Deodată în adâncul pădurii

Deodată în adâncul pădurii - Amos Oz

Motto: Şi ne învaţă să nu ne bucurăm de ceea ce avem, să ne bucurăm numai de ceea ce avem noi, iar alţii nu. Ba, mai rău: din clipa în care venim pe lume ne învaţă să credem tot felul de idei otrăvitoare care încep întotdeauna cu “La urma urmei, toată lumea...” Amos Oz – Deodată în adâncul pădurii

Nu ştiu câţi dintre voi se pot lăuda că vorbesc mai multe limbi. Ce ştiu cu siguranţă e că nu vorbiţi nici vacheza, nici caluiana, că nu ştiţi boabă de mâţolă sau dulăiască. Bag seamă că aţi tăcut, vorbiţi în gând şi spuneţi că astea nu par nici măcar dialecte, dar eu par cu siguranţă de pe altă lume.
Poate că aveţi dreptate, numai că nu e altă lume, cum prea lesne socotiţi, şi cum am crezut o vreme şi eu. Amos Oz spune că e una şi aceeaşi, un fel de Arcă a lui Noe, plină cu fiinţe ...foarte uşor de rănit. Cu toţii, oameni-gâze-zburătoare-peşti, cu toţii ne ducem la culcare şi ne trezim iarăşi, cu toţii ne străduim să ne fie bine, nici prea cald şi nici prea frig, cu toţii, până la unul, încercăm în cea mai mare parte a timpului să se ferească de durere şi de primejdie, şi totuşi ne primejduim viaţa ori de câte ori mergem să căutăm hrană sau distracţie, şi chiar aventuri, senzaţii tari, puterea ori plăcerea.
Am intrat în lumea aceasta, atât de dulce-amar văzută ca un sat cenuşiu şi posomorât, şi m-a durut ceea ce credeam că nu voi gusta din plin niciodată: tăcerea. O tăcere sumbră, nefirească, groasă şi neagră ca noaptea. O tăcere ca o pânză de mort, atârnând încremenită între stâlpii fiecărei porţi. Dincolo de poartă m-am întâlnit cu Nimi cel cu capul în nori, cu Maya şi cu Matti.Veneau de la şcoală şi Emanuela, învăţătoarea, le spusese iarăşi poveşti despre cum arată un urs, despre hiene şi peşti. Uneori li se povestea şi acasă când unul dintre părinţi, copleşit de dor, se apuca să le arate copiilor cum urlă lupul sau cum gungureşte porumbelul.
Aşa ajungeau cei mici să viseze şi Nimi a visat că pantofii lui maro se făcuseră doi arici şi mişunau prin odaie sau că nişte lilieci l-au luat pe sus, în zbor. Nu credeţi în vise? Nici nu mă mir de voi, ci de copiii din sat care nu credeau în arici şi nici în lilieci, iar despre Nimi au spus că e probabil bolnav şi l-au alungat dintre ei. Boala se numea huhurită şi tare mă tem să nu suferiţi şi voi de ea: ... oricine nu vrea să fie ca toată lumea are cu siguranţă huhurită ori buhurită ori cum i-o mai zice. E o boală a oamenilor care trăiesc în închipuirea lor şi nu are leac. E boala celor care au suflete cu urechi şi minte cu ochi.
Stăteau gata să cadă bolnavi Matti şi Maya. Ochii lor au zărit peştişorul înotând în râu, dar n-au spus nimănui (văzuseră cum e să fii batjocorit). Ca o celulă de ilegalişti cu numai doi membri, speriaţi de batjocură şi de huhurită, ...într-o zi s-au sculat cu noaptea în cap şi, în loc să meargă la şcoală, au ieşit din sat şi s-au dus drept în pădure.
Acolo, în pădure, spuneau oamenii mari, e Nehi Duhul Muntelui şi sunt cărări încâlcite şi crengi, şi tufe şi grote care ascund cine ştie ce. În mintea lor e peştişorul acela şi dorinţa de a afla dacă el chiar a fost în apă sau doar undeva în visele lor. Acolo au găsit o poartă şi dincolo de ea răspunsul. Acolo li s-a spus să nu le fie frică de cârtiţa asta. Se simte jignită atunci când oamenilor le e frică de ea. E tare, tare bătrână şi aproape surdă, dar s-a ostenit să iasă din tunelul ei ca să vă adulmece. Şi mai ales au aflat că nu există huhurită. Huhurita a fost născocită anume ca să împiedice oamenii să se apropie unii de alţii. Ca să-i despartă.
Dacă era şi Nehi acolo? Era. Eram acolo şi eu şi voi şi bătrânii noştri bunici şi părinţii noştri atât de atenţi să nu ne spună prea mult sau prea curând. Erau cetele de batjocoritori şi huhurezii, erau singurătăţi şi tristeţi, dar nu mai era tăcerea aceea grea, de moarte. Cu o voce groasă de un cafeniu întunecat, o voce iernatică adâncă, dar caldă, vorbea un urs. Vorbeau până şi fluturii, licuricii şi melcii în uimitoarea limbă a vieţuitoarelor, limba aceea în care... au numai prezent, nu există trecut ori viitor, şi n-au decît verbe, substantive şi interjecţii, fără vorbe care înjosesc sau batjocoresc.
Cum se termină povestea? Cu un posibil început. Cartea asta e o parabolă despre ce-am putea deveni dacă am înţelege că nu e mereu nevoie de cuvinte, că numai cu inima vezi bine, că suntem rămaşi prizonieri în aceeaşi străveche Arcă a lui Noe.
Pentru copii e doar un exerciţiu de imaginaţie (cum ar fi lumea fără vieţuitoarele ei), pentru fetiţele curajoase e un îndemn, pentru visători e o speranţă, pentru batjocoritori e semnul că ar trebui să înceteze, pentru mine a fost cea mai tulburătoare lecţie despre cuvinte şi limbi.
Până veţi citi cartea, Aveţi mare grijă să nu vă îmbolnăviţi de boala batjocurii! vă sfătuieşte Amos Oz.

Mancu Camelia