Cititorul din pestera (Editia 2012)

Există acele spectacole ale cuvântului care luminează, intrigă, transpun, sensibilizează, amuză, provoacă, fascinează… Cititorul din pesteră, miniroman plăsmuit ca pledoarie pentru lectură, pentru descoperirea sinelui, este unul dintre ele.
Rui Zink, unul dintre cei mai populari scriitori portughezi contemporani, transpune într-o manieră umoristico-ironică, dar subtil filosofică, miraculoasa aventură a unui copil de 15 ani care descoperă plăcerea nebănuita pe care o oferă cititul, de la scrieri mărunte la marile capodopere literare.
Mica pramatie, membru al unei bande de hoti marunţi, nimereşte la bordul unei ambarcaţiuni care naviga, cu cala plină de carţi, în căutarea monstrului devorator de lectură – Anibal lector. Luat prin surprindere de o furtună pe marea învolburată, băiatul e aruncat pe o insula sălbaticită, ajungând în peştera personajului „pe cât de fantastic, pe atât de feroce” (cum este descris de unul din camarazii săi de pe corabie). Aici, băiatul uită de problemele sale (divorţul părinţilor, razia gărzilor regale), de lumea de afară supuse unei crize a valorilor, a semnului substitui de lumea de temut a imaginii, se sustrage de la moda „generaţiei mp3, care nici măcar nu ştie să dea denumiri lucrurilor, ci sigle”, învăţând dragostea de carţi şi de cuvant de la Anibal lector, monstrul unaminizat, intrigant, natural, oarecum, ca apariţie, cu care schimbă idei pe diferite teme. Insula aceasta, echivalentă cu propriul univers creat de către adolescent, devine o oază de linişte într-o junglă a ideilor carnivore.
Arta scrisului impresioneaza prin discursul dinamic, prin împletirea unor fire diferite – ritm, cuvânt, sens - într-un amalgam de semnificaţii ontice şi gnoseologice, aflate în subtext, ce trădează identitatea unui scriitor erudit. Metatextual, identificăm două voci ale aceluiaşi Eu (copilul şi „monstrul”). Discursul omniscient asupra sinelui, confruntarea unor idei cu sine însuşi: „Ce înseamnă o poveste bine spusă?”, „Cititul serveşte la ce?”, simbolismul călătoriei extrem de bogat în semnificaţii, nu reflectă numai caracterul de Bildungsroman al scrierii, ci şi o tentă autobiografică, finalul fiind cheia acestei interpretări. Eliberandu-şi propriul „monstru”, acela de cititor pasionat, baieţelul îşi asumă destinul de scriitor. Iar la capătul călătoriei, metaforă a descoperirii eului cel mai profund - ce nu ţine seama de persoana ancorată în social şi etic, protagonistul devine un „bărbăţel” înarmat cu pana în lupta cu „peretele vorbitor”. Călătoria sa este, deci, una iniţiatică, o treaptă spre universul superior şi fecund al semnelor, eroul navigând spre Marea Cunoaşterii.
Cititorul din peşteră poate fi abordat şi din perspectiva valorii sale estetice de „ars narativa” în masura în care autorul încorporează în ţesătura textului o întreagă concepţie despre arta scrisului, despre rolul şi finalităţile lecturii în conjuncţie cu mecanismele unei societăţi închistate într-o lume a imaginii – instrument al înstrăinării de sine ce fărâmiţează până şi ultima valoare de adevar: „Noi trebuie să facem un pas, lucrurile nu vin la noi de la sine, la nimic nu foloseşte telecomanda oricâte butoane ar avea. (...) Este diferenţa dintre a călători şi a sta pe loc. Cartea ne cere să mergem la ea, televiziunea să rămânem gură-cască”. Firul povestirii se fragmentează pe alocuri, transfigurându-se într-o adevarată lecţie de poetică, ideile de valoare ale autorului fiind transpuse sub masca înţeleptului Anibal lector: „Romanul trebuie să aibă ritm, melodie ca în poezie. Marea diferenţă e că poezia se preface că prelucrează cuvântul, iar romanul se preface ca prelucrează realitatea.” sau „Până şi cel mai pur gând are nevoie de niţeluş corp”, expresie a topirii materiei sensibile (gând, trăire, sentiment, senzaţie), a substanţei, în imagine semnificatoare. Miniromanul se transformă într-o pledoarie a negării rupturii dintre esenţa şi aparenţa lucrurilor, elogiiind cartea, în sens generic, ca fiind şansa salvatoare prin care ni se dezvăluie însăşi esenţa vieţii.
Frapante sunt şi pasajele cu iz aforistic ce înglobează o întreagă concepţie despre lume, scriitorul abordând problematici ce vizează drama omului postmodern, precum şi aspecte filosofice generale: etică („ Toată lumea fură ceva de la cineva: bani, idei, muncă, timp, viaţa chiar. Numai sufletul nu se fură, pentru că el poate fi cumpărat sau, mai bine zis, vândut”, „Imoral e să le faci celorlaţi ce nu vrei să ţi se facă ţie.”), libertate vs necesitate („Între libertate şi mica lor siguranţă, oamenii o preferă întotdeauna pe a doua, oricât ar susţine că o preferă pe cealaltă (...) când i se scot catuşele primul lucru pe care îl face un prizonier e să se plangă că-i e frig la închieturi.”), gnoseologie („Timp şi răbdare, două lucruri care, împreună, fac aproape ca inteligenţa.”), determinismul divin („ ...arta marinărească este, în sine, un joc de noroc cu elementele şi furiile divine”), într-un minunat manifest pentru citit, care ne învaţă că „o carte e o casă cu multe uşi, uneori atâtea câte pagini are, alteori, tot atâtea câte rânduri. Alteori, nici chiar atât.”, iar „să faci sublinieri pe cărţi nu este nimic rău; e semn că ai găsit un pasaj, o frază, un paragraf care-ţi spune ceva; e aproape ca şi cum ai fi găsit pe gratis un al doilea pasaj”.
Dincolo de rezerva inepuizabilă de decodificări pe care o propune Rui Zink, Cititorul din peşteră nu ascunde decât antidotul pentru ceea ce înseamnă înrobirea omului postmodern prin imagine, cuvântul devenind instrumentul descătuşării acestuia dintr-o epocă în care lectura face din el un monstru.