Nimic

Tocmai am terminat de lecturat o carte viguroasă. Nu mă refer aici la numărul de pagini ci la valoarea intrinsecă a volumului. Este vorba de proaspătul volum de versuri “Nimic” semnat de Mircea Cărtărescu. Chiar din titlu se observă un caracter circular care mă duce cu gîndul că “Nimic” se află în antonimie cu volumul de versuri din 1985 intitulat Totul. Totul/Nimic. După cum precizează autorul pe coperta a patra poemele din acest volum au fost deshumate după ce au fost uitate “într-un plic vechi dintr-o cutie de carton”. Poemele vechi sunt ca un vin vechi, îşi păstrează forţa şi reuşesc să îţi fure minţile. Poemele au fost scrise între 1988-1992, poetul considerîndu-le în 2010 doar nişte “postume din timpul vieţii, pentru beneficiul cîtorva prieteni”. Nu cred că sunt doar pentru beneficiul cîtorva prieteni, pentru că poemele din acest volum au acel aer năucitor pe care Cărtărescu îl pune în toate cărţile sale. Încă de la primele pagini se intră în această lume pe care autorul o controlează foarte uşor şi o transpune în stilul caracteristic. Se poate juca cu mintea ta, te poate face să spui “wow, bun poem”, te poate purta prin diverse spaţii, prin diferite concepte. Cred că doar în poezia lui Gellu Naum am mai întîlnit acest tip de literatură care permite poeziei să se joace cu minea. Aici nu-i vorba de o joacă cu mărgele de sticlă. Volumul reprezintă o lepădare de poezie: “Mi se rupe dacă spuneţi c-am decăzut/ Şi că supravieţuiesc poeziei mele. Asta şi vreau. / Să moară dracului. Eu sunt mai important decît ea” dar poate fi în acelaşi timp un manifest-literar, o serie de poeme care dau un pumn în faţă literaturii. De ani buni, chiar după `89, majoritatea oamenilor din România consideră că Mircea Cărtărescu ar merita să cîştige premiul Nobel pentru literatură. În volumul “Nimic” scriitorul şochează din nou: “nu vreau premiul Nobel şi nu vreau să mai scriu un rînd/ nu vreau să trăiesc veşnic”. Cred că refuzarea premiului Nobel ar fi ca o sinucidere, dar nu-i nimic, Cărtărescu ar intra în clubul celor care au refuzat la rîndul lor premiul Nobel: Pasternak, Sartre, etc. Poemele sunt dure, dar au un refugiu liniştitor, o trapă de salvare. Există elemente din spaţiul personal, din Bucureştiul vremii, din muzică, din relaţiile interfamiliale. Cel mai desăvîrşit poem: “Liptop”. Cel mai sadic: “Poem foarte bun, cu tristeţi satanice şi un montgolfier al disperării”. Sunt transpuse multe poeme despre iarnă, despre stările poetului, despre călătoriile în State, dar şi imagini care captează atenţia. Versurile sunt tăioase, graniţa dintre ficţiune şi non-ficţiune e invizibilă, iar conceptul poetic este aici un fel de eliberare al spiritului creator. Prin aceste “postume din timpul vieţii” Mircea Cărtărescu îşi scoate asul din mînecă.

George Chiriac