Japonia lui Lafcadio Hearn

Humanitas, 2010

În stoc

Livrare in 24-48 h prin curier sau 3-4 zile prin Posta Română

29,00 lei

La peste un secol de la moarte, Lafcadio Hearn continuă să fie unul dintre cei mai cunoscuţi occidentali care au descoperit în Japonia adevărata lor patrie. Aproape mai japonez decât japonezii – să gândească gândurile lor era năzuinţa sa –, el a lăsat o vastă literatură, al cărei rol în introducerea culturii japoneze în Occident a fost esenţial. Antologia de faţă, alcătuită cu pricepere de Donald Richie din cele peste 4000 de pagini publicate de Hearn, dovedeşte că acesta a fost un observator credibil, deşi empatic şi „impresionist“ – spre deosebire de niponologii obiectivi şi „ştiinţifici“ de mai târziu –, al poporului, obiceiurilor şi culturii Japoniei de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Et in Lafcadio ego Recenzie scrisă de Cătălin: (preluare de pe www.thechronicle.ro)

În fotografia din 1891, la un an după stabilirea sa în Japonia, Patricio Lafcadio Tessima Carlos Hearn strică regulile abia instituite ale jocului pentru posteritate luându-și drept interlocutor imaginar și viitor pe cineva aflat în culise, undeva în dreapta noastră. Nu este un gest gratuit și nici o postură de frondă: la 16 ani, în timpul unui joc, ochiul stâng al tânărului Lafcadio este definitiv afectat și numai așa îl vom regăsi de acum încolo în instantaneele din epocă și, cum se întâmplă în astfel de cazuri, reprezentările realității încep să fie filtrate de celelalte simțuri rămase intacte.

După o peregrinare ce cuprinde Grecia, locul nașterii sale, unde tatăl său, chirurg irlandez în armata britanică, își îndeplinea serviciul militar, Irlanda, Anglia, Statele Unite și Martinica, Lafcadio își găsește Edenul metamorfozat în localitatea japoneză Matsue aflată în ținutul norilor, în calitate de corespondent al Harper’s Magazine. Înstrăinatul de percepții vizuale Lafcadio nu își putea găsi un acasă mai primitor decât acest tărâm vag și deformat pentru ochii unui occidental și unde lucrurile se întâmplă de-a-ndoaselea, de la scris și până la cele mai mundane activități.

Lafcadio lasă mărturii neprețuite despre o Japonie pe cale de a fi asaltată de modernitate și atunci când trebuie să părăsească Matsue, orașul care i-a dăruit o soție, un cămin și Paradisul, începe să urască Japonia și vede în Tokyo orașul pierzaniei. Credințe, obiceiuri, portrete, toate sunt filtrate prin singurul său ochi (știa prea puțin limba, iar dialogurile sale cu localnicii sunt de asemenea impresioniste), rezultând un portret al unei națiuni fictive, o Japonie lafcadiană.

Cu toate acestea, elementele de autenticitate oferă credibilitate și noul pământ-carte te îndeamnă la o tentantă conviețuire. Atunci când se construiește un pod, cei care îl inaugurează nu sunt potentații locali, ci sunt aleși cei dintre cei mai fericiți oameni ai comunității – un cuplu cu o căsătorie fericită și foarte mulți urmași, citim (sau ne avântăm) de/spre Benten, Zeița Elocinței și Frumuseții, sau despre Tenjin – Zeul Cărturarilor și Caligrafiei. Firele cârcotașe vor remarca faptul că noi nu avem un Sfânt Elocențiu, ci doar o propunere pentru un Sfânt al Tinichigiilor și Ospătarilor.

Cu Lafcadio e imposibil să nu fii prins în sufletul alterității. Poate și Mâna lui Budha, sau Citrus Sarcodactilis, are rolul ei. Iar la sfârșit, dacă vă va plăcea, puteți chiar cânta un vechi cântecel:

Daidamushi, daidamushi, tsuno choto dashare!
Ame kaze fuku kara tsuno chotto dashare!*

Japonia lui Lafcadio Hearn, antologie de Donald Richie, traducere din engleză și note de Angela Hondru, Humanitas, 2009, seria Nipponica

* (Melc, melc, scoate-ți coarnele puțin!
Plouă și bate vântul, așa că scoate-ți coarnele, măcar un pic!)

ps: sărbătorirea celor 20 de ani de existență a grupului Humanitas găsește acest volum cu mici imperfecțiuni (de redactare) – scrisoarea din Japonia, de la pagina 130, apare de două ori în volum, o greșeală, sper, intenționată – un semn discret adresat cititorilor că perfecțiunea este o căutare, nicidecum o stație finală.