Rime. Poezii

Am stat mult să mă gândesc cum să încep să vorbesc despre poezia lui Michelangelo. Dar, ca să pot vorbi despre asta, trebuie mai întâi să vorbesc despre poezie. Despre cum trebuie citită şi înţeleasă o poezie. Asta pentru că eu însămi am aflat recent un secret care m-a bucurat şi pe care vreau să-l împărtăşesc.

Cum ar trebui să citească un actor o poezie nu diferă de cum ar trebui să citească orice cititor o poezie. Ne încrâncenăm să înţelegem totul… să cernem totul prin sistemul logicii. Suntem avizi să înţelegem aproape ştiinţific până şi poezia... Nu mai suportăm să ne punem întrebări. Nu mai suportăm incertitudinea. Vrem să ştim. Să avem certitudini şi nicio îndoială. Până nu de mult, citeam poezia fără să ţin cont de vers. Ba, chiar mă feream să poposesc pe vers acolo unde, în mod firesc, el se odihnea. Căutam firul logic. Vorbirea civilă, fluentă, contemporană. Căutam ‘firescul’ cu orice preţ. Ignoram cezura, ritualul fiecărui vers. Uneori trebuie doar să facem o pauză. Să ne odihnim de minte. De înverşunarea ei. Poezia nu trebuie supusă unui ping-pong, unei polemici, adică agitaţiei inutile, vulgarizării… ea trebuie asumată. Tăcută. Ea nu trebuie să nască discuţii, ci tăceri. Poezia e stare.

Asta am învăţat recent la un workshop de poezie desfăşurat la Ipoteşti, în locul cel mai posibil generator de emoţie şi frumos, de la un om plin de emoţie şi frumos.

Poezia nu trebuie declamată, nici declarată. Ea nu apare din dorinţa de a comunica informaţii şi noutăţi demne de controversă, nu suscită talk-showuri, nu dezvăluie noi descoperiri ştiinţifice vitale omenirii; aşadar, ea nu trebuie supusă unei ‘conferinţe’… poezia e intimitate, ea apare din nevoia stringentă de a galvaniza un sentiment, de a-l elibera. Poezia nu e explozia fiinţei. E mai mult. Ea iese cu o secundă înainte de explozia fiinţei. Ea iese tocmai ca să NU explodeze fiinţa.

Când vorbim despre o poezie facem deseori greşeala de a vorbi despre poet ca despre soclul însuşi, despre statuia lui, nu despre omul care a simţit nevoia să scrie ceea ce a scris.

Cine a fost Michelangelo? Mare sculptor, pictor, arhitect, dătător de Capela Sixtină şi Pieta, unii ştiu chiar şi de David, şi mai puţini ştiu că a fost poet, tot mai puţini că a fost antiflorentin, rebel, persiflator la adresa emulilor petrarchişti şi îi numeri pe degete pe cei care se gândesc că, în spatele acestor ‘funcţii’ şi denumiri, el a fost om. Nu poetul a scris poezia. Omul. Michelangelo a scris nu din veleităţi de poet, ci din setea de a da glas celor născute în el. A scris pentru a nu se pierde pe sine. Fiinţa lui se scinda, se rupea între ‘vietăţile’ create de el în sculptură şi pictură, ‘vietăţi’care îi dădeau insomnii. Poezia vine să strângă rămăşiţele coşmăreşti, valpurgice, disperate, spre care îl împingeau convieţuitorii fiinţei lui. A scris pentru a se recupera. Şi numai prin libertate te poţi recupera. Nu ştiu dacă era vizionar, încerc să evit cuvinte de piedestal dar, Michelangelo, fără îndoială, ‘vedea’ lucruri. Pentru el sculptura exista a priori în blocul de piatră, ea trebuind doar eliberată. Eliberând sculptura simte, de asemenea, nevoia să se elibereze pe sine. Aşa că scrie. Şi, când eliberarea vine, nu simte nevoia s-o declare plin de emfază, pe diverse voci interesante, voci fals pătrunse, o murmură. Poezia trebuie murmurată. Ca şi când ai fi singur în cameră şi nimeni nu te-ar auzi. Iar dacă urli, urli din nevoie… pentru că fiinţa se uită la tine cu tot adâncul ei. Versul iese pentru a goli preaplinul unei fiinţe.

