, dar nu pot fi luate în serios, pentru că „pendula oprită locului anunţă că timpul a încremenit,” iar mâine e ceva despre care se poate doar vorbi, în Arhipelagul insomniei.
Prin salturile cronologice repetate, Lobo Antunes ne face să vedem aceleaşi personaje deopotrivă tinere şi bătrâne, pe bunica legându-şi câteva lucruri într-o bocceluţă, înainte de a pleca de la părinţi pentru a deveni soţie, legând nepoţelului o cutiuţă cu ceai, „cu tenacitatea specifică bătrânilor”, o fetiţă în cămăşuţă de bumbac, şi iar bătrână, „atunci când va muri, nimic nu va muri împreună cu ea, fiindcă a răposat deja încetul cu încetul, până au rămas doar nişte amintiri vagi.” Bunicul tânăr, ridicând de unul singur prima baracă de pe moşie, bătrân, omorât de fiul său cu lopata, continuând să poruncească şi mort, iarăşi tânăr, mereu strângând încheietura vreunei slujnice
„— Vino’ncoa!” –
treceri ce întăresc impresia că „deşi nimic nu mai e la fel, totul e neschimbat”.
Ca în Pe patul de moarte (As I Lay Dying) al lui Faulkner, personajele preiau, pe rând, rolul naratorului. Inclusiv moartea, nevoită să se justifice – „Nu-i trecut în registru”, ezitând, revoltându-se „de ce oare trăim pe un pământ ca ăsta, atât de crud?“.

Nu cred că scriitorii de limbă spaniolă sau portugheză a sfârșitului de secol douăzeci, începutului de secol douăzeci și unu se vor putea elibera, literalmente, de influența Veacului de singurătate, a lui Marquez (revendicat – de el însuși – din Comedianții lui Green), a universului faulknerian, de sub însemnele heraldice ale lui Borges, sau discursul paranoizant al lui Cortazar. Însă marii poeți – și îi numesc aici inclusiv pe cei care nu au scris niciodată versuri (să existe oare?) – își vor asuma mereu riscul presupus de o literatură criptică, de dragul forțării limbii, a limbajului, a dialogului (uneori atât de greu de stabilit) dintre mesaj și expresie.