Scrisori către fiul meu

Am citit “Scrisori către fiul meu” cu o senzaţie stranie, ca într-un scaun de dentist. Nu-i vorbă, confortabil (de vreme ce notorietatea autorului nu putea să-mi promită decât o lectură “rentabilă”), dar permanent sub tensiunea imprevizibilului.
Vocea care rosteşte “eu” în paginile acestei cărţi pare că vrea să-şi arunce în aer imaginea publică de “filozof serios” şi vorbeşte cu o sinceritate dezarmantă despre omul Liiceanu. Însă am să îi împrumut cuvintele pentru a spune că “o face numai aşa, de ochii lumii, care are întotdeauna nevoie de cârja unei poveşti pentru a se putea târî la tronul unei idei.”
Melanj de „american dream” şi parfumuri franţuzeşti, de electricitate cardiacă şi baptism, de Superman şi Godot, distorsiunile epice ale confesiunii epistolare sunt legate cu firul invizibil al unor amintiri aparent incompatibile; suveniruri care îşi pierd discreţia şi... se dezvaţă să tacă, reclamând o logică subtilă în descifrarea arhitecturii lor.
Cele şaisprezece scrisori sunt împărţite în două pseudo-capitole inegale: în prima parte (cea mai consistentă, „American Story”), o neaşteptată călătorie în Satele Unite serveşte drept declanşator de digresiuni filozofice sub acoperire – intonaţiile celor câtorva metafore lasă loc cititorului să descopere un ego străveziu reflectând cu efervescenţă asupra universului adolescentin şi, deopotrivă, asupra senectuţii, asupra maladiilor reparate de medicină sau de mentalităţi. Bucuriile simple ale omului complicat, fie ele culturale, culinare sau simple tabieturi sunt povestite cu pedanterie (poate prea puţin nuanţat, pe alocuri sub ameninţarea snobismului – „salata de rucolla cu ulei de măsline şi oţet de mere” sună artificial în rol de masă obişnuită, frugală). Păcatul exotismului neverosimil se face, însă, repede uitat sub imperiul unui umor dulce-amărui sub masca naivităţii: afli cum te poţi face de râs învăţând germana, cum un simplu număr de telefon devine subiect de controverse hermeneutice, câte nefericiri poate aduce celebritatea de tabloid...
A doua parte („Cearta ta cu viaţa”) apropie şi mai mult marginile prăpastiei dintre „eu” şi „eu-pentru-ceilalţi”, în vreme ce simptomele emotivităţii latente, cu rădăcini în copilărie, sunt sublimate în acidul coroziv al expresiei – o expresie menită să organizeze coordonate ale existenţei într-un limbaj articulat, departe de sentimentul trăirilor amputate de timp.
„Orice jurnal presupune curajul de a te înscrie la un „concurs de umanitate”, curajul de a vorbi altor statui de pe soclul tău” - suntem avertizaţi de către însuşi autorul, care oferă „o lecţie despre cum putem căra povara care ne suntem” în afara cadrului strâmt al lui „aici” ... şi fără prezumţia lui „apoi”.
Rupte din context, unele citate din carte ar putea părea desprinse când dintr-o carte de bucate, când dintr-un veritabil tratat de filozofie (sau, la fel de plauzibil, dintr-unul de medicină, de psihologie sau de literatură clasică). Mozaicul este, totuşi, departe de a fi obositor sau deconcertant. Existenţa ontologică apare ca o întrebare cu multiple variante de răspuns, lucru pe care Noica (apariţie inevitabilă printre rândurile „Scrisorilor”) l-a exprimat simplu, cu un entuziasm dezarmant: „ce bucurie că viaţa n-are sens. Pot să îi dau eu unul.”
Referentul prim este, aşadar, realitatea; o realitate (trecută, actuală sau recurentă) care probează de fiecare dată funcţia cathartică a filozofiei, ca mod de eliberare de „depozitul de toxine afective neevacuate pe care-l tragem după noi şi care ne usucă”. Cronologia firului epic este sfidată ostentativ de analepse şi prolepse, ca manifestări ale impacienţei narative şi cititorul se trezeşte, „foarte pe neaşteptate”, într-un vârtej de coordonate existenţiale amestecate ca într-un puzzle: primul sărut, amintirea mamei, anii de liceu, casa copilăriei apar firesc din fostele cutii de parfumuri, devenite cutii cu amintiri, creioane, nasturi şi hârtii. Toate „puse bine”.
