O mie de cocori

(preluare de pe www.thechronicle.ro)

Mergând pe stradă să zăreşti o casă, deasupra uşii ei să scrie O mie de cocori, iar imediat sub ea invitaţia : Dragi trecători, uitaţi-vă pe geam şi descoperiţi absenţele. Geamurile înconjoară întreaga casă, dar, bizar, sunt toate vopsite în culoare neagră. La intrarea în curte ţi se oferă un creion neascuţit cu care eşti îndemnat să răzuieşti geamurile. Răzuind, îl vei ascuţi şi vei încerca, la rându-ţi, să scrii despre O mie de cocori.

Să nu ne grăbim.
Doar anumite porţiuni din vopseaua neagră pot fi răzuite. Cu creionul în mână să ghiceşti anumite acţiuni, personajele dinăuntru se mişcă în altă cameră, iar tu, desluşind ca prin ceaţă lucrurile minunate din spatele construcţiei literare, să nu poţi zări decît cum locuitorii casei dispar în altă cameră, observi doar o urmă de paşi, sau o fluturare a unor haine. Ai ajuns târziu, acţiunea s-a mutat deja în altă cameră. Din când în când, câte un verb simplu, greu şi fierbinte să străbată întreaga scenă pentru ca mai apoi, când regăseşti personajele principale într-o altă cameră, verbul din scena de dinainte să nu fie dezvăluit ori amplificat.

Cam aşa se „joacă” cu cititorii în O mie de cocori Yasunari Kawabata, câştigătorul premiului Nobel pentru literatură din zbuciumatul an 1968. Cartea este o invitaţie la pândă în pădurea plină de simboluri şi aluzii, eroul principal este absenţa - ce nu se spune într-o povestire despre dragoste şi destin aparent simplă: după moartea tatălui, un tânăr este „luat prizonier” de amantele tatălui şi de fiica uneia dintre ele.

Tânărul Kikuji Minami este invitat să participe la ceremonia ceaiului de Kurimoto Chikako, o fostă amantă a tatălui său, cu dorinţa de a-i face cunoştinţă, pasul premergător căsătoriei, cu Yukiko Inamura, purtătoarea unui batic cu o mie de cocori. Aici, Kikuji o reîntâlneşte pe doamna Ōta, cealaltă altă amantă a tatălui, şi pe fiica ei Fumiko. Ceremonia ceaiului devine un prilej de perturbare a armoniei şi de încălcare a regulilor: Kikuji devine amantul doamnei Ōta, geniul rău, sau bun?, Kurimoto Chikako, deşi depune toate eforturile, nu poate realiza căsătoria lui Kikuji cu Yukiko Inamura – un alt simbol al armoniei care pluteşte mereu deasupra eroului nostru, fără a o putea atinge vreodată, doamna Ōta se sinucide şi, am ajuns târziu în cameră?, vocea omniscientă închide ochii?, doar ghicim relaţia care se naşte între Kikuji şi domnişoara Fumiko.

O absenţă a armoniei şi o absenţă (sau delicateţe, ori discreţie) a omniscienţei naratorului care, amândouă, construiesc o prezenţă puternică a poveştii.

Cred că nu întâmplătoare, tot din punctul de vedere al strategiei narative, e alegerea lui Kawabata de a ne face cunoştinţă cu personajele feminine ale romanului prezentându-ni-le cu numele lor întreg – iar doamna Ōta să ne fie „dezvăluită” pe jumătate, doar prin numele de familie.

Post scriptum: Conform Imdb, O mie de cocori pare a fi fost ecranizată de două ori: în 1953, avându-l drept regizor pe Kozaburo Yoshimura, şi în 1969, purtând semnătura lui Yasuzo Masumura. Le-a văzut cineva?