LibHumanitas - Cărţile. La modă din 1455

Recenzii clienţi

Un cafegiu cum n-a mai fost

Recenzie de Emanuel Contac

Nota

Am terminat de citit „Confesiunile unui cafegiu”, de Gheorghe Florescu, despre care Dan C. Mihăilescu spunea: „Este cartea anului, marea surpriză a lui 2008”. Nu pot decât să mă raliez acestui verdict. Am avut mari revelaţii citind mărturisirile „armenaşului” fost ucenic al ilustrului cafegiu Avedis Carabelaian.
Prin natura funcţiei sale, autorul cărţii a cunoscut îndeaproape oameni de cultură, actori, jurnalişti, medici, avocaţi, securişti, care se aprovizionau de la magazinul său. A cunoscut şi „sistemul” şi a realizat de timpuriu cam cum stau lucrurile cu cele două mafii care îşi disputau supremaţia în România comunistă: mafia naţionalist-comunistă şi mafia internaţionalist-comunistă. Care dintre ele a câştigat? Bună întrebare, al cărui răspuns se găseşte la finalul cărţii, în capitolul despre “revoluţia” română.

Pilaf cu raţă pentru fazani

Cartea este extrem de densă, iar detaliile îl ameţesc pe cititor, însă de o manieră plăcută, mai ales după prima treime. Episoadele halucinante relatate în carte sunt foarte numeroase. Redau mai jos doar câteva „monstre”. Unul dintre ele se referă la „minunatul pilaf de raţă” care a intoxicat cu succes populaţia ţării în 1969.
Către sfârşitul verii lui 1969, soseşte în România, din îndepărtata Chină, o uriaşă cantitate de raţe congelate, destinate în special unităţilor de alimentaţie publică. Vin totodată şi reţete speciale de preparare a acestor produse. Dar, stupoare! Raţa chinezească nu place populaţiei din România. Colac peste pupăză (…) aproape întreaga cantitate se depreciază, fiecare raţă având pete mari de mucegai. Deşi Radu Abagiu şi Victor Ranga depun eforturi extreme pentru a desface acest produs, nu reuşesc şi sunt obligaţi să găsească o soluţie. Şi iată că se încheie o înţelegere cu fabrica Flora din Capitală să primească această marfă în vederea prelucrării. O perioadă îndelungată, întreaga fabrică lucrează pentru a obţine „minunatul pilaf cu raţă”.
Urmează detalii despre cum a fost distribuit pilaful cu raţă în Valea Jiului sau alte zone ale ţării. În loc de concluzie:
Şi astfel, toţi medicii din România au căpătat ceva de lucru. Ce nu reuşeau ei rămâne preoţilor de toate confesiunile, care se rugau încontinuu pentru odihna adormiţilor întru Dumnezeu. Dar probabil nimeni nu s-a gândit să aprindă lumânări pentru sănătatea celor doi mari oameni [Abagiu şi Ranga]. Păcat!
N-ar fi acesta singurul episod privitor la cinismul criminal [pe linie alimentară] al guvernanţilor din acea vreme. În 1973 soseşte la Agenţia de Import „cafeaua cu înlocuitori”, care avea să facă ravagii în sânul populaţiei, „mai ales că o serie de chimişti germani sesizaseră încă din anii războiului nocivitatea acestui produs”.