Senzaţiile plurale (un refren de blues al anilor ’50 sau nişte trepte de marmură neagră capătă valenţele unor adevărate „madeleine” înmuiate în ceai de către Proust) fac adeseori inima „să depăşească viteza legală de 60 de bătăi pe minut”.
Am simţit nevoia să rezolv o cerinţă dintr-un examen inventat şi să scormonesc (de-aici, din scaunul meu de la dentist) prin toate cutiile după o frază care să concentreze substanţa întregului volum. Dedublarea intelectuală, introspecţia făcută cu grijă aproape părintească distilează plăcerea clipei (rare) în care descoperim cu satisfacţie că există certitudini; plouă cu sentinţe (ca să citez doar câteva: „raţiunea nu se poate separa de magma afectivă, a trăi înseamnă a fi neliber prin iubire”) – o să vă găsiţi buzunarele şi ghetele pline de aforisme. Şi tocmai cu o astfel de sentinţă mi-am împăcat orgoliul exerciţiului meu inventat: „trebuie să ne descurcăm cu cantitatea de fiinţă care ni s-a pus în braţe tocmai în vederea nefiinţei noastre finale”.
Nu mă rezum însă la atât, aş fi nedreaptă, or acesta e departe de a fi un sentiment prea confortabil pentru orgoliul unui homo criticus. În schimb, descopăr că de fapt deliciul cărţii îl fac mirodeniile graţiei şi ale intenţiei fericite (doar se argumentează, pe câteva pagini bune, „ideea rentabilităţii binelui!”) şi savoarea semnului de exclamare ca reacţie candidă la contactul dintre două culturi fundamental diferite, la crima fracţiei şi a secundei.
Ironie şi autoironie, în variantă amăruie, se adaugă după gust (sau „după facultăţi”, vorba lui Tudor Bălosu): „...iluzia ca morcov existenţial, mă păcăleam singur, voind să mă conving că tocmai ieşisem din apă fără să fiu ud.” Sau: „mama ajunsese să arate în asemenea hal, încât la facultate colegii îi spuneau că e slabă ca imperialismul şi ascuţită ca lupta de clasă.”
Aluziile livreşti adaugă tuşe de preţiozitate peisajului expresiei subiective a ceea ce cunoaştem în mod obiectiv – trimiterile sunt relativ accesibile, deşi abundenţa lor le-ar putea reclama drept ostentative şi nu tocmai justificate pe ici, pe colo. Fie că e vorba de Soljeniţîn sau de „1984”, de Heidegger, de Salinger sau de Pleşu, toate proiectează o interioritate pe pânze dintre cele. Numitorul comun rămâne inima, cu toate mecanismele sale nedesluşite. Este, dacă vreţi, un joc de reflexii (şi reflecţii) între oglinzi paralele modul în care Gabriel Liiceanu ne face complici la odiseea inimii sale: „inima de tată, inima de îndrăgostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obişnuit, plin de griji, şi chiar inima-inimă, personajul-vedetă al anatomiei noastre, care se poate îmbolnăvi”.
Cu riscul de a înclina toată pagina în citate, subscriu celor câteva rânduri de pe coperta a patra: „O întreagă geografie afectivă, creată după capriciile memoriei, se ascunde în plicul încăpător al acestei cărţi: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmări nebănuite, scene din casa copilăriei, adresa mitică «Dr. Lister 69», flashuri din anii ’50 şi fleacurile vieţii de zi cu zi. Dar şi gândurile abstracte, sistematizate, care se datorează «riscului de a avea un tată filosof»“.
...Şi proaspăt coborâtă de pe scaunul de dentist înapoi cu picioarele pe pământ, cu o nouă doză de imprevizibil frumos aranjată în buzunare, cutii şi sinapse, mă declar întru totul de acord cu Mircea Cărtărescu: „Pe Gabriel Liiceanu este mult mai uşor să-l iubeşti sau să-l urăşti, decât să-l înţelegi. Prin acestă carte, Liiceanu vrea să fie nu iubit sau urât, ci înţeles.”