”Socrate înţelegea filozofia nu ca pe o activitate de soi academic, ci ca pe o activitate a omenescului. Ea avea drept obiect oameni concreţi, care se confruntau cu alegeri etice reale între drept şi nedrept, între bine şi rău. De aceea, un filozof călăuzitor al celorlalţi trebuia să fie mai mult decât un gânditor, mult mai mult.” (Paul Johnson)

Ce putem şi ce nu putem schimba este un ghid cuprinzător şi bine întemeiat ştiinţific pentru succesul în dezvoltarea personală. Este destinat în primul rând publicului larg, oamenilor care încearcă să-şi rezolve problemele precum anxietatea, tulburarea de panică, fobiile, obsesiile, depresia, furia, tulburarea de stres posttraumatic, excesul de greutate, dependenţa de alcool, disfuncţiile sexuale, traumele din copilărie. Dar se adresează şi profesioniştilor (psihologi clinicieni, psihoterapeuţi, psihiatri, medici, asistenţi sociali), sintetizând cele mai recente cercetări şi perspective ştiinţifice. Documentată, bine scrisă şi onestă, această carte va fi o revelaţie pentru toţi cei care speră şi vor cu adevărat să dobândească ştiinţa de a accepta cine sunt.

„Dacă vorbesc despre o Americă înfricoşătoare e pentru că remarc o degradare a acestei societăţi, apariţia unui separatism nu numai etnic, ci şi sexual, cauţionat de noile dogme. O limbă de lemn multiculturală, sub pretextul de a proteja anumite segmente marginale ale societăţii, nu a făcut decât să obţină efectul invers: o animozitate crescândă între grupurile sociale.“ (Edward Behr, L'Express)

„Focul mai pâlpâia încă, aproape să se stingă. Copacii îşi înfiorară trunchiurile negre.

— Nici acum nu auziţi nimic? întrebă Băiatul, uitându-se spre Invincibilul Ş.

— Ba da, şopti şarpele agitat, acuma da."

Istoria intelectuală a liberalismului - prezentare esenţială a fundamentelor istorice şi filozofice ale ideii liberale – a devenit, în ediţiile sale succesive, o carte de referinţă. Această abordare „intelectuală“, obiectivă, surprinde atît valorile, cît şi punctele vulnerabile ale liberalismului.

Întrucât se concentrează asupra a ceea ce se arată în faptele de viaţă, asupra a ceea ce este greu, dacă nu imposibil de cuprins în formulări generale, exerciţiul filozofic practicat în însemnările de faţă a satisfăcut arareori exigenţele autorului lor. Cu toate acestea, el nu poate decât să suscite interesul cititorului dornic să surprindă gândul filozofului în intimitatea sa.

„Filozofii au în mod constant în faţa ochilor metoda ştiinţelor naturii şi sunt tentaţi în mod irezistibil să pună întrebări şi să răspundă la ele în felul ştiinţelor naturii. Această tendinţă este adevărata sursă a metafizicii şi îl conduce pe filozof într-un întuneric complet. Aş vrea să spun aici că treaba noastră nu poate fi niciodată aceea de a reduce ceva la altceva sau de a explica ceva. Filozofia este într-adevăr «pur descriptivă».“ (Ludwig Wittgenstein)

„Bucuria pe care mi-o dau gândurile mele este bucuria pe care mi-o dă viaţa, pe care mi-o dă ciudata mea viaţă. Este aceasta bucuria de a trăi? Numai dacă gândim mult mai nebuneşte decât filozofii putem dezlega problemele lor. Dacă ceva este bun, este şi divin. Oricât de ciudat ar suna, aceasta rezumă toată etica mea. Nimic nu este atât de greu ca a nu te înşela pe tine însuţi.“ (Ludwig Wittgenstein)

Portretele din paginile acestei cărţi se bucură de peniţa unui observator pe cât de atent, pe atât de blajin. Gabriel Dimisianu trimite o rază bună asupra tuturor celor despre care scrie, fiindcă miza volumului de faţă nu e revanşa, ci evocarea. Chiar şi cei care au (au avut) destule a-şi reproşa pe drumul vieţii îl găsesc pe autor pregătit să le acorde circumstanţe atenuante.

Ceea ce uneşte aceste trei eseuri este prestigiul pe care îl au temele lor în viaţa noastră. Toate trei pleacă de la prezumţia că, citindu-le, am putea dobândi un profit în privinţa felului în care vom înţelege să trăim. Vom deveni poate mai „înţelegători“, mai „inteligenţi“ şi, astfel, într-o epocă a demagogiei dotate cu multiple resurse, mai greu manipulabili.

„Aşa ne-a fost dat: să trăim o epocă de răscruce. Fascinantă sau derutantă, în funcţie de percepţia şi gradul de adaptabilitate ale fiecărui individ. O istorie se încheie şi o alta prinde contur. Nu este sfârşitul lumii, dar e ceva ce oarecum îi seamănă: sfârşitul unei lumi. O lume apune şi se întrevăd, ca prin ceaţă, contururile nedesluşite ale unei lumi noi.“ (Lucian Boia)

”Singura autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi-o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală” (Andrei Pleșu)

Iei o decizie pornind de la fapte sau de la intuiție? Îți planifici viața sau te lași "luat de val"? Îți formezi opiniile imediat sau după o îndelungă reflecție? Îți "reîncarci bateriile" în mijlocul semenilor sau în singurătate? Înclinațiile naturale îți definesc personalitatea, iar felul de a te comporta, temperamentul.