Spovedanii neortodoxe

Că tot veni vorba de slujitorii cultului, Florescu nu ocoleşte episoadele cu sămânţă de scandal, dar nici nu face pe moralistul atunci când le povesteşte. Mai degrabă presară peste scenă un iz de ironie. Un exemplu elocvent: merge la Biserica Sfinţilor. Este invitat în altar de părintele Gh. Şerban, care îl întreabă:
„Ce bei, fiule?” – şi deschide uşile unui dulap suspendat pe perete. În faţa mea se află o privelişte inedită. Pe rafturile dulapului stau, aşezate ordonat, diferite băuturi alcoolice, dar în special vin „de colecţie”.
Cafegiul preferă vinul alb, aşa că i se pregăteşte un Ottonel de Murfatlar din 1962. Între timp, în altar intră un reprezentant de la Patriarhie. Aceeaşi întrebare: „Ce beţi, Sfinţia Voastră?” „Ca şi voi, copiii mei!” Părintele Şerban scoate trei pahare şi le umple cu sângele Domnului (în variantă blanc). Cu paharul plin în mână, complet dezorientat, privesc spre crucea din mijlocul altarului, de unde ochii Mântuitorului ne privesc scrutător. Dau să sorb o înghiţitură, când uşa din faţa părintelui Şerban se deschide şi în cadrul ei apare una dintre fetele lui Acuma. Zice bună ziua, iar părintele îi răspunde: „Imediat, fiica mea.” Las paharul din mână pe masa Marelui Mir, bâlbâi o scuză şi părăsesc în grabă onorat suflare pe aceeaşi uşă pe care intrasem.
(…)
Ulterior, am aflat de la tipa care dăduse să intre în altar (o frumoasă ieşeancă pe nume Ani) că toate fetele lui Acuma, profund credincioase, se spovedesc şi să împărtăşesc la părintele Şerban. „Şi mergeţi des la biserică?”, o întreb. „Destul de des, îmi răspunde. Avem multe păcate şi nu le lăsăm să se strângă. Părintele, în numele Domnului, ni le iartă şi noi mergem înainte, cum a mers şi Kunta Kinte, după cum spune adesea Acuma.”
Întrebare: De părăseşte Florescu urgent locul, când o vede pe Ani la uşa altarului?
Răspuns: Fiindcă ştie că respectiva lucrează ca prostituată de lux pentru avocatul Acuma. În această calitate, Ani se bucură de tot soiul de privilegii, deci protectorul ei s-a îngrijit să aibă ce e mai bun şi pe plan spiritual-sufletesc. Ea face bani frumoşi din meseria ei, iar părintele Şerban are grijă să o dezlege sistematic de păcate, ca să nu se adune prea multe. Deh, cine a spus că imoralismul este lipsit de scrupule?

Justiţie de faţadă

Probabil aspectul cel mai scandalos relevat de cartea lui Florescu este simulacrul de justiţie şi de lege pe care l-a desăvârşit comunismul în România. Ca să fim sinceri, justiţia n-a fost nici înainte de comunism punctul forte al României. Dar ce s-a întâmplat în comunism depăşeşte tot ce ar fi putut visa interbelicii în materie de corupţie.
vaisamar at gmail.com

(Postat în 09.09.2009)

pacat...

Recenzie de dan

Nota

neinteresant,superficial...

(Postat în 14.08.2009)

În peştera lui Ali Baba

Recenzie de Cătălin Stanescu

Nota

Sursa: www.thechronicle.ro

În primăvara lui 1990, Braşovul nu era dominat doar de Tîmpa ci şi de un munte de simpatie şi de ajutoare venite din Occident. Privită ca o avangardă a noii revoluţii, motorul progresului, simbol al dăruirii şi inocenţei, dotată cu o înaltă conştiinţă civică, studenţimea a fost chemată în primele rînduri ale sortării şi încărcării tonelor de simpatie în camioanele ce porneau spre grădiniţe, case de bătrîni şi alte destinaţii dotate cu suferinţe şi nevoi particulare. Părea că, la cîteva luni de la Revoluţie, încă mai fumega microbul unei ciume ce abia părăsise oraşul, lăsînd în urmă vaiete, muribunzi urlînd după apă şi o bucată de pîine: camioanele se încărcau în regim de urgenţă şi plecau spre cei încă în viaţă. O secundă pierdută ar fi însemnat dispariţia a mii de suflete. Cine să se mai mire atunci cînd spre o grădiniţă plecau, în afară de conserve, încălţăminte, haine, şi cîţiva saci de cafea?

