Povestiri orientale

Un apolog taoist din vechea Chină, două balade balcanice medievale, o epopee sârbească, un roman japonez din secolul XI ("Ghenghi-Monogatari" al romancierei Murasaki Shikibu) şi câteva mituri hinduse la care se adaugă un amestec nedesluşit de superstiţii, fapt divers, legendă şi fantezie personală – iată substanţa celor zece piruete prin mitologiile orientalo-balcanice pe care le propune Marguerite Yourcenar în volumul "Povestiri orientale".

Să nu ne aşteptăm, însă, ca farmecul piruetelor să se afle doar în graţia desenului lor. Nu de alta, dar ar fi păcat să rămână neobservate delicioasele descrieri eliptice ca de haiku, încordarea replicilor care presimt în pauzele dintre cuvinte atingerea mitului, elevaţiile neverosimile din paragrafele învăţate să se succeadă în paşi mici, pe vârful degetelor. Şi pentru ca toate acestea să nu se prăbuşească în ocultism ieftin, scamatorie sau ridicol este, desigur, nevoie de echilibru – un echilibru pe care Yourcenar îl creează stăpânind o admirabilă disciplină a contrapunctului în structura ordonatoare a povestirilor.

Astfel, pe buzele care au sorbit din "Laptele Morţii" autoarea aşază deopotrivă "Zâmbetul lui Marko" şi "Mâhnirea lui Cornelius Berg", "Izbăvirea lui Wang-Fo" şi "Moartea lui Marko Kralievici". Cerşetorul mut ("Cel care le-a iubit pe nereide") nu e decât un călugăr Therapion căzut în ispită – variantă alternativă pentru intriga din "Sfânta-Fecioară-a-Rândunelelor", care explică zănatica frumuseţe a nimfelor greceşti în registru creştin. "Văduva Aphrodissia" ţine în mâini capul iubitului său şi îl plânge cu aceleaşi lacrimi extatice vărsate de Doamna-din-Satul-Florilor-ce Mor când află că nu e ea "Cea din urmă dragoste a prinţului Ghenghi". Alchimia contrariilor se desăvârşeşte într-un echilibru perfect al materiei cu spiritul – portretul cumplitei zeiţe "Kali". Aici, neprihănita decăzută din cerul lui Indra e damnată să-şi aibă pe veci craniul lipit de trupul decapitat al unei femei stricate.

Chipul care deschide "Povestirile orientale" (acest miraculos mozaic de mituri reciclate) este cel al pictorului Wang-Fo care „vorbea ca şi când tăcerea ar fi fost un perete, iar vorbele nişte culori de aşternut pe albul lui.” În "Izbăvirea lui Wang-Fo", protagonistul devine consubstanţial cu arta sa până la negarea completă a sinelui: „băuse, ca să poată picta mai bine un om beat”. Pictând, artistul scoate din nefiinţă peisajul neterminat al unei luntre pe o întindere de apă („a painted boat upon a painted ocean”, vă mai amintiţi de Coleridge?), ceea ce îi permite tabloului să înlocuiască cu semnificaţii proprii realitatea cea mai crudă, să anuleze moarte, sentinţe şi călăi. Peste încă opt povestiri impregnate cu aceeaşi substanţă translucidă a rafinamentului oriental, volumul se va închide cu exclamaţia amăruie a unui altfel de pictor...

Cele zece "Povestiri Orientale" (sau, mai degrabă, povestiri şi nuvele) au fost reunite în volum pentru prima dată abia în 1938. Până la versiunea lor finală – în ediţia Gallimard din 1963 – textele au suferit tot atâtea rescrieri, metamorfoze şi decantări de sens ca avatarurile antropologice pe care le au ca nucleu. Rezultatul, în splendida traducere a lui Petru Creţia, se prezintă cititorului ca o materie fluidă obscură cu meritul de semăna în acelaşi timp cu "Iliada", cu "O mie şi una de nopţi", cu Rig Veda, cu Upanişadele şi cu un tratat de semiotică. S-a întâmplat să observ asta în timp ce citeam o frază din "În căutarea timpului pierdut" care pare să postfaţeze, avant la lettre, volumul Margueritei Yourcenar: „chipul omenesc seamănă într-adevăr cu acela al unui zeu dintr-o teofanie orientală, un ciorchine de chipuri juxtapuse în planuri diferite şi pe care nu le vezi toate deodată.” (Marcel Proust, "Nume de ţinuturi: Ţinutul")

Mircea Cărtărescu spunea undeva în "Jurnalul" său că „o carte e bună atunci când, citind-o, îţi dai seama că de o bună bucată de vreme n-ai mai văzut nicio literă”. Odihnindu-şi ochii pe spaţiul alb care anunţă sfârşitul volumului, după ce cadenţa ultimei fraze a ultimei povestiri îşi va fi executat reverenţa finală, cititorul "Povestirilor orientale" se va abandona unui "un certain vertige". Dansul l-a obosit. Iată o carte bună.