Cele mai vândute

EBOOK – EPUB / PDF

Traducere de Casia Zaharia

Această carte clasică a părintelui etologiei moderne se deschide cu întrebarea: Cum s-a născut prietenia dintre om şi câine? Cândva în epoca de piatră, arată Lorenz, foamea şi nevoia i-au împins pe om şi pe strămoşul câinelui domestic să intre într-un parteneriat reciproc avantajos, din care avea să se dezvolte în decursul mileniilor o relaţie cum nu mai e alta între două specii.

La casa sa din Altenberg, de lângă Viena, Lorenz a ţinut fel de fel de animale, de la câini şi gâşte până la maimuţe şi peşti. Reunind într-un mod fericit puterea de observaţie a omului de ştiinţă cu empatia iubitorului de animale, autorul descifrează resorturile subtile ale comportamentului canin în situaţii cunoscute de noi toţi. Dintr-o suită de întâmplări hazlii, adorabile, aflăm ce transmit expresiile faciale şi corporale ale câinilor (şi pisicilor), cum putem explica emoţiile şi reacţiile lor, ce anume înţeleg ei din limbajul omenesc sau cum se raportează la copii şi la puii congenerilor lor.

Revelatoare pentru comportamentul companionilor noştri patrupezi, fermecătoare prin scenele relatate, cartea lui Konrad Lorenz a captivat, de la apariţia ei în 1950, milioane de cititori din întreaga lume.

Un grup de ţărani află noutăţi despre asomarea păsăretului de curte conform directivelor europene şi se iniţiază în tainele jargonului şi birocraţiei. Un invitat la emisiuni în direct e vânat de moderatori nu pentru ce spune, ci fiindcă i se întâmplă să ameţească în studio, ceea ce duce la mari beneficii de rating. Un post TV inaugurează o emisiune despre ultimele zile (sau clipe) ale unor V.I.P.-uri, iar concurenţa răspunde cu o emisiune în care transmite înmormântări. Un preşedinte de federaţie organizează un meci amical cu o naţională africană care se prezintă fără chef şi fără tricouri, dar cu o poftă năprasnică de bomboane. Un tânăr muncitor din Bacău invadează Anglia de unul singur, spre consternarea reporterilor şi parlamentarilor englezi care aşteaptă începutul unui exod la aeroport.

Asta veţi găsi în Aştept să crăpi (de astăzi, în prime-time). Cinci proze alerte şi vesele despre noi şi dereglările noastre. Cinci felii din tortul vieţii româneşti după integrarea în Uniunea Europeană. Cinci cronici ale absurdului, abjecţiei şi dejecţiei. Cinci motive pentru a-ţi dori să pleci din România doar pentru ca, odată trecut de graniţă, să începi să-i duci dorul şi să vrei acasă.

„Împărţim istoria în bucăţi, pe tranşe cronologice, domenii, probleme, structuri, în timp ce Istoria adevărată le cuprinde pe toate de-a valma. Punem în istorie o ordine pe care Istoria nu o are. Ne referim la Antichitate ori la Evul Mediu, ca şi când asemenea împărţiri chiar ar exista. La fel, identificăm o istorie economică, socială, culturală, politică şi aşa mai departe. Sunt simple sertare, pe care noi le-am confecţionat şi pe care am lipit etichete. De asemenea, fiecare fapt în parte e construit sau reconstruit, extras din încurcata ţesătură a Istoriei şi învestit astfel cu o existenţă de sine stătătoare.

Nu e de negat câtuşi de puţin utilitatea, necesitatea chiar, a unui asemenea demers. Trebuie un dram de ordine, pentru a face trecutul cât de cât inteligibil. Construim ceea ce Max Weber a numit «tipuri ideale», nici adevărate, nici neadevărate; precum pipa lui Magritte. Totul e să nu uităm că această vastă reamenajare e opera noastră, să nu pretindem că aşa ar fi pur şi simplu Istoria.

Nu e Istoria, sunt istoriile. Istoria autentică e un amalgam nediferenţiat în neîncetată fierbere. Operaţia de «disciplinare» şi «sistematizare» ne aparţine. Istoricul e un neobosit făuritor de coerenţă. Sub bagheta lui, totul ajunge să se lege, toate se explică, iar trecutul se încarcă cu semnificaţii.“ (Lucian BOIA)

„Civilizaţia europeană e în curs de restructurare radicală nu în urma vreunei invazii, ci a accelerării istoriei, cu schimbările inevitabile de paradigmă. Se schimbă totul – şi repede: condiţiile de trai, reperele culturale, mentalităţile, comportamentele… Aceasta e principala provocare a anilor ce vor veni. Sunt toate indiciile că ne vom instala durabil într-o istorie fluidă, extrem de schimbătoare, cu totul alta decât lumea, nu imobilă, dar cu evoluţii lente şi aproape imperceptibile la scara unei vieţi umane, pe care au cunoscut-o înaintaşii noştri. E, aşadar, cu totul altă poveste decât „sfârşitul Antichităţii“: povestea, care abia începe a fi scrisă, a unui viitor cu totul diferit decât trecutul. Să ne ţinem bine, e ameţitor!“ (Lucian BOIA)

Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat? Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind. (Autorii)

Aş spune că frumuseţea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viaţă avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, şi cred că ăsta e şi sensul dialogurilor pe care le-am încercat şi care acum, când sunt sub ochii noştri şi se transformă în carte, mi se par mai bune decât noi. (Andrei PLEȘU)

— Andrei, ne apropiem cu adevărat de sfârşitul dialogului nostru de azi, dar şi de sfârşitul celor optsprezece dialoguri pe care le-am avut împreună. Pe mine, am mai spus, discuţiile cu tine m-au făcut să înţeleg mai bine lumea.

— Avem câteva cearcăne în plus…

— Dar ne-am înţelepţit, şi poate şi alţii odată cu noi.

„Acolo unde Herman doar schiteaza viziunile sale de simetrii, analogii, antagonisme, coincidentia oppositorum si conexiuni cosmice, Mircea isi traieste viziunile ratacind de-a lungul universului fractalic in care povestea familiei si copilariei sale se-ntrepatrunde cu istoria Romaniei postcomuniste, ca si cu alte timpuri si spatii ale secolelor trecute si-ale privelistilor indepartate, din Bucuresti in Bulgaria si din Louisiana in Tarile de Jos.“ (American Book Review)

Lacul este povestea unei obsesii. Ginpei pare sa fuga de o crima nemarturisita, insa in mintea lui planurile temporale se amesteca, iar femeile din prezent se confunda cu cele intalnite in trecut. Cititorul rataceste alaturi de personaj intr-un univers al incertitudinilor, intr-o lume ostila. Empatia pe care o provoaca Ginpei-calauza devine aproape o complicitate: lectura se transforma in panda infrigurata, in privire iscoditoare, in urmarire. Dar, daca protagonistul cauta doar frumusetea in ipostazierea feminina si o admira pasiv de la distanta, de care parte a liniei dintre bine si rau se afla faptele sale?