Insula Preafericiţilor

Ca să înţelegi cum a evoluat societatea umană nu trebuie neapărat să parcurgi tomuri întregi ale vreunei Istorii a civilizaţiei- e suficient să citeşti, într-o singură zi, "Insula preafericiţilor" a lui Strindberg. Cel care devenea cunoscut cu "Salonul roşu" criticând vehement mai toate aspectele lumii în care trăia -politica mânjită de interese, presa aservită, arta orgolioasă, justiţia coruptă, burghezia tarată de snobism, parvenitism, ipocrizie şi superficialitate-, dezvăluie în această carte mecanismele prin care o astfel de lume strâmbă se naşte, se dezvoltă şi se pietrifică, făcând mereu aceleaşi greşeli care o duc de la fericirea începutului la deznădejdea din final.

Alungaţi dintr-o Suedie ostilă şi nedreaptă -care însă, spre batjocura tuturor, se visează leagănul civilizaţiei, Paradisul pierdut- o mână de proscrişi eşuează pe insula care le permite să-şi trăiască în sfârşit viaţa asa cum visează oricine. Clima este călduroasă atât iarna cât şi vara, roadele sunt variate şi îndestulătoare iar izvoare sunt la tot pasul, aşa că toate lipsurile lumii pe care au părăsit-o sunt acum date uitării: nu-i nevoie de adăpost sau haine, hrana se găseşte din abundenţă, munca e redusă la strictul necesar. Şi cum "legile sunt făcute să îndrepte lipsurile societăţii", sunt abolite toate instituţiile şi reglementările, rămase acum fără obiect: Biserica, legea pământurilor, cea a moştenirii, a căsătoriei şi codul penal. Corpurile slăbite de trecutele privaţiuni se întremează; infractorii de altădată convieţuiesc acum în pace, fiindcă nu mai există rivalităţi sau dispute, femeile sunt egalele bărbaţilor, nou-născuţii sunt motiv de bucurie, nu de îngrijorare- acesta este Raiul pe Pământ. Numai că aici, fructul biblic al cunoaşterii este înlocuit de un fruct al uitării, pe care cu toţii -mai puţin căpetenia lor- îl înghit pentru a se desprinde pentru totdeauna de trecutul dureros care încă-i bântuie- transformându-se astfel în primii oameni ai unei lumi noi şi inocente.

Rămaşi însă fără această Insulă a preafericiţilor în urma unei erupţii care o scufundă, ei o iau de la capăt într-un alt loc, unde totul este diferit: clima este mai răcoroasă, sunt fructe puţine dar vânat ceva mai mult. E nevoie de haine şi adăpost, iar hrana se obţine cu trudă, la vânătoare sau lucrând pământul. Femeile redevin subordonate, copiii sunt din nou o pacoste. Una câte una, căpetenia reintroduce vechile legi ale căsătoriei, pământului şi moştenirii. Apar conflicte între diferitele grupuri pentru resursele naturale, aşa că e instituită armata regulată, alcătuită din cei fără căpătâi şi care ajunge să impună taxe de protecţie şi să-i terorizeze pe ţărani. Se diferenţiază deci clasele sociale: căpetenia şi anturajul său care alcătuiesc aristrocraţia, dimpreună cu armata, trăiesc şi mai mult, prosperă pe seama ţărănimii, iar sub pătura aceasta mai sunt doar cei fără pământ-meşteşugarii. Reapare codul penal şi pedeapsa cu moartea pentru nemulţumiţii de noua ordine; iar când nedreptatea se adânceşte şi oamenii încep sa prefere moartea vieţii în mizerie, căpetenia introduce cu sprijinul acoliţilor săi o religie menită să crească frica de moarte, al cărei centru este „învăţătura iadului”: netrebnicii care nu-s mulţumiţi să muncească pentru alţii vor arde pe veci în infern.

Inspirat de trecutul pe care doar el nu-l uitase, conducatorul, devenit între timp Rege, continuă îndoctrinarea în şcoală, prin cântece şi ziare. Puterea se transmite descendenţilor, din vârful ierarhiei şi până la funcţionari, privilegiile permanentizându-se. Apare Academia ca instituţie de proslăvire a regelui şi orânduirii, totul culminând cu o lucrare, copiată după originalul scandalos din vechea ţară de origine, în care insula aceasta asuprită şi amărâtă este proclamată leagăn al civilizaţiei şi adevărata Insulă a preafericiţilor...

Fără a fi –şi fără a-şi propune să fie- de o mare frumuseţe stilistică, această carte dezvăluie adevăruri şi te pune pe gânduri la tot pasul. Îţi dai seama că lumea noastră defectă nu poate fi decât rezultatul defectelor noastre ca oameni, că încă de la început purtăm în noi înşine seminţele propriei nefericiri. Iar oamenii blestemaţi ai povestirii, prea grăbiţi să uite durerea trecutului într-o societate strâmbă, confirmă din nou că cei care nu-şi cunosc istoria sunt condamnaţi s-o repete la nesfârşit, cu toate relele şi nedreptăţile sale. Dar poate cea mai tulburătoare concluzie care se poate trage din această neschimbată şi tristă ciclicitate este că, din păcate, trăim în cea mai bună dintre lumile posibile.