O poveste de dragoste, poate

Dupa lectura cartii “O poveste de dragoste, poate”, prima reactie a fost sa ma reintorc intre randurile cartii poate doar din dorinta de a continua finalul posibil cu piesele puzzle-ului deja infatisat. Senzatia ca ceva mi-a scapat, ca din pura placere am citit prea repede.
M-am repezit la informatii despre autor, interviuri cu autorul insusi, recenzii. Am dat peste un interviu chiar despre cartea cu pricina in care autorul isi devoaleaza mecanismul, constructia epica in jurul unei idei poetice : personajul principal Virgile este anuntat de robotul telefonic de o femeie pe care nu o cunoaste ca va fi parasit. Farmecul acestei idei l-a sedus pe autor si cartea in sine este un exercitiu de seductie a cititorului pe aceeasi linie.
Am gasit doua articole despre carte : o recenzie pe un blog in care autoarea instituia un proces fictional personajului, felului sau de a fi, pasivitatii clasand subiectul- descrierea unui astfel de personaj, povestirea unei astfel de vieti neinteresante.Al doilea articol este cel al Ioanei Parvulescu din Romania Literara prilejuit de vizita autorului in Romania. Dupa lectura acestuia, m-am bucurat in sinea mea de cititor ca umorul discret al textului era sesizat si mai ales amestecul inspirat intre comic si un soi de absurd fara gravitate, dramatism. Este un joc al textului permanent intre contextualizare si decontextualizare.
Mesajul pe care il primeste Virgile ii declanseaza o serie de reactii : prima este atipic masculina, autoinvinovatirea –crede ca este bolnav, ceva i s-a intamplat, cum de nu-si aminteste, un asemenea mesaj este luat ca cel mai important reper al vietii sale de acum incolo. Declanseaza spiritul detectivistic al personajului sau mai degraba cel imaginativ :
“tu nu-ti dai seama, Virgile, dar trebuie sa te aperi impotriva incredibilei tale imaginatii”.
Merge la psihanalist, discuta cu prietenele, isi face analizele – este sigur ca ceva este in neregula cu el, dar pare din timp in timp sa se joace cu perspectiva realitate/imaginatie iar celelalte personaje sunt complice in acest joc.
Incearca sa se convinga pe sine de validitatea unei realitati inexistente, creeaza scenarii, dar scopul principal nu e sa lamureasca misterul ci intretinerea acestuia pentru dezvoltarea unor idei care mai de care mai colorate si jucause.
Refuzul promovarii la serviciu, scena arestarii contrabalanseaza putinul de informatie pe care il avem despre o asa zisa presupusa relatie. Evenimentul e doar un prilej pentru Virgile sa-si puna niste intrebari, sa reconsidere totul, sa se pregateasca pentru o posibila ideala poveste de dragoste. Memoria nu mai e o functie ci este o actiune:”Existau atatea lucruri pe care nu le inregistrase, ca si cum ar fi decupat realitatea cu foarfeca spre a-i da forma care-i convenea lui. Fusese un mod eficace de a face lumea confortabila si de a-si justifica alegerile”Si iata, la interval de cateva pagini, justificarea :”Virgile dorise s-o intalneasca pe Clara pentru a face cunostinta cu o femeie care avusese o idee extraordinara si poetica….dulcea nebunie a demersului sau il incanta.”
Amestecul diafan de umor si poezie este seducator pe tot parcursul cartii. Realizeaza Virgile la final ca realitatea poate fi una cu totul diferita de cea imaginata de el sau de cea in permanenta imaginabila ca potential ? Sau se apara de o eventuala despartire ? S-ar zice ca sunt doua finaluri doar schitate de autor care pare ca ne sugereaza : eu am creat o poveste, alegerea va apartine.