Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate

˝În urmă cu câteva luni, am primit, pe computer, scrise cu un singur deget şi fără diacritice, cele nouăsprezece ˝poveşti adevărate˝ care alcătuiesc volumul Vărul Alexandru. Autorul, care a împlinit 78 de ani, mă ruga să-i spun ce părere am. Primindu-le, am surâs. Nu i-am dat nici o şansă. Nici cea mai mică. Nimeni pe lume, mi-am spus, începând să scrie la o asemenea vârstă, nu a putut da ceva literar valabil. Cultura lui umanistă se reducea de altfel la istorici şi politologi francezi. Cu literatura nu avusese niciodată o bună întâlnire. Afară de epistole ocazionale, scrise cu haz, nu ştiam să fi produs vreodată ceva. Ştiam că seara, târziu, îi plăcea să facă focul în căminul din living şi să se uite la jocul flăcărilor, sorbind un Cotes du Rhone şi trăgând dintr-o pipă. Dar nu ştiam că se apucase de scris. L-am întrebat de unde i se trage. ˝Am scris pentru că mi se părea că am ceva de spus.˝ De unde a învăţat să scrie, la peste 70 de ani? Cu această întrebare în minte, m-am grăbit să dau cartea la tipar. (Gabriel Liiceanu )