Cele mai vândute

O carte despre sfârșitul copilăriei și alegerile importante care ne modelează destinul și lumea, despre fiorii primei iubiri și curajul de a lupta de partea binelui, romanul Un băiat ca toți ceilalți, inspirat din fapte reale, proiectează o lecție de viață în centrul căreia se află adevărul și valoarea cuvintelor. În 2018 a fost distins cu Premiul Giancarlo Siani. Împreună cu bestsellerurile Tentația de a fi fericit și Mâine poate am să rămân formează un fel de triptic dedicat orașului Napoli.

Mimì e un băiat de doisprezece ani, cu ochelari, rezultate excelente la școală și o pasiune pentru benzile desenate cu supereroi. Locuiește în cartierul Vomero, în Napoli, unde tatăl său lucrează ca portar al unui imobil elegant. Își petrece timpul pe stradă cu cel mai bun prieten, Sasà, care îl venerează, ca toți napolitanii, pe Maradona, sau în micul apartament pe care îl împarte cu părinții, sora adolescentă și bunicii. În 1985, anul care-i va accelera maturizarea, Mimì face experimente telepatice, visează să-și cumpere un costum de Spider-Man și caută o modalitate de a se împrieteni cu Viola, frumoasa adolescentă care locuiește în imobilul păzit de tatăl lui. Dar, mai presus de toate, îl cunoaște pe Giancarlo, supereroul său personal, nimeni altul decât Giancarlo Siani, tânărul jurnalist de la Il Mattino care avea să își piardă viața în numele adevărului. În lunile premergătoare zilei de 23 septembrie, ziua în care Giancarlo este ucis de Camorra, Mimì descoperă însemnătatea prieteniei, importanța cuvintelor și a curajului. Și află că este posibil ca supereroii să nu existe, dar că amintirea oamenilor curajoși și a faptelor lor mari nu pălește niciodată.

„Sărăcuțul lui Dumnezeu” (O phtochoulis tou Theou) apare prima oară în 1956, la Atena. Potrivit mărturiei lui Nikos Kazantzakis însuși dintr-un scurt interviu din 1957, cartea nu e doar viața romanțată a sfântului Francisc din Assisi, ci „o sinteză de biografie, poezie și lucruri pe care sfântul Francisc nu le-a spus poate niciodată, dar ne închipuim că le-ar fi putut spune“. Kazantzakis publicase deja, în 1951, traducerea sa în greacă a biografiei sfântului Francisc alcătuită de scriitorul danez Johannes Joergensen, iar în octombrie 1926, la comemorarea a 700 de ani de la moartea lui Francisc, scriitorul grec călătorise în Italia fascistă, inclusiv la Assisi, pe urmele sfântului și îi dedicase apoi pagini emoționante în al său „Jurnal de călătorie”.

Sfântul Francisc, „sărăcuţul lui Dumnezeu“, este, aşa cum ni-l înfăţişează sensibilitatea şi ochiul subtil de mare scriitor al lui Kazantzakis, întruchiparea eternei, scrâșnitei înfruntări dintre spirit și carne, a neobositei aspiraţii către mântuire, credință și dragoste – de Dumnezeu, de oameni, de întreaga creație –, a nesfârșitelor haruri, dar și a nesfârșitelor frământări și lupte interioare aduse de căutarea și practicarea statornică a virtuții. Chipul lui aureolat, blând şi sever deopotrivă, dă mărturie despre simplitatea și misterul unei vieți sfinte pe cât de luminoasă, pe atât de înspăimântătoare în splendoarea ei – viața unei odrasle de nobil din Umbria care tânăr fiind se visa cavaler, dar care ajunge, prin asceză și iubire desăvârşită de Dumnezeu, minunea din Assisi, călăuză a Bisericii creştine și sfânt al lumii întregi.

Ilustrația copertei: Giotto, „Sfântul Francisc predicând păsărilor”

„Dacă eterna revenire este povara cea mai grea, atunci, vieţile noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată splendoarea uşurătăţii lor. Dar este, într-adevăr, greutatea cumplită şi uşurătatea frumoasă? Povara cea mai grea ne striveşte, ne face să ne încovoiem sub ea, ne lipeşte de pământ. Dar, în poezia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia doreşte să fie împovărată de greutatea trupului bărbătesc. Aşadar, cea mai grea povară este, în acelaşi timp, imaginea celei mai intense împliniri vitale. Cu cât mai grea e povara, cu atât mai apropiată de pământ e viaţa noastră, şi cu atât e mai reală şi mai adevărată. În schimb, absenţa totală a poverii face ca fiinţa umană să devină mai uşoară ca aerul, să zboare spre înălţimi, să se îndepărteze de pământ, de fiinţa terestră, să fie doar pe jumătate reală, iar mişcările sale să fie deopotrivă libere şi nesemnificative. Şi-atunci, ce să alegem? Greutatea sau uşurătatea?“ — MILAN KUNDERA

