O tranziţie mai lungă decât veacul

Faţă de toate prostiile care s-au debitat în ultimii ani despre intelectualii publici, acest volum ar trebui să fie o punere în gardă şi un antidot: punere în gardă împotriva falsităţii acuzaţiilor, antidot la reaua-credinţă prin care au devenit plauzibile. Oamenii care vorbesc în această carte sunt orice, numai nişte minţi supuse, nu. Însă nu îmi fac iluzii. În ciuda tuturor dovezilor pe care le aduce — că intelectualii nu dispreţuiesc masele; că nu se izolează elitist într-un turn de fildeş; că nu nesocotesc realitatea; că au îngrijorările celor mai defavorizaţi şi bucuriile celor mai curaţi; că sunt critici şi pot fi clarvăzători; că judecă în funcţie de principii şi că analiza lor e angajată, fără a fi partizană; că suferinţa produsă de eşecurile societăţii e solidaritate cu victimele, şi nu complezenţă faţă de infatuările conjuncturii ori fatuităţile puterii; că stringenţa critică a analizelor nu scade nimic din înaltul sentiment de responsabilitate care se degajă pagină de pagină din îngrijorările, exasperările şi disperările exprimate cu o perfectă măiestrie literară în superbul manual de morală civică angajată care este O tranziţie mai lungă decât veacul — ei bine, nici atunci minciunile, neroziile şi calomniile proferate la adresa autorilor ei, ca intelectuali publici, nu vor înceta să curgă. Întrebat de un student, în plină teroare comunistă, ce mai face, Tudor Vianu a răspuns, cu inimitabilul său zâmbet tragic: „Aştept să obosească nedreptatea“. Percutanta carte scrisă de Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş la două mâini este martorul de neocolit al modului în care societatea românească a aşteptat, timp de douăzeci de ani, să obosească nedreptatea: a firii şi a netrebniciilor proprii. (H.-R. Patapievici) Aeroportul internaţional Dulles era închis, toate zborurile anulate. Înzăpeziţi, dar nu şi înfriguraţi, destinşi şi bucuroşi că eram împreună, am hotărât să dăm acelor zile de plăcută recluziune o între-buinţare precisă. Anume, să discutăm liber, fără urmă de inhibiţii, despre starea politică, socială, morală şi culturală a României din acel ceas istoric. Natura dezlănţuită ne-a făcut cadoul a două-sprezece zile în care, scutiţi de alte tentaţii — era o aventură să ajungi chiar până la colţul străzii — am avut răgazul unei radiografieri pline de ne-prevăzut a lumii în care — unul de la distanţă, dar cu un patos al participării nestins până în clipa de faţă, celălalt aproape de centrul turbionului — ne era dat să trăim. Ceea ce s-a numit „the Blizzard of ’96“ a constituit episodul inaugural al unui proiect desfăşurat, apoi, cu un fel de implacabili-tate amuzată de sine, timp de trei luştri. Autorii Totul a început cu un accident meteorologic. Era în decembrie 1995. Unul dintre noi, cei care aveam să devenim autorii acestei cărţi, M.M., venea de la Chicago şi urma să se întoarcă în România în primele zile ale lui 1996. Celălalt, V.T., savura, alături de Adam şi Mary (Adam avea patru luni) liniştea zilelor de vacanţă în apartamentul lor de pe Connecticut Avenue. Am petrecut cu toţii un revelion minunat alături de vechi prieteni, Anca şi Richard Hassing, şi se părea că vom reveni, în scurtă vreme, la ocupaţiile noastre obişnuite: cursurile de la universitate şi scrisul. A nins însă mult, a nins enorm în ianuarie 1996, la Washington. Zăpada ajunsese pe marile bulevarde la peste un metru şi jumătate. Metroul era blocat, iar de-a lungul caselor se circula prin nişte tunele înguste, care depăşeau înălţimea unui om. Plonjaserăm dintr-un oraş cu o climă subtropicală în lumea basmelor nordice. Zgomotele se estompaseră şi albul-strălucitor al zăpezii îţi crea o stare de surescitare, dublată de o stranie bucurie de a trăi.