Nu ştiu dacă e concretă poezia lui, dacă refuză orice plasticitate, aşa cum s-a spus, dacă e satirică sau ludică, dacă e teologic-alegorică sau simplu-alegorică, dacă Michelangelo e eteroclit sau constant. Am hotărât să nu vorbesc din punct de vedere formal.

Am hotărât să vorbesc despre Michelangelo ca despre cel care priveşte altundeva decât privesc ceilalţi. Nu pe lângă el, ci în el. Poezia lui nu se divulgă prin sonoritate… e la fel de simplă precum o stare. Starea nu e niciodată pompoasă. Starea e sinceră pentru că vine din nevoie. Nevoia de a se curăţa. Nevoia de a respira. Nevoia de a se termina. Fie că e vorba de chin, fie că e vorba de o dragoste în faţa căreia fiinţa nu mai poate-ngenunchia, fie că e vorba de o exaltare pe care sufletul n-o mai poate îndura, poezia lui vine ca izbăvire. Ca încheiere. Vine din dorinţa de a termina cu un sentiment, înainte ca acel sentiment să termine cu fiinţa lui. Se spune că e frust şi sobru în poezia lui, că poezia lui este de o extremă claritate conceptuală. ‘Ce fericite-s hainele ştiute/ întreaga ziuă pieptul ei strângându-l,/ fileul auriu bătut de gândul/ de a-i atinge gâtul pe tăcute!/’

Ce-ar fi să încercăm să-l citim ca şi cum din noi ar fi pornit necesitatea acestor cuvinte? Ca şi cum noi am fi privilegiaţii acestor stări care ţâşnesc incontinent? Ca şi cum fiecare din noi s-ar simţi cel mai fericit să fie haina celui iubit, să simtă o nevoie fizică de a-i acoperi trupul, de a-i îmbrăca fiinţa cu fiinţa noastră?

Cum ar fi să simţim că dăm pe-afară dintr-un preaplin sufletesc? ‘O,Doamne, Doamne, Doamne, cine/ intrând prin ochi e-n stare/ în inimă s-apară?/ Amor, ce-i asta oare,/ Că nu m-atinge, dară/ În loc prea strâmt, lăuntric, stă să crească?/ Şi dacă dă pe-afară?/’

Ce-ar fi să simţim o nevoie fiziologică de a-l devora pe cel drag nouă, să-l privim ca pe un adevărat festin pantagruelic, să ni-l imaginăm ca pe cea mai aleasă bucată culinară, să ni-l apropriem ca pe cel mai aromat ingredient de noi descoperit, să ne asezonăm cu el, să ne amestecăm cu el în valuri de savoare, ajungând să simţim că, împreună, am născut mâncarea cea mai bună... ’Tu ai un chip mai dulce decât sosul,/ (…) mai chipeş ca gulia-i arătosul;/ ţi-s dinţii-n gură albi ca păstârnacul,/ (…) iar ochii coloraţi ca teriacul;/ ca prazul alb pe cap îţi stă fuiorul,/ că, mor de nu-mi dai grabnic ajutorul. (…)’

Poezia lui Michelangelo nu te învaţă cum să simţi asta. Nu e reţetă, nu e manual.

Ea e fereastră. E ocazie. De a-l vedea pe Michelangelo dincolo de cum e prezentat. Şi, odată cu el, să poţi încerca să fii ingredient. Şi bucătar. Să fii aromă. Şi dătător de aromă.

Dincolo de vers… îl simţi şi te-nfiori în formele pe care le descarcerează de sub dărâmături de piatră. Îl vezi în ocru şi-n verdele-pământ, în alb de Sfântul Ioan şi-albastru de marin… te întrebi de unde atâta într-un singur om. Şi, dacă vrei mai mult, dacă vrei să simţi că nu mai poţi îndura atâta frumuseţe… îţi lasă geam deschis să vezi în el. Îţi lasă poartă de ieşire în el.

