„Filozofii au în mod constant în faţa ochilor metoda ştiinţelor naturii şi sunt tentaţi în mod irezistibil să pună întrebări şi să răspundă la ele în felul ştiinţelor naturii. Această tendinţă este adevărata sursă a metafizicii şi îl conduce pe filozof într-un întuneric complet. Aş vrea să spun aici că treaba noastră nu poate fi niciodată aceea de a reduce ceva la altceva sau de a explica ceva. Filozofia este într-adevăr «pur descriptivă».“ (Ludwig Wittgenstein)

„Bucuria pe care mi-o dau gândurile mele este bucuria pe care mi-o dă viaţa, pe care mi-o dă ciudata mea viaţă. Este aceasta bucuria de a trăi? Numai dacă gândim mult mai nebuneşte decât filozofii putem dezlega problemele lor. Dacă ceva este bun, este şi divin. Oricât de ciudat ar suna, aceasta rezumă toată etica mea. Nimic nu este atât de greu ca a nu te înşela pe tine însuţi.“ (Ludwig Wittgenstein)

Temele majore ale filosofiei lui Șestov nu sunt, în fond, mai mult de patru și toate sunt „agonale”: lupta cu morala imperativului categoric; lupta cu puterile absolute ale rațiunii, așa cum sunt ele elogiate în tradiția filosofică; lupta împotriva imaginii armoniei și a ordinii realității obiective; în sfârșit, lupta împotriva ipostazierii lui Dumnezeu ca treaptă supremă a Binelui.

„Noi spunem că sensurile originare ale cuvintelor contează, aşa cum are importanţă şi felul în care ele s-au schimbat, şi felul în care ele au fost vremuite de intemperiile confuziilor omeneşti. Nu doar «Cuvântul» ne interesează, ci şi, mai ales, cuvintele, bietele cuvinte hărţuite, tocite, păcălite, ba chiar falsificate, a căror geografie şi istorie ne determină, în bună măsură, vieţile! (Andrei Cornea)

Cele mai frumoase poveşti ale omenirii sunt anonime, iar cei mai iscusiţi povestitori sunt cei care inventează lumi şi reinventează lumea. Această minunată stirpe a „mincinoşilor", născută în zorii civilizaţiei din nevoia oamenilor de a desluşi tainele vieţii şi ale morţii, ne încântă şi astăzi cu istorii pline de farmec. Poetice, amuzante, profunde, pilduitoare, venind din spaţiul buddhist sau islamic, chinez, african ori evreiesc, indian sau amerindian, poveştile transcend graniţele istorice şi culturale, răspunzând, de-a dreptul ori pe cărări ocolite, întrebărilor care ne-au frământat dintotdeauna.

Jürgen Habermas este unul dintre cei mai influenţi filosofi ai zilelor noastre. Scrisul lui întreţese teorii de sociologie, etică, politică şi drept, prin care analizează subiecte ce se întind de la marxism până la idei legate de Uniunea Europeană sau rolul comunicării şi al discursului în lumea modernă.

„Aducându-l pe Hegel în sufletele noastre, Constantin Noica a scris o carte tulburător de contemporană, pe care, spre a-l parafraza, nu o vom putea ignora nepedepsiţi.“ (Vladimir Tismăneanu)

”Prin exerciţiul îndoielii metodice, dacă este autentic şi îndelungat, se induce o anumită smerenie în privinţa cunoaşterii noastre: devenim bucuroşi să cunoaştem indiferent ce - şi în aparenţă oricât de banal - în domeniul filozofiei.” (Bertrand Russell)

Filosofia lui Friedrich Nietzsche a fost neglijata aproape complet pana in 1889. Apoi, odata cu boala, Nietzsche a fost revendicat ca figura legendara de catre oameni dintr-un spectru uluitor de divers, ale caror interpretari date gandirii lui variaza intre irationalul sublim si analiticul ferm.

Considerat de câțiva cel mai mare șarlatan care și-a luat vreodata titlul de „filosof”, de unii apologet al nazismului, iar de alții lider recunoscut al gândirii europene, Martin Heidegger este probabil gânditorul cel mai controversat din secolul al XX-lea.

Viața filosofică activă a lui Rene Descartes a fost foarte scurtă, iar operele filosofice ale gânditorului francez pot fi numărate pe degete. Totuși, contribuția lui la fondarea filosofiei moderne este inestimabilă. Cel mai cunoscut fragment din opera sa este, desigur, Cogito, ergo sum. Folosind un amestec metodologic între intuiție și deducție, Descartes a derivat din principiul simplu al cogito-ului existența lumii materiale.

