Audiobooks MP3 (download)

S-ar putea ca, atunci când pierdem fiinţele cele mai apropiate, ele să ne ia într o măsură cu ele. Tocmai pentru că o parte din tine migrează odată cu cei care au plecat, moartea e descărcată în bună parte de dificultatea ei. Poate că noi murim cu ochii ațintiți către ei. Și poate că, în felul acesta, trăim moartea într o formă mai blândă“. GABRIEL LIICEANU

Neagu Djuvara, principesa Elisabeta, Constantin Poroineanu, Florence Baker sau oameni cu totul necunoscuți se întâlnesc în necugetate, năbădăioase, trădate sau interzise pagini de viață de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Cititorul îi însoțește la Nisa, la Londra, la Paris, la Sulina, în Basarabia sau într-un sătuc din Lombardia, stârnit de curiozitatea intensei lor trăiri erotice. Fiecare poveste se destăinuie mereu dintr-un alt unghi decât cel îndeobște acceptat de istoria oficială. Inspirate din biografii, mărturii și situații reale, cele șapte povestiri de dragoste construiesc un univers al iubirii dincolo de spațiu și timp, în șapte tablouri din galeria afectivă a unei lumi de mult pierdute.

Prietene bune, Julia, Colombe, Raphaëlle și Anouchka sunt la vârsta întrebărilor pe care nu îndrăznesc să le rostească, așa că își consemnează în jurnalele personale cele mai ascunse gânduri. Aflăm astfel că în jurul lor dragostea, un sentiment care le este încă străin, modelează destine, unește și destramă familii, pune în primejdie și salvează vieți, ca într-o inegalabilă dramă shakespeariană. Nevoia de iubire se va insinua treptat în fiecare gest și gând al celor patru adolescente, ca nevoia de un drog ce aduce extazul și ale cărui consecințe sunt periculoase. Când povestea lui Romeo și a Julietei, pe care liceenii o vor pune în scenă, își va arunca umbra nefastă asupra realității, se va dovedi dragostea atât de puternică, încât să vindece rănile pe care tot ea le-a provocat?

„Modelele de ieri nu sunt neapărat și cele de azi, în schimb pasiunea se dezlănțuie cu aceeași violență și mânie. În acest sens, Romeo și Julieta sunt și rămân arhetipurile pasiunii eterne.“ (Eric-Emmanuel SCHMITT)

În cartierul parizian Belleville, cafeneaua La Muncă e un reper al bunei dispoziții. Fatou, tânara patroană, o senegaleză plină de viață, și-a câștigat, cu veselia ei molipsitoare și știința de a asculta și sfătui, o clientelă fidelă și pestriță. Simone, travestitul cu talent contabil, domnul Sophronides, filozoful pesimist, sau înduioșătorul Robert Larousse, neobositul cititor de dicționare, alcătuiesc o mare familie pentru ea și pentru fiul ei, Félix, pe care îl crește singură. Dar echilibrul perfect al vieții lor este spulberat într-o zi, odată cu planurile de viitor ale lui Fatou, care devine brusc o umbră. Pentru a-și recăpăta mama, Félix, ajutat de pitorescul unchi Bamba, apelează la vraci și vrăjitori, care se dovedesc însă niște șarlatani. Fatou nu-și va putea găsi liniștea decât prin întoarcerea acasă – pe malul fluviului Senegal. Sufletul ei, asemenea baobabului străvechi de lângă satul natal, este adânc înrădăcinat în pământul fierbinte al Africii și se adapă din izvorul invizibil al energiei și iubirii care animă tot ce e viu. Iar secretul acestui izvor îi va fi dezvăluit și lui Félix.

„Caut particularul și universalul în fiecare spiritualitate. Sunt fascinat de constante: necesitatea de depășire a egoismului prin altruism, dobândirea seninătății și a păcii interioare, regăsirea legăturii cu natura, care trebuie respectată. Și în același timp încerc să ilustrez și aspectele specifice. Cercetez comorile de sens pe care ni le oferă formele de spiritualitate și încerc, prin scrierile mele, să îl iau pe cititor de mână și să îl fac să descopere ceva.“ — ERIC-EMMANUEL SCHMITT

În lectura Medeei Marinescu 

Traducere de Ileana Cantuniari

Opt povești de iubire, opt femei surprinse în căutarea pasionată a fericirii. Povestirea Odette Toulemonde din volumul de față a fost ecranizată în 2006 de către autor, avându-i în rolurile principale pe Catherine Frot, Albert Dupontel și Jacques Weber.

