O istorie a nefiinţei în filozofia greacă

Faptul că „ceva“ poate fi luat drept nimic ori nefiinţă, sau, invers, că nimicul poate fi „ceva“ este, în sine, suficient de paradoxal pentru ca să ne îndemne să cercetăm cu destulă curiozitate cum a funcţionat mintea celor ce au gândit astfel şi mai ales de ce au gândit ei astfel, trecând noi astfel mai uşor peste inerentele aridităţi ale analizei. Şi, deşi discuţia despre nefiinţă şi nimic e, în mod evident, una de ordin metafizic şi logic în primul rând, ea nu se va reduce deloc numai la atât în paginile de faţă. Nu o dată sensurile ei decisive vor trimite în teritoriul eticului, al politicului, epistemicului, al existenţialului şi al religiosului; mai mult decât orice însă, ele vor cerceta felul originar în care gândim gândirea. A şti dacă, de ce şi în ce fel s-a gândit şi s-a vorbit despre nefiinţă nu e, astfel, un capriciu pur teoretic sau o tăiere a firului în patru despre chestiuni metafizice oţioase şi insolubile, fără valoare pentru viaţă, ci reprezintă, aşa cum sper să dovedesc, a face inventarul unei teme care, prin consecinţele ei, ne priveşte pe toţi ca persoane inteligente şi morale. Va fi, aşadar, mai ales o încercare de investigare a unor moduri originare de a gândi şi a avantajelor pe care le putem dobândi şi pierde atunci când adoptăm unul sau altul dintre asemenea moduri, dar şi a riscurilor pe care totodată le asumăm. (Andrei CORNEA)