Discursul Marelui Inchizitor

„Crezi, oare, că noi n-am iubit omenirea, de vreme ce am înţeles cu atâta umilinţă slăbiciunile ei şi am căutat din toată inima să-i uşurăm povara, îngăduind firii sale nevolnice chiar şi păcatul, cu condiţia ca să fie săvârşit cu ştirea noastră? De ce atunci vii acum să ne tulburi? De ce mă priveşti în tăcere cu ochii tăi blânzi, convins că dreptatea e de partea ta? Mai curând aş vrea să te văd mânios, nu-mi trebuie dragostea ta, pentru că nici eu nu te iubesc. De ce aş încerca să mă prefac? Nu-mi dau seama, oare, cu cine vorbesc? Ştii dinainte tot ce aş avea să-ţi spun, o citesc în ochii tăi. Cum aş putea, oare, să ascund de tine taina noastră? Poate că vrei totuşi s-o auzi din gura mea. Atunci ascultă: noi nu suntem cu tine, ci cu El, asta este toată taina noastră! De mult nu mai suntem cu tine, ci cu El; au trecut opt veacuri între timp. S-au împlinit opt veacuri de când am primit din mâinile lui ceea ce tu ai lepădat cu indignare, darul din urmă, pe care el însuşi ţi l-a oferit atunci, când ţi-a înfăţisat împărăţiile pământeşti. Noi am primit de la el Roma şi spada cezarului, decretându-ne stăpânitorii pământului, singurii lui împăraţi." Fiodor Dostoievski, Fraţii Karamazov (Discursul Marelui Închizitor)