De la vânzătoarea modestă pasionată de literatură la miliardara arogantă cu trecut misterios, de la soția dezamăgită care descoperă că soțul ei duce o viață dublă la amanta sacrificată pentru binele familiei bărbatului iubit, de la deținuta politică la prințesa nonconformistă ce străbate desculță străduțele unei cetăți medievale mediteraneene, în cele opt povestiri din acest volum chipurile dragostei se schimbă, deși nevoia de fericire rămâne întotdeauna aceeași. Balthazar Balsan pare să fi obținut totul de la viață: succesul literar, o soție frumoasă și un fiu exemplar, o existență lipsită de griji într-un apartament luxos din centrul Orașului Luminilor. Cu toate acestea, scriitorul suferă. Lui Odette Toulemonde norocul nu i-a surâs. Bărbatul vieții ei, Antoine, a murit de ani buni. Și totuși, în micuțul ei apartament din Namur, alături de fiul și fiica ei, Odette este mereu cu zâmbetul pe buze. Când întâmplarea îi va aduce față în față, Balthazar va afla care este secretul prețios al acestei femei.

Unul dintre cei mai populari și îndrăgiți scriitori europeni, Eric-Emmanuel Schmitt își încântă cititorii cu stilul său strălucit, plin de spirit, și cu poveștile lui de iubire care dezvăluie natura magică a întâmplărilor de fiecare zi.

ERIC-EMMANUEL SCHMITT s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa(2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, iar în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri. În 2019 îi apare Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor '80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice. Exerciții de umor criptic (2019), Isus al meu (2020), Despre destin. Un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor (dialog cu Andrei Pleşu), 2020.

ERIC-EMMANUEL SCHMITT s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa(2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, iar în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri. În 2019 îi apare Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

PETRU CREŢIA (1927-1997), important filolog, elenist, editor, traducător, eseist. În perioada 1952-1971 a urmat o carieră universitară, fiind asistent, apoi lector la Secţia de limbi clasice a Facultăţii de Litere din Bucureşti. În anii 1971-1975 a fost cercetător la Institutul de Filozofie. Din 1975 a îngrijit, alături de Dimitrie Vatamaniuc şi un grup de cercetători de la Muzeul Literaturii Române, sub egida Academiei Române, ediţia critică a operei lui Mihai Eminescu. Din 1971 a coordonat împreună cu Constantin Noica la Editura Ştiinţifică ediţia Platon, Opere. După 1989 a condus revista de istorie literară Manuscriptum.

Scrieri originale (prima ediţie): Norii (Cartea Românească, 1979); Epos şi logos (Univers, 1981); Poezia (1983); Pasărea Phoenix (Cartea Românească, 1986); Oglinzile (Humanitas, 1993); Luminile şi umbrele sufletului (Univers Enciclopedic, 1995); Catedrala de lumini. Homer, Dante, Shakespeare (Humanitas, 1997); În adâncile fântâni ale mării (Albatros, 1997). Traduceri (multe însoţite de aparat critic): Cinci cărţi din Biblie / Iov, Iona, Ecleziastul, Ruth, Cântarea cântărilor; Platon, Phaidon, Banchetul şi în colaborare Hippias Minor, Ion, Euthyphron, Menon; Dante, De vulgari eloquentia, Epistolae, Eclogae; M. Bontempelli, Oameni în timp; E. Cecchi, Peştii roşii; Longos, Daphnis şi Chloe; A. Tilgher, Viaţa şi nemurirea în viziunea greacă; Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale, Alexis, Creierul negru al lui Piranesi; Imre Toth, Palimpsest; G. Dumézil, Zeii suverani ai indoeuropenilor; Emil Cioran, Antologia portretului; G. Duby, Cavalerul, femeia şi preotul; F. Bluche, De la Cezar la Churchill; Virginia Woolf, Doamna Dalloway, Valurile, Eseuri; T.S. Eliot, Eseuri; Frances A. Yates, Iluminismul rozicrucian; Graham Swift, Ultima comandă.