Cînd am fost paraşutat în imensul depozit a fost ca şi cum aş fi sărit de la minus la plus douăzeci de grade. O imposibil de cuprins peşteră a lui Ali Baba, din care se revărsau şi ne orbeau privirea culori şi mirosuri, forme şi gusturi reale sau doar visate ce ne asupriseră simţurile atîţia ani. Spre seară, cînd totul s’a terminat, cînd toţi îşi pregătiseră din timp genţile, cînd chiar responsabilul francez încărcase un camion numai cu încălţăminte şi haine nou-nouţe cu care avea să se întoarcă a doua zi în Franţa, coordonatoarea, o franţuzoaică, m’a îndemnat să iau şi eu ce poftesc. M’am mulţumit cu o pungă de cafea de 250 de grame. Aţi băut cafea adevărată înainte de ’89?

De acea zi dar şi de anii dinainte mi’am adus aminte citind Confesiunile unui cafegiu, lansată anul trecut la Humanitas şi în posesia căreia am intrat doar acum cîteva zile. Gheorghe Florescu povesteşte cu inocenţă avatarurile unui băieţaş din Calea Dudeşti care ajunge să stăpînească o bună parte din comerţul cu coloniale al Bucureştiului. Avem de toate: bombardamente, închisoarea politică a tatălui, sărăcie, o casă amărîtă, multă cumpătare, prima slujbă de manipulant la ICRA - Întreprinderea de Comerţ cu Ridicata pentru Produse Alimentare, şefi ai Securităţii, ICRA se topeşte apoi în Agenţia de Import – stăpînă peste toate importurile alimentare şi nu numai: citrice, băuturi, ţigări, majoritatea produselor fiind destinate organelor de partid şi de stat, dar şi personalului diplomatic, bătălii din subterane, mari figuri ale intelectualităţii, totul se învîrte în jurul adresei Hristo Botev no. 10. La 23 de ani, tînărul Florescu, cînd salariul era de o mie de lei, cîştiga deja peste patru mii pe lună. Omul nostru nu înşală cumpărătorul, nu primeşte şpagă, trage de dimineaţa pînă seara înconjurat de artişti, scriitori, foşti condamnaţi politic, politruci şi securişti, toţi mari amatori de o cafeluţă bună, de un Courvoisier, de o cubaneză, prins la mijloc între marile tabere de comercianţi (fiecare aparţinînd cîte unei tabere politico-securiste, internaţionaliştii şi naţionaliştii, zice autorul ) ai Bucureştiului, îndrăgostit de meseria de cafegiu şi de reţeta Avedis, „furată” de la armeanul Carabelaian.

Din punct de vedere al tehnicii narative, cartea este destul de naiv şi de haotic scrisă – e o simplă constatare, nu doresc să fiu cîrcotaş, totuşi este o carte de memorii, iar ceea ce atrage la ea, în afara prezumţiei de sinceritate, o reprezintă marea fojgăială din subteranele supravieţuirii şi ale îmbogăţirii, ceea ce’i conferă şi forţa epică. Dacă ar fi apărut în primii ani post-zaveră, am fi fost revoltaţi de faptul că în 1985 unuia dintre comercianţi i se descoperă, ascunsă la mama, o avere de două milioane de dolari. În butoiul anilor, mînia acum zace pe fund.

Din fotografia de pe semnul de carte, ne priveşte un bărbat cărunt cu figură bonomă, al cărui zîmbet mă încăpăţînez să cred că ascunde încă multe secrete, sprijinit de zidul unei case, poate chiar Hristo Botev, no.10. Vă mai amintiţi, dacă anii vă permit, de umilinţa cozilor la ulei, adidaşi, zahăr, de cele cîteva banane pe care vi le aduceau, dacă vi le aduceau, părinţii iarna, banane uscate pe ziare, pe dulap, de cele cîteva mandarine? Autorul acestei cărţi, domnul Florescu, a trăit, periculos, încă de la vîrsta de 23 de ani într’o imensă peşteră a lui Ali Baba din care, peste majoritatea românilor trăitori atunci, se revărsa numai aroma imenselor neputinţi şi umilinţe.
În fotografie, domnul Florescu zîmbeşte.

(Postat în 03.06.2009)