LibHumanitas - Cărţile. La modă din 1455

Recenzii clienţi

superb

Recenzie de DINU

Nota

Superba carte!

(Postat în 24.08.2009)

Umor si introspecţie

Recenzie de Emanuel Contac

Nota

Continuând firul confesiv inaugurat de "Uşa interzisă", în "Scrisori către fiul meu" Gabriel Liiceanu dă la o parte noi falduri de peste sufletul său, lăsându-l pe cititor să privească înăuntru. Uneori faldurile îndepărtate sunt ca foile de ceapă. Mai multe decât te-ai aştepta.
Cu această carte, Liiceanu mi se revelează ca autor care poate scrie cu mult umor. Trebuie precizat însă că umorul nu este unul tonic ca cel al lui Andrei Pleşu (care nu pare deprimat de „comédiile” pe care le întâlneşte pretutindeni „la porţile Orientului”), ci unul strâns asociat cu anumite incongruenţe dramatice în care se regăseşte autorul. Epopeea formării numărului lui Martin exemplifică perfect genul şi se numără printre cele mai reuşite epistole din acest volum, prin dozajul prefect de „tragic” şi comic realizat de autor.
Punctul forte al cărţii rămâne însă introspecţia. Exemplul cel mai elocvent este probabil epistola care ne povesteşte vizita făcută la Biserica Baptistă de pe strada nr. 8. După operaţia de „reglare” a câmpului electric al inimii, Martin, medicul şi prietenul autorului îi face cunoştinţă cu America profundă. Fiindcă sunt în „Bible Belt”, merg la o biserică baptistă de negri. „Ca să înţelegi de unde a ieşit Ray Charles.” O biserică sclivisită, cu lume foarte elegantă, cu un pastor al cărui moto este: „I am proud of 8th Street Church”. (Autorul ne dă subtil de înţeles că mai multă modestie la un slujitor al altarului n-ar strica.) Urmează discursul electrizant al pastorului, sub ploaia „amen-urilor” care încing atmosfera din sală. „Când temperatura discursului a atins cota maximă şi vociferările s-au înmulţit ţâşnind, cu viteză sporită, din toate părţile, la un semn al tânărului în alb [pianistul], ca într-o regie savant făcută, a intrat în scenă corul. Dozajul care a urmat a fost năucitor.”
Ceea ce urmează nu poate fi povestit cu maximum de efect decât de cel care a trăit evenimentele. N-am să subminez relatarea autorului, ci am să spun doar că ritmurile africane dionisiace care pun stăpânire pe cor şi pe întreaga biserică îl „paralizează” pe filozoful român, care nu se poate „integra” nici în ruptul capului. „Şi ca întotdeauna când te izolezi înlăuntrul unui delir colectiv, m-a apucat frica.” Autorul nu poate accepta că sentimentul credinţei poate apărea la capătul unei surescitări induse muzical.
„În acelaşi timp, deşi nu puteam să intru în sistemul lor, îi admiram.” Creştea admiraţia, dar creştea şi angoasa.
„Transa aceasta creştea ca apele umflate ale mării, făcându-mă, instinctiv, să caut un loc de refugiu mai înalt sau să încep să mă ridic pe vârfurile picioarelor pentru ca valul emoţiei care se rostogolea dinspre podium spre partea din spate a sălii să nu ajungă să mă înghită. Am simţit cum panica începe să urce treptat în mine. La început, firavă, ca o tresărire, ca un susur care se isca când într-o parte, când în alta a fiinţei mele, pentru a dispărea în clipa următoare. Apoi m-a cuprins în întregime”.
În tot acest timp, negrii se întrec pe ei înşişi. Din suita de cântece, Gabriel Liiceanu reţine câteva versuri care l-au marcat. Aici relatarea devine interesantă fiindcă autorul dezvăluie ceva din modul în care a interpretat mesajul reţinut. Redau un singur vers, cu tâlcuirea autorului: Brokenness / I crave for Your brokenness („Abis de suferinţă, tânjesc cu toată fiinţa mea după abisul suferinţei Tale”).
Din traducere se vede limpede că autorul n-a prins sensul acestui terminus technicus. „Brokenness” nu înseamnă „abis de suferinţă”, ci „stare a omului zdrobit, care se reculege smerit înaintea lui Dumnezeu”. Când cineva ajunge cuprins de „brokenness”, nu trăieşte un „abis de suferinţă”, ci un acut sentiment de finitudine, o „zdrobire” emoţională vitală pentru renaşterea lui spirituală (Vezi, de pildă, asocierea dintre „broken heart” şi „contrite spirit” în Ps. 34:18, King James Version).
Cât despre expresia „Your brokenness”, cu referire la Iisus, ea nu exprimă „abisul suferinţelor” cristice şi dorinţa enoriaşilor de a le trăi, în maniera misticilor catolici medievali, ci dorinţa de a avea parte de „zdrobirea” interioară care vine de la Hristos şi care este conform voii lui.
Emanuel Contac, vaisamar at gmail.com

(Postat în 30.07.2009)