Povești, pilde și vorbe de duh din China, Japonia și Coreea alese și traduse de Ștefan Liiceanu

„Scriind paginile acestui jurnal de idei, nu m-am putut desprinde de imaginea «spiritului universal» ca activitate a unui uriaș creier al omenirii traversat fără încetare de ideile celor care, de-a lungul câtorva mii de ani, au gândit în beneficiul speciei noastre. Ramificațiile ideilor exprimate de fiecare dată altfel, adăpostite de acest mega-creier, reprezintă cultura lumii.
Urmărirea acestor zig zaguri și ricoșeuri mintale, fie că e vorba de recunoștință și ingratitudine, de nevoia de a te compara, de uitare, de prostie, de calomnie, de remușcare, de invidie, ură și crimă, de ticăloșie, de cruzime, de iubirea care nu așteaptă nimic, mă rog, de toate temele pe care omenirea le macină la nesfârșit de două-trei milenii în filozofie și literatură, mi-a produs mari satisfacții, m-a făcut să mă simt bine citind și notând deopotrivă, m-a făcut să nu mă plictisesc niciodată.
Am ajuns în final să sper că paginile mele i-ar putea convinge și pe alții că splendoarea este la îndemână: nu trebuie decât să deschizi un volum de pe un raft și să te lași purtat de ceea ce am numit undeva «dans cu o carte». Cei ce au lăsat în scris aceste idei au devenit, fără să știe, prietenii mei, toți prietenii mei.“ – Gabriel Liiceanu

Audiobook colectiv în lectura autorilor: Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Tatiana Niculescu, Vlad Zografi, Andrei Cornea, Andrei Pleșu

„Ce-ar fi să descoperim că adevărata fericire e cea care ne pune viaţa la încercare și îi dă o împlinire tocmai pentru că a fost smulsă unei lumi ostile? S-ar putea ca trecerea noastră pe pământ să capete altă forţă când, în strădania naturală spre fericire, suntem puși în situaţia de a compune un destin nu cu bunăstarea, răsfăţul și trufia marilor popoare, ci cu suferinţa celor «insignifiante»." (Cioran)

Ce miză extraordinară intră în joc când întrebarea privitoare la fericire se naște dinăuntrul unei istorii nefaste! Cum de-au existat oameni care și-au găsit fericirea într-o lume în care totul predispunea la nefericire? Să existe oare o alchimie graţie căreia, dintr-o viaţă atacată pe versantul ei negativ, sfârșești prin a extrage poftă de viaţă și gândul final că nu ai trăit degeaba?

Pe scurt: cum e cu putinţă ecuaţia paradoxală a fericirii? (GABRIEL LIICEANU)

Prima poveste e despre o dragoste târzie la Paris. A doua despre îngerii de lângă noi. În cea de-a treia veți simți un puternic miros de terebentină, iar în a patra, parfum de crini regali. A cincea vă aduce în auz un nume care zgârie și unul care mângâie. 

Prima poveste are miză și pariază pe nenoroc. A doua cade din fantastic în lumea noastră cea de toate zilele. A treia are realism, râs, nerv. A patra inocență, umor, visare. A cincea, cu ironie, face poezie și economie (politică). 

Când Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Radu Paraschivescu, Ana Blandiana și Ioana Pârvulescu sunt autorii poveștilor, nu-i exclus să faceți un coup de foudre pentru audiobook. Face parte dintre acele lucruri rare care, dacă n-ar exista, ar trebui inventate. Bucurați-vă în tihnă de vocile pe care le auziţi.

1. Un pariu la Paris de Ioana Pârvulescu, lectura Gabriel Liiceanu


2. Misiune imposibilă de Ana Blandiana, lectura Gabriel Liiceanu


3. Terebentina de Adriana Bittel, lectura Mariana Mihuț


4. Crinii din clasa întâi de liceu de Gabriel Liiceanu în lectura autorului


5. Amor, restanță, Sironica de Radu Paraschivescu în lectura autorului

„Mi se întâmplă rar. Din ce în ce mai rar. De regulă, ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce trăiesc mă indispune până la depresie. Şi totuşi, fără motiv aparent, fără iluzii şi fără speranţe utopice, mă trezesc, uneori, cuprins de o nerezonabilă încredere în soarta lumii.

