2013 – Bicentenar Søren Kierkegaard

Volumul de faţă, în traducere după ediţia critică daneză, inaugurează seria în ordine cronologica a operelor lui Kierkegaard, cuprinzând două scrieri de început ale filozofului danez, care apar acum pentru prima dată în limba română. Din hârtiile unuia încă viu (1838), o recenzie polemică despre Hans Christian Andersen, înfăţişează ideile tânărului Kierkegaard despre geniu şi legătura dintre artă şi viaţă, anticipând celebra sa descriere de mai târziu a stadiului estetic. Despre conceptul de ironie, cu permanentă referire la Socrate (1841), o cercetare comparativă a ironiei lui Socrate şi a ironiei romantice, de mare relevanţă pentru legăturile dintre gândirea lui Kierkegaard şi filozofia lui Hegel, se numără printre cărţile de căpătâi ale esteticii secolului al XIX-lea. Contribuţia lui Kierkegaard la descrierea ironiei ca fenomen şi concept nu ţine însă numai de domeniul esteticii, ci şi de cel al moralei şi religiei, o temă majoră reprezentând-o critica nihilismului. Ironia modernă, situată la graniţa dintre estetic şi etic, tot astfel cum umorul e situat la graniţa dintre etic şi religios, e descrisă în acest context ca fiind deopotrivă „un seducator“ şi „o călăuză“. (Ana-Stanca Tabarasi)

2013 – Bicentenar Søren Kierkegaard

„Volumul de faţă cuprinde, pentru prima dată în limba română, în traducere după ediţia critică daneză, scrierile publicate de Søren Kierkegaard sub propriul nume între 1843 şi 1845: optsprezece Discursuri edificatoare şi Trei discursuri la ocazii imaginate. Reunind profunzimea teologică, rigoarea filozofică, fineţea psihologică şi frumuseţea stilistică, discursurile tratează despre alcătuirea şi raportarea sinelui la Dumnezeu, la timp şi eternitate, despre bine şi rău ca daruri de sus, despre rugăciune, iubire, răbdare, curaj, gravitate, decizie, despre îngrijorarea care duce la «întărirea omului dinăuntru» şi despre gândul morţii, care îl face pe om să îşi ia viaţa în serios. Kierkegaard înfăţişează, totodată, rolul modelator al unor personaje biblice precum Iov, apostolul Pavel sau Ioan Botezătorul. Punând sub semnul întrebării autoritatea vorbitorului şi posibilitatea de a rosti adevărul, textele propun o nouă omiletică şi un nou demers epistemologic: cunoaşterea îngrijorată în locul cunoaşterii de tip abstract, care-l face pe om indiferent faţă de lume.“ (Ana-Stanca Tabarasi)

2013 – Bicentenar Søren Kierkegaard

Sau-sau (1843) de Soeren Kierkegaard apare pentru prima oară integral în limba română, în traducere după ediţia critică daneză. Considerată de autor adevăratul început al operei sale, cartea înfăţişează doua moduri de raportare la viaţă: cel etic şi cel estetic, dincolo de care se întrezăreşte însă şi un al treilea mod de existenţă: cel religios. Punctele de vedere, atribuite unor autori pseudonimi, A si B, sunt comentate de un editor fictiv, Victor Eremita. Piatră de temelie a gândirii kierkegaardiene şi una dintre cele mai celebre opere ale istoriei filozofiei, Sau-sau poate fi interpretată, între altele, ca un tratat despre logica hegeliană şi cea aristotelică, un comentariu despre rolul sfintelor taine ale bisericii sau un roman modern. Partea întâi a cărţii, cuprinsă în volumul de faţă, e dedicată concepţiilor despre viaţă şi artă ale omului estetic. „Diapsalmata", „Stadiile erotice nemijlocite", „Reflectarea tragicului antic în tragicul modern", „Siluete", „Cel mai nefericit", „Prima iubire", „Rotaţia culturilor", „Jurnalul seducătorului" reprezintă perspective diferite asupra temelor majore ale vieţii estetice: opoziţia dintre nemijlocire şi reflecţie, dintre nihilism şi desfătare, angoasă şi entuziasm, ironie şi pasiune. Îndeosebi celebrul „Jurnal al seducătorului" se dovedeşte, atunci când e citit în acest context, o contribuţie filozofică la problema cunoaşterii.

„Îmi cunosc soarta. Cândva se va lega de numele meu amintirea a ceva monstruos – a unei crize cum nu a mai existat pe pământ, a celei mai profunde ciocniri de conştiinţe, a unei decizii conjurate împotriva a tot ceea ce se crezuse, se ceruse, se considerase sfânt până atunci. Eu nu sunt om, eu sunt dinamită.“

„Cât de mult adevăr suportă, cât de mult adevăr îndrăzneşte un spirit? Aceasta a devenit pentru mine, în tot mai mare masură, unitatea de măsură a valorilor. Eroarea (credinţa în ideal) nu este orbire, eroarea este laşitate... Fiecare realizare, fiecare pas înainte în cunoaştere purcede din curajul, din duritatea faţă de sine însuşi, din puritatea morală faţă de sine însuşi... Eu nu resping idealurile, îmi pun pur şi simplu mănuşi în faţa lor... Eu vin din înălţimi pe care nici o pasăre nu le-a întâlnit în zborul ei, cunosc abisuri în care nu s-a rătăcit încă nici un picior de om. Mi s-a spus că e cu neputinţă să mi se mai lase din mâini o carte de-a mea odată ridicată – eu tulbur până şi odihna de noapte... Nu există în sensul acesta cărţi mai superbe şi în acelaşi timp mai rafinate.“ (Friedrich Nietzsche)