Această carte e un privilegiu de a citi în adâncuri. Nu de a intra într-un om, ci de a ieşi în el. Această carte nu e claustrare, e independenţă. E zefir în firele de păr. Nu e exhibiţionism citirea ei, deşi asişti la dezbrăcarea unui om. E un soi de act de sfinţire. Să te uiţi în ‘Arhanghelul Mihail’ ( Michelangelo). Şi, apoi, să te uiţi din el afară, şi să te îngrozeşti. Citindu-l, ţi-l asumi. Înmoi starea lui fiinţei tale. Poezia lui înseamnă viscere. Ca şi cum o mână invizibilă intră pe gură scoţând un întreg aparat interior.

Câţi sunt cei care simt cu adevărat că o sculptură e frumoasă? Nu care ‘înţeleg’, ci simt. Mulţi sunt cei care ‘ştiu’ că o sculptură e frumoasă, o admiră şi scot cuvinte sforăitoare despre estetismul ei… dar câţi o simt frumoasă fără să încerce cu orice preţ să o înţeleagă? Cu fiinţa câtora se petrece ceva atunci când o privesc? Fiinţa câtora se destramă când citesc o poezie?

Asta face arta. Că e sculptură, pictură sau poezie. Şi nu le trec în revistă, nu le generalizez, bifându-le într-o listă oarecare. Le enumăr tocmai pentru că ele sunt particulare. Ele schimbă. Ele sunt acel respiro pe care omul îl ia de la raţiune. Şi nu dau o definiţie artei. Departe de mine gândul ăsta. Ci dau glas unei senzaţii. Senzaţia mea despre artă.

Trebuie înţeles faptul că nu susţin recuzarea informaţiei, a polemicii, nu încerc să devalorizez dorinţa de cunoaştere, de a şti, de a verifica, nu descurajez raţiunea şi nu anihilez intelectul. Spun doar că cei care le folosesc în exces trebuie să ia o pauză şi să se uite mai mult spre ei. Poezia lui Michelangelo este ocazia ca fiecare din noi să îşi recunoască temeri şi sensibilităţi cărora, de cele mai multe ori, nu vrem să le dăm curs.

Ne e frică de noi. De ce am putea găsi în noi. Şi, atunci, ne ascundem după raţiune şi intelectualism. Combatem. Argumentăm. Contrazicem cu argumente solide. Fugim de vulnerabilitate. De sinceritate. De noi. De cum am putea deveni. Ne convine cum suntem. E mai comod.

Se spune că în acest iureş cotidian uităm de noi. Dimpotrivă. Nu cred că uităm vreodată de noi. Despre asta e vorba. Suntem acaparaţi prea mult de noi. Suntem prea conştienţi de noi. Egocentrismul, orgoliul ne împiedică să vedem mai departe. Şi, atunci, poezia vine în scop salutar. Prin ea poţi uita de tine ca să te poţi găsi. Pe tine, cel curat. Asta cred că face Michelangelo.

Ediţia bilingvă (italiană-română) oferă cititorului de suflete ocazia înţelesului originar şi original; Pentru cei cunoscători de limbă italiană. Pentru cei cunoscători de alte limbi (decât cea italiană) propun un exerciţiu care va concluziona ceea ce am spus până acum.

Şi anume că o poezie nu trebuie neapărat înţeleasă. Ci simţită. Resimţită.

Nu am crezut vreodată că voi putea simţi un text pe care nu-l înţeleg, care nu ştiu ce spune, un text într-o altă limbă. Mi s-a demonstrat contrariul. Un text al cărei limbi nu o-nţelegi poate deveni la fel de puternic, dacă nu mai puternic decât unul lesne înţelegerii tale.

Asta, probabil, pentru că laşi la o parte logica şi te predai vulnerabilităţii, neştiind ce o să se întâmple. Cuvintele capătă propriile tale înţelesuri, ele devin intime, savuroase, devin confident, devin propriile tale proiecţii, frustrări, bucurii, dureri… ele nu rămân în sine, nu rămân nişte cuvinte ‘din altă limbă’. Citind şi tot recitind, dându-ţi răgaz să intri în atmosfera a ceea ce citeşti, în melodicitatea cuvintelor, în cadenţă, în ritmicitate, în toată starea pe care ţi-o dă această altă limbă, poţi atinge stări nebănuite, sentimente de o incredibilă frumuseţe, forţe de care nu te credeai în stare înainte: forţa de a crede, forţa de a depăşi, forţa de a lăsa să ţi se întâmple. Un act care se apropie uşor de şamanism. Şi nu mă refer acum misticism, nici la substanţe psihotrope care urmăresc o excursie a sufletului în alte lumi, ci la curaj. Curajul de a-ţi lăsa sufletul să te cunoască şi tu să îl cunoşti, la rândul tău, şi încrederea. Încrederea că ştie ce face cu tine.