S-ar spune, pe scurt, că lumea stă într-o tolerabilă cumpănă. Relele ei nu prevalează semnificativ asupra părţilor ei bune. Putem încă să ne aşezăm într-un unghi convenabil faţă de hărţuiala zilnică, să o interpretăm pedagogic şi, la limită, să ne salvăm, luând, faţă de tot şi de toate, o relativizantă distanţă. Cât va mai dura însă această cumpănă? Şi ce e de făcut pentru a întreţine statica ei precară?“ (Andrei PLEȘU)

„De câte ori mă uit la cer, îl aud râzând pe Micul Prinț și știu că oaia nu a mâncat floarea." (Oana Pellea)

O carte cu două personaje: un cunoscut şi un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă.

Cunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de persoană publică. Necunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de om pur şi simplu. El e personajul principal al cărţii: omul cu tainele şi spaimele lui, acela pe care orice scriitor adevărat caută să-l descopere odată cu fiecare nouă pagină. Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea.

Răspunsul e de căutat în însemnările care, deşi par legate de o zi sau de alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

Din întâlnirea celor două personaje cu cititorul – şi el un necunoscut – ia naştere imprevizibilul acestor pagini. Din forţa lor confesivă – tensiunea lor.
Dacă aţi apucat cândva să deschideţi „uşa interzisă“, urmarea este că aveţi acum, iată, o „întâlnire cu un necunoscut“.

,,Iata, tovarasi, raspunsul la toate problemele noastre. El se rezuma la un singur cuvant: Omul! Numai daca scapam de om, numai atunci produsul muncii noastre o sa ne apartina. Aproape peste noapte putem deveni bogati si liberi. Intrebarea este: Ce trebuie sa facem? Iata ce: sa muncim zi si noapte, trup si suflet, pentru rasturnarea rasei omenesti! Acesta e mesajul meu catre voi, tovarasi: REVOLUTIE!''

Oscar are zece ani si traieste intr-un spital. Chiar daca nimeni n-are curajul sa i-o spuna in fata, baiatul, bolnav de leucemie, stie ca va muri. Singura care-i intra in voie este Tanti Roz, o infirmiera batrana, neintrecuta in nascocit povesti moderne, adevarate lectii de viata, in care nici binele, nici raul nu sunt absolute si nimic nu e asa cum pare la prima vedere. Ea ii da copilului ideea sa traiasca fiecare zi ca si cum ar fi zece ani si-l invata sa-i scrie epistole lui Dumnezeu, ca sa se simta mai putin singur. Cu Tanti Roz pe post de ghid intr-o viata traita fast-forward, Oscar parcurge, printre rasete si lacrimi, itinerarul emotionant al tuturor varstelor si experientelor umane.

„Nu era, oare, viaţa în sine un bun, indiferent dacă e sau nu configurată în aşa fel încât să i se spună «fericită»? Johannes Friedemann simţea acest lucru şi îi era dragă viaţa. Nimeni nu înţelege cu cată grijă profundă ştia să deguste bucuriile care-i erau accesibile, el, care renunţase la cea mai mare fericire ce ne poate fi dăruită. Ajunse să înţeleagă că merită să te bucuri de toate lucrurile şi că este aproape o neghiobie să împărţi întâmplările vieţii în fericite şi nefericite. Accepta bucuros toate simţămintele şi dispoziţiile sufleteşti şi le cultiva, atât pe cele triste, cât şi pe cele vesele, chiar şi dorinţele neîmplinite – nostalgia. Le îndrăgea pentru ele însele şi-şi spunea că odată cu împlinirea lor s-ar pierde ceea ce era mai de preţ. Da, era un epicurean micul domn Friedemann!“

Dacă Bolintineanu ar fi avut acces la lumea de curăţii geometrice cărora li se închina Ion Barbu? Dacă pe Eminescu l-ar fi mişcat zbuciumul din sufletul unui Manoil? Dacă lui Arghezi i-ar fi venit gustul să rescrie el Ţiganiada? Dacă ar fi presimţit paşoptiştii noştri că se va ivi pe meleagurile române un tiran fără pereche şi porneau să-l ia în tărbacă, aşa cum ştiau ei, cu cântecele comice şi monoloage autodemascatoare? Dacă ar învia epopeea?