Fiinţă şi timp este o carte de iniţiere în „misterele lumeşti“, una care nu ne dă voie să părăsim „această lume“ lăsând-o neînţeleasă (sau subînţelegând, doar, că am înţeles-o) de dragul unei lumi sperate, inabordabile şi, deci, de neînţeles. Pentru că nu e nimic de înţeles în absenţa unui fenomen care să poată fi tematizat. În acest sens Fiinţă şi timp este o carte fără mister. Ceea ce se arată prin sine însuşi („fenomenul“) nu ascunde „în spatele" său nimic, nici „lucrul în sine", nici infinitul spiritului absolut. „În spatele“ fenomenului nu este decît partea ascunsă a propriei sale manifestări, adică exact aceea pe care fenomenologia, ca hermeneutică, o va scoate din ascunderea ei.

Fenomenologia se plimbă printre obiectele experienţei noastre deschizând ochii asupra acestor obiecte mai bine decât obişnuim să o facem. Ea îşi propune să se uite la ceea ce noi am uitat să ne mai uităm şi îşi propune să înţeleagă tot ceea ce noi subînţelegem fără să înţelegem. Deznodământul ei este o lume explicitată, adică adusă la concept. Iar „adusă la concept“ înseamnă: înţeleasă în fiinţa ei. Este puţin acest lucru? Este mult? Nu este nici mult, nici puţin, răspunde Heidegger. Este exact atât cât poţi să înţelegi. Poţi, desigur, să îţi propui orice şi oricât, dar o vei face fără acoperire, o vei face freischwebend, în maniera „lipsei de repere", a „liberei plutiri“, a desprinderii de orice, a indecisului, a speculaţiei fără temei. Poţi face toate acestea, dar atunci ai ieşit de pe tărâmul filozofiei. Iar Heidegger, cel puţin cu această carte, rămâne ferm pe tărâmul filozofiei. (Gabriel Liiceanu)

Oare, în absenţa ei, am putea: a) respinge relativismul senzualist al lui Protagoras şi al altora care susţin că «ştiinţa este percepţie»; b) oferi o altă definiţie rezonabilă pentru ştiinţă?» Dacă răspunsul este pozitiv la ambele întrebări înseamnă că, sub raport epistemic cel puţin, teoria Formelor nu este foarte necesară şi s-ar putea renunţa la ea ca la un lux ce impune costuri argumentative prea mari. Dacă, dimpotrivă, măcar la una din aceste întrebări răspunsul este negativ înseamnă că teoria Formelor şi teoriile conexe («reminiscenţa») rămân indispensabile pentru o filozofie care nu doreşte să se limiteze la pura depăşire a scepticismului şi a relativismului epistemologic, ceea ce presupune că va trebui asumat «luxul» intelectual de a o susţine.“ (Andrei Cornea)

„Viaţa este o afacere care nu-şi acoperă costurile." (Arthur SCHOPENHAUER)

„Dacă ceea ce spune Schopenhauer nu va fi niciodată uitat, asta ţine probabil de faptul că ceea ce el spune nu e legat de cuvintele pe care le foloseşte; cele spuse ar putea fi foarte bine redate şi cu alte cuvinte - dar va râmâne totuşi, dincolo de asta, un sâmbure de simţire, o trăire a adevărului atât de satisfăcătoare, de indestructibilă şi de invulnerabilă, atât de autentică cum n-am mai aflat nicăieri altundeva în filozofie. Te ajută atât să trăieşti, cât şi să mori, şi mai ales să mori: îndrăznesc să afirm că adevărul rostit de Schopenhauer, prin satisfacţia pe care ţi-o aduce, te ajută să faci faţă în ceasul de pe urmă - şi asta fără nici un chin, fără vreun efort de gândire, fără cuvinte." (Thomas MANN)

Disponibil numai in format PDF

Traducere din limba franceza de Dan Petrescu
Prefata de Mircea Eliade
Postfata de Sorin Antohi
Traducerea textelor din limba latina de Ana Cojan si Ion Acsan
Editia a treia

Traducere de Gabriela Gavril Antonesei si Liviu Antonesei Prefata de Liviu Antonesei Doua celebre eseuri consacrate filosofiei lui Pascal, Descartes si Spinoza, si raportului dintre ratiune si irational in cunoasterea Binelui si a lui Dumnezeu.

„Secolul al XX-lea a produs si a trait doua mari tragedii, Gulagul si Holocaustul… Poate ca va veni o vreme cind, asumindu-ne evreii nostri ca ai nostri, vom vorbi despre ei, despre cei pieriti in Holocaust – nu in nume personal, ci in nume colectiv –, ca despre o ireparabila pierdere: asa cum vorbim despre mortii nostri de la Canal.” (Marta Petreu)