Vechiul oraş imperial

Hotarul ierburilor la Kawabata – ”Vechiul oraș imperial”

Dacă ar fi să dau o definiție a unei cărți bune, probabil ar fi apropiată de aceasta: o carte bună e cea pe care o purtăm cu noi, știind acest lucru sau neștiindu-l, întreagă sau pe fragmente, în imagini, în culori. Mi-am spus asta, iar, atunci când, toamna trecută, într-o grădină zgribulită, am dat de o stâncă ce avea, în două adâncituri ale sale, două plante grase. Și mi-am reamintit, brusc, povestea tufelor de viorele de pe trunchiul de arțar, poveste de la începutul cărții lui Yasunari Kawabata, ”Vechiul oraș imperial”.
”Ceva mai jos de locul unde se îndoia mai mult, în trunchi erau două mici scorburi, şi în fiecare din ele răsăreau şi înfloreau viorele în fiecare primăvară. De când se ştia Chieko, aceste două tufe mici de viorele erau acolo, pe trunchi.

Între cele două tufe, viorelele de sus şi cele de jos, era o distanţă cam de un picior. Cu trecerea vremii, obişnuindu-se cu prezenţa lor, Chieko se întreba uneori: "Oare viorelele de sus şi cele de jos se întâlnesc vreodată? Ştiu ele oare unele de existenţa celorlalte? Dar, de fapt cuvintele «a se întâlni» şi «a şti» au vreun sens în cazul viorelelor?" În fiecare primăvară făceau cel mult cinci flori. Şi, cu toate astea, să înmugurească şi să înflorească în acele scorburi înghesuite de copac era ceva! Chieko le privea din hol sau îşi plimba privirea de jos, de la rădăcina copacului, în sus, spre ele, şi se întâmpla ca uneori să fie impresionată de "viaţa" viorelelor de pe copac, iar alteori să fie pătrunsă până în adâncul sufletului de un sentiment de singurătate.”
M-a înduioșat să realizez cum purtasem în mine, ani de zile, o imagine pe care nu o văzusem niciodată, pe care doar o construisem la citirea unei cărți (ce e drept, de mai multe ori) și care imagine și acum îmi e foarte clară în minte – clipa redescoperirii acestui tablou era ca și una în care ți-ar cădea un mărțișor dintre pliurile portofelului. Am realizat, astfel, cât de adânc era imprimat în sensibilitatea mea, a unei închipuiri vizuale, de fapt, felul în care Chieko, personajul principal al romanului lui Kawabata, își deapănă gândurile despre cele două tufe de viorele. Ceva banal – ați putea spune. Și totuși, ceva nu poate rămâne banal dacă te mișcă, dacă îți este aproape și simți că ai fi putut gândi (dacă nu chiar scrie) acele replici ca și cum ar fi fost ale tale.
De fapt să mergem mai departe în mecanismul generării gândurilor. Chieko nu se pleacă asupra tufelor de viorele și nu se lasă întristată de ceea ce își închipuie ea a fi un destin tragic al lor fără să fie ea însăși o fire aplecată spre melancolie. Povestea vieții ei nu are multe lumini și multe umbre, ca medie, dar ea a aflat de una din umbrele mari ale începutului: nu este copilul familiei în care trăiește, a fost abandonată iar sora ei geamănă poate se află în viață sau poate nu.
Un personaj al unui tablou își poate prezenta existența fie prin substanța pe care o conține el însuși, prin culoare, prin detaliile din care e format, fie prin toate celelalte lucruri din afara sa care îl mărginesc, datorită cărora există ca entitate separată – ca și contur, ca să fie spus mai simplu. Exact întâlnirea dintre spațiul exterior și personajele pe care ni le prezintă Kavabata, scriitorul japonez cu personajele sale japoneze, ar fi putut să se întâmple într-o mie de alte feluri dacă scriitorul ar fi fost altul sau dacă personajele ar fi fost de pe altundeva, din Europa, să spunem. Dar ceea ce individualizează personajele lui, iar Chieko și cei cu care interacționeayă ea nu fac excepție, este, printre altele, că acel spațiu de întâlnire, acel contur care trăiește exact prin mărginirea de altceva, depinde mult de lumea plantelor.
Am folosit cuvântul ”ierburi”, din titlu, ca nume generic pentru toate plantele care apar în romanele lui Kawabata și, în mod particular, în ”Vechiul oraș imperial”. Oamenii scriitorului, personajele, nu capătă contururi, margini, hotare (nu sunt ”hotărâți”, cum ar spune Noica) doar de acțiunile lor, de meseriile lor, de felul lor de a produce bani sau de a îi sparge ci și, iată, ca niște japonezi adevărați, așa cum i-am putea decupa din vârful forfecuței, din orice dicționar despre japonezi, de raportarea lor la diverse ”ierburi” – sensibilitatea lor, curățarea lor sufletească, întrebările lor, nostalgiile lor își pleacă un cot pentru a sprijini bărbia în fața a două tufe de viorele, ca în citatul de mai sus, în fața unei alei cu arbori de camfor, în lângă un dulcișor (și se întreabă românul din tine ce Dumnezeu e tufa aceea de dulcișor pe care japonezul știe să o recunoască și să o cheme cu numele cânt tu poate nici nu ai auzit de ea).
Chieko este fata care cumpără niște rămurele pentru a face un aranjament floral. Nimeni, niciodată, in Europa nu cumpără rămurele. Ele se fură, se culeg, se primesc, se rup, se... orice, doar că nu se cumpără. Ea este cea care merge în satul în care cedrii sunt noima existenței. E doar firesc să le acorde și lor câteva gânduri, dat fiind că ei devin parteneri aproape umani ai surorii ei regăsite. Lalelele, plante considerate atât de ne-asiatice, devin prilej de gânduri serioase despre ”lumea veche” și ”lumea nouă”, despre modernism, despre sens, despre modă.
Și, brusc, realizezi că ierburile, cu toate ale lor, nu sunt doar marginea, rama, limita ce spune de unde începe un personaj al lui Kawabata și până unde ține el ci că participă cu un filigran cuminte și tăcut la ceea ce sunt aceste personaje, la substanța de dincolo de contur, le dau culoare și le definesc prin felul oamenilor de a se raporta la ele, de a le face părtașe la propriile lor vieți.
Și-ți spui că are sens să mergi mai departe, din carte-n carte, așa cum am făcut și eu cu toate cărțile de Kawabata traduse în română. Iar tufele de viorele, pe care, un minut, le-ai prins la reverul lecturii tale, continuă să te urmărească oferindu-ți parfumul lor mult după ce ai întors pagina pe care amicele lui Chieko se cuibăriseră, ca în scorburile arțarului. Iar dacă, într-o zi de toamnă târzie, le regăsești în Jardines des Plantes sau în orice altă grădină, și știi că ele sunt, chiar dacă arată altfel, e semn că încă o carte are ceva care te va urmări pe viață. Și care poate intra în categoria de ”carte bună”, astfel.

http://www.facebook.com/media/set/?set=a.114348781965636.13004.100001715438502&type=1#!/photo.php?fbid=114352878631893&set=a.114348781965636.13004.100001715438502&type=1&theater

RB