Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri (mp3)

Cartea lui Andrei Pleşu, apărută la Humanitas, sub titlul Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, reuneşte “patru conferinţe publice, ţinute la solicitarea unor instituţii din străinătate”: 1. Despre bucurie în Est şi în Vest, 2. Despre elite în Est şi în Vest, 3. Toleranţa şi intolerabilul. Criza unui concept (expunere reluată şi în ţară, “în seria de prelegeri organizată de săptămânalul Cuvântul”) şi 4. Ideologiile între ridicol şi subversiune. Numitorul comun al celor patru texte, precedate de o Notă lămuritoare, presupune, în acord cu aceasta, articularea lor în funcţie de “o problematică şi o atitudine intelectuală care reflectă mai curând “obsesiile” autorului”, ca o garanţie de autenticitate şi de seriozitate, rezumând, în speţă, reflecţiile provocate şi alimentate constant de contrastele dintre estul şi vestul Europei, foarte la locul lor în contextul integrării României în Uniunea Europeană, la capătul unei tranziţii care, din multe puncte de vedere, îndeosebi ţinând de diferenţele de ordin cultural, încă nu s-a încheiat, nici pe departe. Astfel, dacă o altă apariţie de la Humanitas, alcătuită tot în baza transcrierii unor conferinţe, semnată de Gabriel Liiceanu şi subintitulată Surse clasice ale moralei politice (Sofocle, Platon, Machiavelli) / Cazul României, se poate oricând constitui într-un manual sui generis destinat clasei politice, căreia îi pune la dispoziţie un “pachet cultural” Despre minciună, cartea de faţă se improvizează, pentru intelectualul neindiferent la locul său în lume, eventual tentat de a călători spre Soare-apune, pe urmele boierului Dinicu Golescu, într-un veritabil mic tratat de integrare (opus, cel puţin la nivel de formulare, Tratatului de descompunere al lui Cioran). Un alt element comun celor două cărţi amintite, relevant în contextul de faţă, ar fi destinaţia originară a textelor, adresate unui public concret, ce nu neglijează implicaţiile (sau chiar aplicaţiile) lor practice în cotidianul sociopolitic, ambii autori fiind repere mai mult decât vizibile ale societăţii civile. Din acest “aer de familie” s-ar mai împărtăşi şi eleganţa desăvârşită a stilului, susţinută inclusiv la nivel grafic, şi pigmentată, în cazul lui Andrei Pleşu, cu un umor extraordinar, întemeiat pe paradoxurile bunului simţ: acela al spectatorului înveterat de Comèdii la porţile Orientului (carte în care termenul de comparaţie doar se subînţelegea, aici vădindu-se în titlu), ale cărui formulări izbesc atât prin justeţea, cât şi prin ineditul lor. De exemplu: „În România, unde a avea o maşină de scris devenise o potenţială infracţiune, n-a existat decât un singur samizdat: samizdatul alimentaţiei clandestine.” Sau: în România comunistă „bucuria era, în acelaşi timp, imposibilă şi obligatorie. Cu atât mai obligatorie cu cât era mai imposibilă”. Diferenţele culturale dintre est şi vest (există o singură natură umană, dar mai multe culturi, nu-i aşa, domnule Claude Lévi-Strauss?) cauzează anumite dificultăţi de comunicare, care pot fi surmontate prin recursul la valorile umanismului, printre care se pare că umorul nu deţine cel de pe urmă loc. Astfel, se pare că ideologiile politice, care îşi propun să schimbe lumea, rapid şi practic, nu au umor, acesta devenind, fără voie, o formă de rezistenţă împotriva aberaţiei ideologice, sub forma „hazului de necaz” (în situaţii de „râsu’-plânsu’”). Un rezultat al aplicării ideologiei comuniste în estul Europei a dus la aneantizarea elitelor, obligate acum să se reinventeze, toţi reasumându-şi condiţia ingrată de debutant, în timp ce în vestul Europei acestea tind, în prezent, să se dezarticuleze de la sine. Un alt concept aflat în criză în cadrul societăţii occidentale este toleranţa, care „nu mai desemnează acceptarea lui „altfel”, a opiniei diferite, ci pur şi simplu ignorarea (amabilă) a opiniei diferite, suspendarea diferenţei ca diferenţă.” Privată de discernământ „dintr-un strict necesar al bunei convieţuiri („apanajul umanităţii” – îi spunea Voltaire: „a ne ierta reciproc prostiile e prima lege a naturii”), toleranţa devine un habitus al neutralităţii, un soi de anestezie logică şi axiologică, simptom al unei voioase paralizii interioare” ce merge până la complicitate şi resemnare. Deşi îşi impune o anumită detaşare „aseptică” faţă de problematica „ştiinţifică” abordată la modul cât se poate de serios, deci o atitudine „obiectivată”, se vede totuşi că autorul nu-i refuză textului său o minimă participare afectivă: în definitiv, scrie despre sistemul de condiţionări în care este prinsă, în colectivitatea căreia şi noi îi aparţinem, propria sa viaţă. Pe scurt: şi această carte a „terapeutului” Andrei Pleşu se poate înscrie cu brio în programul de „vaccinare preventivă” a omului recent.