Oglinzile

„Există o ascunsă analogie între oglindă şi text; amândouă preiau, pe adâncimea unei suprafeţe de hârtie ori de sticlă, câte un univers şi amândouă îl trec în universul lor doar cu atâta cât le este cu putinţă: oglinzile numai vizibilul pur,iar textele vorbirea văduvită de contextul nemijlocit şi viu al clipei, de intonaţie, de ritm, de culoarea glasurilor, de mimică, de gesturi, de postúri, de spusul din priviri, de tensiunea specifică a coprezenţei. Deosebirea rezidă în faptul că oglinda este pură pasivitate şi că expresivitatea ei derivă tocmai din asta, în timp ce scrisul suplineşte cu mijloacele lui tot ce are de pierdut prin însăşi esenţa sa. Iar oglinzile pierd tot nevăzutul şi orice legătură între clipe, în timp ce textul, pierzând, odată cu vizibilul, tot ce nu e pură verbalitate, reconstituie, în felul său, durate şi lumi.“ (Petru CREŢIA)