Femei de toate vârstele încearcă, de mai bine de o jumătate de secol, să se înfometeze, spunându-şi că vor fi mai frumoase şi mai seducătoare dacă vor fi slabe. Ele se simt vinovate dacă mănâncă şi se inhibă dacă un bărbat le atinge rotunjimile. Şoldurile, coapsele, obrajii, chiar şi genunchii sunt emiţători sexuali naturali, pe care specia îi posedă de la începuturile ei şi care nu depind nici de persoana în sine, nici de societatea în care ea trăieşte, ci de gene şi de instincte. Iar natura nu creează niciodată un emiţător, fără să creeze şi un receptor potrivit.
Acest receptor e privirea bărbatului care descoperă o femeie. Dacă are forme, chiar şi forme pline, dacă e durdulie sau planturoasă, femeia trebuie să aibă încredere în emiţătorii ei sexuali, să înveţe să-i preţuiască.Şansele ei de a declanşa dorinţa, de a-i oferi plăcere, seducţie şi ataşament unui bărbat, de a construi o legătură, un cuplu şi, în cele din urmă, de a fi fericită sunt infinit mai mari decât ale unei „slăbănoage“ la modă în zilele noastre.
Oricare ar fi specia, inclusiv cea omenească, sexul bărbătesc şi sexul femeiesc, pentru a-şi putea juca rolurile respective, trebuie să prezinte întotdeauna următoarele trei caracteristici universale: cele două sexe nu trebuie să semene; vor fi doi poli atât de diferiţi, pe cât este cu putinţă; fiecare diferenţă trebuie să fie un semn de recunoaştere, care să anunţe automat sexul emiţătorului; cu cât această diferenţă este mai marcată, cu atât are mai multă forţă magnetică şi atrage mai tare partenerul de sex opus. Acest mod de funcţionare li se aplică tuturor animalelor sexuate care trăiesc pe Pământ.
Este o fatalitate biologică pură şi simplă, pentru care ar fi de-a dreptul ridicol să facem să intervină vreun liber-arbitru al animalelor în cauză. De exemplu, nimănui nu i-ar trece prin minte să se întrebe dacă leoaica îşi preferă masculul cu sau fără coamă.