Barbarii

Un eseu magistral care mi-a plăcut în special pentru MELANCOLIA ARGUMENTATĂ. Lumea de azi e plină de oameni tip Savonarola, adică oameni care deplîng într-un mod foarte agresiv schimbarea culturii în care au crescut şi instaurarea unei culturi noi, mai rapidă, mai superficială, mai aproape de McDonald’s decît de Beethoven.
Nimic din toate acestea la Alessandro Baricco, cu toate că şi el vorbeşte despre McDonald’s, aşa cum şi el a crescut cu Beethoven şi numele firmei americane, respectiv a compozitorului le utilizează şi el spunînd că sînt simboluri ale două culturi diferite. Într-un fragment despre romanul său Mătase el nu-şi poate reprima o dorinţă: dacă nici astăzi n-ar fi nici avioane, nici maşini de spălat, nici psihiatri!
Şi totuşi. Tonul lui nu este nici flagelant, nici arogant – el doreşte să înţeleagă, nu să judece. „Bizuindu-se pe o anume inovaţie tehnologică, un grup de oameni aliniat în esenţă la modelul cultural imperial [adică cea McDonald’s – n. n.] accede instinctiv la o spectaculozitate mai imediată şi la un univers lingvistic modern, şi astfel reuşeşte să-i confere un succes comercial uluitor.” (48.) Un Savonarola n-ar spune nicicînd aşa. El ar formula cam în felul următor: „Bizuindu-se pe o anume inovaţie tehnologică NEOPRIMITIVĂ, un grup de oameni rudimentari şi aliniat în esenţă (DACĂ ASTA MAI ÎNSEAMNĂ PENTRU EI CEVA)” etc. Nu s-ar putea dezice de adjective dezonorante. Baricco urmăreşte femonemul cultural numit de el mutaţie: se simte că nu-l aprobă, dar împinge empatia pînă la punctul terminus şi nuanţeză mereu. De exemplu, chiar la începutul volumului şi deci într-una dintre primele articole (cartea e de fapt antologia articolelor apărute între mai şi octombrie 2006 în La Reppublica) autorul citează dintr-o critică apărută în The Quarterly Musical Magazine and Rewiew despre Simfonia a noua: „Nişte minţi care, prin educaţie şi prin obişnuinţă, nu reuşesc să se gîndească la nimic altceva decît la îmbrăcăminte, la modă, la bîrfă, la lectura de romane şi la dezmăţul moral, întîmpină greutăţi în a experimenta plăcerile, mai elaborate şi mai puţin febrile, ale ştiinţei şi artei. Beethoven scrie pentru aceste minţi şi, în acest sens, se pare că are un anumit succes, dacă e să dau crezare elogiilor care aud că apar, de pretutindeni, pentru această ultimă lucrare a lui.” (16–17.) Baricco precizează că cel care a scris aceste rînduri „nu era un tîmpit.”
Se vede că autorul cărţii Barbarii – Eseu despre mutaţie are un umor foarte fin şi o autoironie tristă şi simpatică. Sunt episode foare savuroase – cele despre epigrafele, motto-urile alese de el (unul dintre ele fiind chiar paragraful despre Simfonia a noua), despre vin, despre fotbal. În general, putem admira la scriitorul italian PREZENŢA PERMANENTĂ A OGLINDEI: „Mă impresionează un pic aceste reconstituiri, în doar cîteva rînduri, ale unor întregi secole de istorie, dar probabil că e o trăsătură barbară care a pus deja stăpînire pe mine. Surfing. E numai din vina branhiilor care mi-au răsărit.” (127.)
Un om care îi vede pe barbari dar ştie că vederea lui nu e nici pe departe inocentă. Un om care are un set de valori bine pus la punct dar care ştie că este închis în acesta prin chiar faptul că acesta îl defineşte. Un om care nu crede că mai pot apărea beethoveni dar care ştie că nici pe Beethoven nu l-a văzut toată lumea.
Cum înaintăm în carte, simţim că nostalgia, tristeţea creşte, că autoironia se scurge din ce în ce. În Epilogul despre Marele Zid al Chinei, Baricco este singur în întuneric. Pedagog şi eseist strălucit, el se află acum în bezna sufletului său.