Manuscrisul romanului Luntrea lui Caron a fost ţinut ascuns până în 1990, când a fost publicat pentru prima oară, la aproape trei decenii de la moartea lui Lucian Blaga. Ediţia integrală avea să apară opt ani mai târziu.

De ce vorbim despre sfânta Rusie şi Rusia eternă, de ce folosim atât de des expresia sufletul rus când analizăm un roman de Tolstoi, o piesă de Cehov sau un balet de Ceaikovski? De ce atribuim acestui suflet calitatea de mistic? Sunt doar nişte formulări, s-ar putea spune, dar asta nu înseamnă că nu au o istorie. Alain Besançon urmăreşte destinul complicat al acestor idei de-a lungul secolelor, încercând „să vorbească în cunoştinţă de cauză“ despre un popor şi o cultură adesea judecate în funcţie de clişee sau pasiuni falsificatoare. Rusia, pare să pledeze autorul, nu trebuie admirată sau detestată decât pentru ceea ce este ea cu adevărat (Alain Besançon)

„Un fenomen religios nu se va dezvălui ca atare decât considerat în propria sa modalitate, adică studiat la scară religioasă. A voi să delimitezi acest fenomen prin fiziologie, psihologie, sociologie, economie, lingvistică, artă etc. înseamnă a-l trăda; înseamnă a lăsa să scape tocmai ceea ce este unic şi ireductibil în el, anume caracterul său sacru.“ (Mircea Eliade)

Ceea ce s-a petrecut la închisoarea din Piteşti între 1949 şi 1952 merită un loc aparte în înspăimântătorul repertoriu al ororilor concentraţionare ale veacului al XX-lea.

”În vremurile de azi, o carte ca aceasta e mai mult decît binevenită. Ritmul în care trăim, configuraţia fiecărei zile (din care răgazurile, perioadele de «otium» fertil sunt, practic, evacuate) reduc pînă la o limită îngrijorătoare timpul rezervat altădată lecturii. Cine îşi mai permite astăzi luxul de a citi, în linişte, Pentateuhul, Cărţile Regilor, Cronicile, Psalmii, Proverbele, Ecleziastul şi marea literatură profetică, de la Osea la Daniel?” (Andrei Pleșu)

În aproape o sută de ani, românii au trecut de la o societate medievală, de tip agrar, la una modernă, marcată, din punct de vedere economic, politic şi social, de valorile vieţii urbane şi ale erei industriale. Totodată, mentalităţile s-au schimbat spectaculos, influenţele orientale au pălit în favoarea celor occidentale. În prim-planul acestei istorii şi-au făcut apariţia oamenii politici şi de cultură, creatori de instituţii moderne, purtători de idei şi exponenţi ai unor curente aproape sincrone cu cele occidentale.

„Junimismul şi pasiunea moderaţiei propune cititorului de astăzi revizitarea unui moment intelectual esenţial pentru geneza modernităţii româneşti. Între 1864 şi 1918, Junimea a fost unul dintre grupurile cele mai influente, impunând nu doar un canon literar, ci şi o gramatică a înţelegerii societăţii. De aici, utilitatea unei priviri asupra imaginarului ideologic şi politic generat de această asociere de spirite. O asemenea examinare este cu atât mai necesară cu cât decenii de-a rândul proiectul politic junimist, ca parte a proiectului conservator românesc şi occidental, a fost supus unei logici procustiene şi reducţioniste a lecturii.” (Ioan Stanomir)

„O lucrare de neocolit, la cel mai înalt nivel istoriografic şi, în acelaşi timp, o lectură captivantă... Această poveste a celor o mie de ani de istorie a ungurilor în Europa este cât se poate de limpede şi de onestă.“ (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

Televiziunea rămâne cel mai puternic comunicator public, deşi Internetul vine tare din urmă. La rândul lui, televizorul este obiectul în faţa căruia oamenii petrec ore întregi pe zi. Privitorul riscă, mai mult ca oricând, să se transforme într-un potato couch, o legumă bipedă înarmată cu o telecomandă. Şi nu e singurul risc – nici pe departe.

În martie 1988, la o universitate americană pentru surdomuţi s-au declanşat ample proteste: studenţii nu cereau doar schimbarea rectorului, ci, în ultimă instanţă, acceptarea statutului lor aparte, greu de înţeles pentru lumea din jur care aude.

Amândoi sunt severineni, amândoi trăiesc în Timişoara, amândoi sunt poeţi. Însă acum, ca la un semn, cadrul şi convenţia se schimbă. Unul aranjează platoul, verifică luminile, se uită în cameră şi se asigură că totul merge bine. Celălalt îşi râde în barbă şi aşteaptă semnalul de începere a spectacolului. Un regizor şi un artist. Robert Şerban şi Şerban Foarţă.