Uitându-mă la ceea ce am scris până acum, mă întâlnesc mereu pe drum cu ‘trebuie’. Mă simt datoare cu un amendament. Omul devine refractar la ‘trebuie’. Eu, una, devin. Dar acest ‘trebuie’ nu TREBUIE înţeles ca pe o regulă, ca pe ceva imperios necesar, ca pe un ordin. Cuvintele mele vor să ‘impună’ libertate. Paradoxal. Nu vreau să inculc nimănui nimic, acest ‘trebuie’ nu vine din tiranie, vine dintr-o mare dorinţă de a pune în cuvinte ceea ce simt, dintr-o vehemenţă (sper eu nu strepezitoare) a unui om căruia i s-a revelat o mare taină şi vrea să o împărtăşească şi celorlalţi.

Când îl citeşti pe Michelangelo te sperii de oglindă. Temerile lui sunt adânci, sunt viscerale, trăirile, la fel. Poezia lui e un mare por prin care el respiră. Amor îl bântuie, iar imaginea ochilor devine omniprezentă. Prin ei se petrec marile intrări. Ochii devin obsesivi, prezenţa lor devine marotă, Amor e deificat, devine generator suprem, generator de tot.

Versurile sunt pline de sinestezii, emoţiile se suprapun, durerea devine voluptate sau voluptatea durere, sângele se dezice de minte, o reneagă, el curge, el se întâmplă fără remuşcare, devenind invitat subliminal, a cărui prezenţă se simte doar în aură.

În poezia lui nu e nicidecum vorba de hemoglobină. Ci de hedonism.

Poezia lui Michelangelo nu e maiestuozitate, nu e estetism, nu-ţi impune recitat, dimpotrivă, e viaţă, te incită la a o lua şi la a da de pământ cu ea, murmurând-o, incantând-o, plescăind-o, venerând-o, mestecând-o şi scuipând-o, apoi dezmierdând-o, sărutând-o.

Poezia michelangiolescă palpită. Dacă o înţepi va curge sânge. ‘Fugiţi de Amor şi ocoliţi-i focul (...)/ Fugiţi de-a lui căutătură!/ Eu am crezut c-om face învoire/ Şi azi simt, vedeţi, cumplita lui arsură!/ (...) ochi splendizi/ (...) trăiesc prin ei/ (...) n-aş mai găsi-ndurare,/ Lipsit de ochii buni/ Ce-s, Doamne, mari minuni!/ Nu s-a născut cel ce prin ei nu zboară!/ Cin’ va veni apoi,/ Deşi născut, îndată o să moară,/ Iar cine ia-ntr-doară/ Frumoşii ochi, viu nu e./’

Cartea aceasta ar trebui citită de orice om care simte că raţiunea i-a întunecat instinctul, de orice om a cărui emoţie prevalează asupra gândirii, de orice om care crede că emoţia nu e decât o stare lirică specifică unor altfel de lumi decât cea reală, de orice om care nu crede că emoţia e doar o stare lirică intangibilă, de orice om care se teme de el, de orice om care nu se teme de nimic, de orice om arogant şi de orice om ajuns în pragul umilinţei. Cartea de faţă e vindecare. Vindecarea bolii de a ne ascunde de noi înşine.

Acestea sunt gândurile mele după un workshop de poezie intens-emoţional. Acolo am învăţat că poezia nu înseamnă gen literar. Înseamnă măruntaie. Mărturisire. Mărturisirea unor măruntaie. Şi Michelangelo este cel mai bun exemplu pentru cum se face o disecţie de emoţii pe gazda propriului său suflet, spovedindu-se. Poezia e senzaţie.

Asta am învăţat la Ipoteşti.