Inauntru, o multime de oameni s-au strans in jurul marelui barbat. I se varau in fata petitii, i se cereau audiente, primea apeluri la clementa pentru rude. Unul dintre senatori, Lucius Tullius Cimber, i-a inaintat o doleanta din partea fratelui sau aflat in exil - o soarta teribila pentru orice roman -, iar altii s-au alaturat rugamintilor lui staruitoare. Dictatorul le-a respins cererile facand un gest cu mana, dar ei au devenit insistenti, inghiontindu-se si imbulzindu-se in jurul lui, pana cand a fost nevoit sa impinga violent masa cotropitoare. Tullius a smuls roba de pe umerii lui Caesar si, ca la un semnal, tribunul Casca si-a scos pumnalul si l-a infipt in grumazul lui Caesar. Toti cei care-l inconjurau l-au injunghiat, ranindu-se chiar unii pe altii in graba lor.
Luptandu-se sa scape de atacatori, Caesar l-a observat pe pretorul si confidentul sau Marcus Iunius Brutus, care statea intre conspiratori cu pumnalul scos. Un moment de recunoastere - o constientizare oribila -, si Caesar si-a tras roba peste cap, cedand ploii de lovituri ce cadeau asupra lui. Au fost douazeci si trei in total, cate una de la fiecare conspirator.
Aproape doua mii de ani, asasinarea lui Caesar a servit drept model pentru crima politica, incepand sa-si piarda din actualitate abia odata cu ascensiunea anarhismului din secolul al XIX-lea. Ea a furnizat nu doar un scenariu imediat recognoscibil - un conducator tiranic ce trebuie eliminat -, ci si un cadru moral pentru a intelege, si poate chiar a aplauda, motivele asasinului, oferind astfel o justificare pentru un act care altminteri si-ar atrage cele mai severe pedepse morale si juridice. In mintea ucigasului, cel putin, evenimentele din 44 i.Cr. au fost de natura sa innobileze figura asasinului.
Cel mai important insa, ele au perpetuat ideea ca seful statului este statul: ca trupul regelui si corpul politic sunt unul si acelasi. Suprima-l pe unul (conform acestei teorii) si-l vei rasturna pe celalalt. Vazut astfel, asasinatul a devenit o tactica politica viabila, garantata sa determine o schimbare de regim. Si totusi, de nenumarate ori in istorie el se va dovedi o eroare.
Luptandu-se sa scape de atacatori, Caesar l-a observat pe pretorul si confidentul sau Marcus Iunius Brutus, care statea intre conspiratori cu pumnalul scos. Un moment de recunoastere - o constientizare oribila -, si Caesar si-a tras roba peste cap, cedand ploii de lovituri ce cadeau asupra lui. Au fost douazeci si trei in total, cate una de la fiecare conspirator.
Aproape doua mii de ani, asasinarea lui Caesar a servit drept model pentru crima politica, incepand sa-si piarda din actualitate abia odata cu ascensiunea anarhismului din secolul al XIX-lea. Ea a furnizat nu doar un scenariu imediat recognoscibil - un conducator tiranic ce trebuie eliminat -, ci si un cadru moral pentru a intelege, si poate chiar a aplauda, motivele asasinului, oferind astfel o justificare pentru un act care altminteri si-ar atrage cele mai severe pedepse morale si juridice. In mintea ucigasului, cel putin, evenimentele din 44 i.Cr. au fost de natura sa innobileze figura asasinului.
Cel mai important insa, ele au perpetuat ideea ca seful statului este statul: ca trupul regelui si corpul politic sunt unul si acelasi. Suprima-l pe unul (conform acestei teorii) si-l vei rasturna pe celalalt. Vazut astfel, asasinatul a devenit o tactica politica viabila, garantata sa determine o schimbare de regim. Si totusi, de nenumarate ori in istorie el se va dovedi o eroare.