Toate acestea par doar ipoteze fanteziste pentru spiritul modern, convins că după revoluţiile poetice, a căror iniţiativă a avut-o, nu se mai poate scrie ca înainte. Osteneală degeaba, Philosophie des als ob.
Numai că în artă fantezia va avea mereu ultimul cuvânt. Iar Vaihinger rămâne oricând la modă. Ne-o dovedeşte Mircea Cărtărescu, compunând Levantul, formidabilă reactivare de forţe latente ale poeziei româneşti din cele mai vechi timpuri pânã azi, adevărat manifest literar postmodern, în care vedem pe viu cum o întreagă experienţă lirică e reluată cu uimitoare inventivitate şi lucrează ca să dea un asemenea produs încântător. Sunt aici jocuri de oglinzi fascinante, mari aripi ale imaginaţiei bătând nebuneşte spre absolut, humor şi înfiorări spirituale profunde, altoiuri fecunde şi inovaţii temerare, candoare şi savanterie. Ba poate chiar atâta farmec încât să împace cu poezia şi pe cei care au renunţat să o mai citească." (Ovid S. CROHMÃLNICEANU)

„Lucrurile stau altfel. Aici, in colonia penitenciara, principiul dupa care iau hotararile este urmatorul: vina e intotdeauna mai presus de orice indoială. Alte tribunale nu pot urma acest principiu, intrucat sunt alcatuite din mai multe capete si mai au si alte instante superioare. La noi, insa, nu e asa.“

„Cand sunt prost dispus, ceea ce mi se intampla destul de des, din varii motive, rasfoiesc culegerile de perle de tranzitie ale lui Radu Paraschivescu. Comicul enorm, la limita dezastrului (logic, lexical, gramatical, cultural), al acestui monument de brambureala si impostura valaha are efectul paradoxal de a ma intrema. Avem, carevasazica, resurse de umor (fie si involuntar), avem inca resurse de vitalitate animala din care, cine stie, vor rasari, candva, si florile gingase ale normalitatii!“ (Andrei PLEȘU)

In lectura Dorinei Lazar

Traducerea: Antoaneta Ralian

Lectura: Andrei Plesu

"Prin ceea ce ii lipseste, modernitatea ofera ceea ce o poate inca salva. Cu o conditie insa: daca vom avea inteligenta sa putem regasi in neghiobia trufasa a timpului pe care il traim - intreg, viu, bun si frumos - crestinismul tuturor inceputurilor. Sa fim moderni: dar - nihil sine Deo!" (Horia-Roman Patapievici)

Ce inseamna teama? Care este natura acestui sentiment ce incolteste in sufletele noastre dintr-odata, navalnic, rasturnandu-le si aruncandu-le din fagasul normal al existentei, spre limitele ei cele mai teribile? Fie ca este o teama care declanseaza cea mai cumplita nebunie, cum se intampla in O faclie de Paste, fie ca patrundem in fantasticul cel mai pur din La hanul lui Manjoala, a carui putere seduce cu fiori de groaza, apritia ei destabilizeaza de fiecare data cotidianul si modifica realitatea.

In lectura lui Victor Rebengiuc

 

104 poezii selectionate de Ana Blandiana.

 

 

„Draga tata,

M-ai intrebat odata, acum de curand, de ce sustin ca mi-e frica de tine. Ca de obicei, n-am stiut ce sa-ti raspund, in parte tocmai pentru ca mi-e frica de tine, in parte pentru ca frica asta se intemeiaza pe prea multe elemente ca sa ti le pot enumera macar pe jumatate stand de vorba cu tine. Si daca incerc acum sa-ti raspund in scris, raspunsul meu va fi foarte incomplet, pentru ca si in scris, frica si urmarile ei ma paralizeaza in fata ta si pentru ca proportiile acestei situatii depasesc cu mult puterile memoriei si ratiunii mele.“

„S-a intamplat la un moment dat ceva iesit din comun. Miracolul Occidentului. Ar fi putut sa nu se intample? Cine poate sti? S-a ivit o civilizatie altfel decat celelalte, care a impins omenirea pe drumul unde se afla astazi. Aroganta Occidentului a fost pe masura. In raport cu «ceilalti», puterea lui a atins o cota inspaimantatoare. Ne dam seama astazi ca a fost doar o faza a istoriei. Dar a putut sa para - atat de mare ajunsese sa fie distanta - ca e un dat fundamental al unei umanitati ierarhizate." (Lucian Boia)