Romanul Firida Rușinii face parte din „ciclul otoman“, scris de Ismail Kadare în anii ’70, care îi oferă prilejul unei meditații asupra opresiunii și a terorii într-un stat totalitar. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe fundalul decăderii inevitabile a Imperiului Otoman, Ali Pașa din Ianina își clădește un principat independent. Pentru a preîntâmpina extinderea rebeliunii, sultanul îl pedepsește cu cruzime, expunându-i capul în piața centrală din Istanbul, în firida destinată trădătorilor. Ismail Kadare reconstituie cariera acestui personaj misterios, născut albanez, dar integrat perfect în mecanismul înșelător al administrației otomane. Ali Pașa — admirator al lui Napoleon Bonaparte, cu care a întreținut relații diplomatice, și al poetului George Byron, pe care l-a găzduit în drumul acestuia spre Grecia — a dus o viață plină de fast, dar s-a comportat ca un satrap oriental, strivind fără milă orice tentativă de a i se contesta autoritatea. Fără să-și propună să scrie un roman istoric, Kadare recompune cu detalii de mare finețe atmosfera capitalei otomane, dominată de puterea absolută a suveranului, precum și angrenajul cumplit căruia îi cad victime nu numai cei învinși, ci și învingătorii.

PULITZER PRIZE 2015 — Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction 2015 — Australian International Book Award 2015 — roman finalist la National Book Award 2014 — bestseller nr. 1 New York Times — cartea anului 2014 la Hudson Booksellers — cartea anului 2014 la New York Times Book Review — una dintre cele mai bune cărţi ale anului 2014 la Powell’Books, Barnes & Noble, NPR’s Fresh Air, San Francisco Chronicle, The Week, Entertainment Weekly, Washington Post, Christian Science Monitor, Daily Beast, Slate.com, Seattle Times, Oregonian, Guardian — bestseller nr. 2 pe Amazon.com — tradus în peste 40 de limbi.

Cu o structură labirintică pusă în pagină magistral, romanul multipremiatului scriitor american Anthony Doerr urmează vieţile a două personaje, Marie-Laure – o tânără franţuzoaică lipsită de vedere – şi Werner – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în timp ce amândoi încearcă să depăşească suferinţa fizică şi psihică îndurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Marie-Laure se va refugia, dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga Europă, în Saint-Malo, unde locuieşte unchiul ei care suferă de agorafobie. Werner, orfan pasionat de tehnică, şi în special de transmisiunile radio, va ajunge cu armata germană în Franţa şi, în cele din urmă, la Saint-Malo. Deşi întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv vieţile generaţiilor viitoare. Povestea lor e însă şi a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofiţerii germani şi despre care se spune că îi va oferi posesorului viaţă veşnică, dar niciodată fericire. Dincolo de farmecul rar al naraţiunii, cititorul va regăsi un mesaj legat de importanţa solidarităţii şi a iubirii aproapelui.

Iakob Ivanovici Bach, profesor în satul german Gnadental de pe Volga, duce o viață simplă, anonimă. Într-o zi, este chemat pe celălalt mal al fluviului ce „împarte lumea în două“ să-i dea lecții unei tinere fragile și timide, Klara, fiica unui straniu personaj Udo Grimm. Nu e deloc surprinzător că între cei doi se înfiripă o poveste de iubire. Este însă singurul fapt previzibil din acest roman amețitor, căci în clipa următoare istoria dă năvală, răsturnând reguli și destine, realitatea capătă accente supranaturale, adevărul nu mai este același și totul se topește într-o grandioasă epopee din ritmul căreia nu te mai poți desprinde.

Un roman-parabolă, o carte despre dragoste și conștiință, o cronică de familie cu accente autobiografice traversând un secol de istorie tumultuoasă, în care vocea care se impune aparține unei femei. În 2016, „Scara lui Iakov” a câștigat, în cadrul Premiilor Bolșaia Kniga, Locul al treilea și Premiul cititorilor. Este tradus în peste douăzeci de țări.

Romanul „Trei etaje”, bestseller în Israel de la publicare, în 2015, sondează abisurile relaţiilor umane, de la iubire la trădare, de la suspiciune la nevoia de apropiere, de la devotament la dependenţă. Eshkol Nevo, cea mai importantă voce a noii generații de scriitori israelieni, mărturisea că ideea de la care a pornit în roman i-a venit, pe de o parte, de la „Căderea” lui Albert Camus, iar pe altă parte de la celebra melodie a lui Phil Collins „In the Air Tonight”.

