Arta exploatării de sine

Globală, dar nu ca globalizarea din care emană subiectul cărţii, ci globală viu şi inteligent, “Arta exploatării de sine” ne evocă imaginea unor plante bogate şi sănătoase pe fondul unui oraş din metal şi sticlă. Avem o vedere de ansamblu asupra a ce se întâmplă cu vieţile noastre. Ni se spune de ce nu mai avem timp, de ce un loc tihnit nu mai poate fi decât amintirea casei bunicii. Jakob Schrenk nu se lasă impresionat de un zâmbet profesional sau de autoritatea cifrelor. Documentat şi sagace, el urmează valorile umane universale deopotrivă cu inteligenţa şi bunul său simţ. Ediţia Humanitas este elegantă, impecabilă tehnic.
O muncă plăcută, care te valorifică şi te motivează, ne dorim toţi. Dar când compania mă obligă să mă automotivez, pentru că entuziasmul meu aduce profit, când buna dispoziţie e clauză contractuală şi emoţiile sunt o marfă care aduce un beneficiu calculabil în procente crescătoare, atunci oare nu se întrece o limită? Nu se pătrunde astfel într-un spaţiu care era numai al meu până mai ieri? Da sau nu, lumea e înscrisă pe acest făgaş şi merge aşa fără să ne întrebe pe noi.
În secolul în care mobilitatea este o valoare centrală, te întrebi: e casa gonflabilă o invenţie bizară? Angajatul ultramobil modern este nomadul secolului XXI. El “îşi poate împacheta [...] toată viaţa într-o valijoară”, poate greşi drumul spre bucătărie acasă dar “are cu siguranţă un aeroport de suflet”. Stabilitatea, ataşamentul de locurile natale, de prieteni, familie sau de o rutină, sunt comportamente retrograde, piedici în carieră, chiar susceptibile ca forme de recalcitranţă şi pedepsite ca atare de societatea nomadă modernă.
Într-o lume eficientă copiii de 2-3 ani sunt educaţi şi trataţi ca nişte adolescenţi pentru a avea un viitor, adolescenţii sunt nişte adulţi cu încredere în ei dar fără încredere în viitor, iar blugii strâmţi, operaţiile estetice şi body-styling-ul le menţin adulţilor şi bătrânilor aparenţa tinereţii. Nu-ţi poţi permite să nu arăţi bine.
Angajatul ideal nu doarme, nu mănâncă, ne se întristează, este oricând gata sa plece şi să vină, nu are famile şi nici prieteni. Pentru toate acestea există stimulente, antidepresive şi somnifere, politici de firmă care valorifică disponibilităţile sentimentale sau afective, spaţii de recreere în sediul firmei şi week-end-uri la munte cu staff-ul companiei. Firma este casă, parc şi templu.
Dependenţii de droguri sunt stigmatizaţi şi respinşi, în timp ce workaholicul – dependentul de muncă - este eroul companiei şi model pentru ceilalţi. Fiecare angajat sau colaborator este o firmă în sine: are propriul brand, propria imagine, propria politică.
Partea bună în noua lume a muncii este culoarea, mişcarea. Totul se schimbă tot timpul, nu mai e loc de plictiseală. În schimb, nu-ţi poţi permite o viaţă, un loc, un prieten, timp liber. Iar gândurile şi sentimentele sunt un lux: nu-ţi poţi permite să le ai pentru tine - ele trebuie închiriate.