Filozofii încearcă mai mult decât le stă în putinţă: încearcă să sară peste propria umbră. Căci gândul lor, cel mai adesea, are orgoliul de a înţelege şi de a explica fără rest întreaga realitate. Însă realitatea, întreaga realitate, nu se lasă şi nu s-a lăsat niciodată prinsă în plasa tezelor şi teoriilor pe care filozofia – având de la începuturile ei pretenţia că este o adevărată ştiinţă – a aruncat-o peste lume.

Dacă cercetarea fenomenologică are o anumită intuiţie mai mult sau mai puţin vagă a direcţiei în care se îndreaptă, ea nu ştie dintru început unde anume va ajunge, unde anume o vor ghida întrebările. Ca în Călăuza lui Tarkovski, cercetătorul aruncă înaintea sa întrebarea şi apoi o urmează, înaintând oarecum în necunoscut, în orizontul neştiut pe care întrebarea îl deschide.

„Îmi cunosc soarta. Cândva se va lega de numele meu amintirea a ceva monstruos – a unei crize cum nu a mai existat pe pământ, a celei mai profunde ciocniri de conştiinţe, a unei decizii conjurate împotriva a tot ceea ce se crezuse, se ceruse, se considerase sfânt până atunci. Eu nu sunt om, eu sunt dinamită.“ Friedrich Nietzsche

„Genealogia fenomenologică a logicii descoperă că domeniul logicului este, în realitate, mult mai amplu decât cel tratat de logica tradiţională până acum, dezvăluind totodată temeiurile de esenţă ascunse din pricina cărora s-a produs o atare îngustare – şi ea face acest lucru tocmai întorcându-se la originile a ceea ce este numit «logic» în sens tradiţional.“ (Edmund HUSSERL)

Cercetări logice II. Cercetări asupra fenomenologiei şi teoriei cunoaşterii (partea a doua) cuprinde cercetările 3,4 şi 5. 

Alte lucrări de Edmund Husserl în aceeaşi colecţie:

Cercetări logice, vol. 1: Prolegomene la logica pură;

Cercetări logice, vol. 2: Cercetările I şi II;

Idei privitoare la o fenomenologie pură şi la o filozofie fenomenologică. Cartea întâi;

Criza ştiinţelor europene şi fenomenologia transcendentală;

Experienţă şi judecată.

Inventar al temelor modernităţii, cartografie a lumii intelectuale, trecere în revistă a lipsurilor de care suferă cunoaşterea şi a bolilor minţii umane, Cele două cărţi despre excelenţa şi progresul cunoaşterii constituie, în acelaşi timp, un manifest al conlucrării şi cooperării între spiritele active ale Europei. Această scriere definitorie a umanismului renascentist oferă proiectul unei culturi instituţionale fundamentale pentru dezvoltarea ştiinţei europene şi pentru afirmarea importanţei perene a filozofiei. Arareori ni se iveşte ocazia întâlnirii cu o operă care să ofere imaginea fidelă a unei epoci, vădind, totodată, valoare filozofică universală.

„Cred că Platon a scris dialogul Theaitetos sub deviza lui «ce-ar fi dacă»: «Ce-ar fi dacă am omite deliberat teoria Formelor? Oare, în absenţa ei, am putea: a) respinge relativismul senzualist al lui Protagoras şi al altora care susţin că «ştiinţa este percepţie»; b) oferi o altă definiţie rezonabilă pentru ştiinţă?»". (Andrei CORNEA)

Omul lui Aristotel are parte de câteva imprecizii fructuoase. Mai întâi, limba şi gândirea lui spun cum este lumea. Ele spun că este mereu variabilă, dar numai sub forma unor compuşi din forme şi materii. De aceea, limita de rostire şi cunoaştere a omului este compusul, sub forma propoziţiilor sau a conceptelor. Pentru că toţi compuşii lui sunt supuşi devenirii, limba şi gândirea pot descrie această devenire.

Fiinţă şi timp este o carte de iniţiere în „misterele lumeşti“, una care nu ne dă voie să părăsim „această lume“ lăsând-o neînţeleasă (sau subînţelegând, doar, că am înţeles-o) de dragul unei lumi sperate, inabordabile şi, deci, de neînţeles. Pentru că nu e nimic de înţeles în absenţa unui fenomen care să poată fi tematizat. În acest sens Fiinţă şi timp este o carte fără mister. Ceea ce se arată prin sine însuşi („fenomenul“) nu ascunde „în spatele" său nimic, nici „lucrul în sine“, nici infinitul spiritului absolut.