K. Bromberg, una dintre cele mai bine vândute autoare New York Times și USA Today, scrie romane contemporane romantice, emoționante, senzuale și cu un strop de realitate. Ea însăși este puțin din fiecare personaj feminin pe care îl creează: inteligentă, încăpățânată, rezervată, prietenoasă, determinată, emotivă, puternică și cu o inimă mare. Pe toate acestea le afișează zilnic față de soțul ei și de cei trei copii, alături de care locuiește în sudul Californiei.

Chiar dacă și-a publicat prima carte mai mult din capriciu, Kristy a reușit să vândă din 2013 peste un milion și jumătate de copii ale cărților sale în 17 țări diferite. Iar seria Driven a ajuns să fie ecranizată de Passionflix.

Scriitoarea japoneză Yōko OGAWA s-a născut pe 30 martie 1962 în Okayama. A absolvit cursurile de literatură anglo-americană și de scriere creativă ale Universității Waseda și în prezent trăiește în Ashiya, Hyōgo. A publicat peste 20 de opere de ficțiune și nonficțiune. Debutează în 1988 cu Agehachō ga kowareru toki (Fluturele strivit), pentru care primește Premiul Kaien. Nuvela Ninshin karendā (Calendarul sarcinii, 1990) este recompensată cu Premiul Akutagawa. În 1996 publică romanele Hotel Iris (Hoteru Airisu; Humanitas Fiction, 2014), una dintre cele mai traduse cărți ale sale, versiunea engleză fiind nominalizată în 2010 pe lista scurtă la Man Asian Literary Prize, și Suspine tandre (Yasashi uttae; Humanitas Fiction, 2018). Romanul Profesorul și menajera (Hakase no aishita sūshiki, 2003; Humanitas Fiction, 2015), vândut în Japonia în peste două milioane de exemplare, este distins, în 2004, cu Premiul Yomiuri și cu Premiul Librarilor Japonezi. Tot în 2004, Yōko Ogawa primește Premiul Izumi Kyōka pentru Burafuman no maisō (Înmormântarea brahmanului), iar în 2006, Premiul Tanizaki pentru romanul Marșul lui Mīna (Mīna no kōshin). În 2009 publică romanul Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica (Neko o daite, zō to oyogu; Humanitas Fiction, 2020), aflat pe lista scurtă a Premiului Librarilor Japonezi, în 2012, Kotori (Păsări mici), iar în 2015, Kohaku no matataki (Instantanee de chihlimbar). În 2005, Diane Bertrand ecranizează Kusuriyubi no hyōhon (Inelarul), sub titlul L’Annulaire, cu Olga Kurylenko în rolul principal, iar romanul Profesorul și menajera este ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi. Cărțile lui Yōko Ogawa sunt traduse în aproape 30 de limbi.

Fotografia autoarei © Shinchosha Publishig Co, Ltd

NARINE ABGARIAN s-a născut în 1971 la Berd, în Armenia. Pentru romanul Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), bestseller în Rusia, a primit în 2016 Premiul Iasnaia Poliana. Alte două cărți ale sale, Liudi, kotorîe vsegda co mnoi (Oameni care sunt mereu cu mine) și Simon, au fost nominalizate la premiul Bolșaia Kniga în 2011 și 2021. În 2015 i s-a acordat Premiul literar Aleksandr Grin pentru contribuția excepțională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020, The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni.

PAULA MCLAIN s-a născut la Fresno, California, în 1965. Abandonată de ambii părinţi, este luată în grijă, alături de cele două surori ale sale, de instituţiile judiciare abilitate. Ulterior şi-a descoperit pasiunea pentru scris şi a absolvit un masterat în poezie, la University of Michigan, în 1996. A fost rezidentă la celebrele Yaddo şi MacDowell Colony, precum şi beneficiara unor burse din partea National Endowment for the Arts. Paula McLain a publicat douã volume de poezie, Less of Her (1999) şi Stumble, Gorgeous (2005), şi o carte de memorii intitulată Like Family: Growing Up in Other People’s Houses (2003). A Ticket to Ride (2009) este romanul ei de debut. În 2011 îi apare romanul Soţia din Paris(The Paris Wife; Humanitas Fiction, 2012), care îi aduce atât consacrarea naţională, cât şi internaţionalã, fiind tradus în peste treizeci şi cinci de ţări. În 2015 publică cel de-al treilea roman, Zbor în jurul soarelui (Circling the Sun; Humanitas Fiction, 2016), care este desemnat rapid bestseller de către cotidianul New York Times şi se află în curs de ecranizare. În 2018 vede lumina tiparului romanul Hemingway și cu mine (Love and Ruin; Humanitas Fiction, 2019), devenit imediat bestseller New York Times și publicat, în același an, în douăsprezece țări. Cel mai recent roman al ei, Când stelele se întunecă (When Stars Go Dark; Humanitas Fiction 2021) apare în 2021 și devine, la rândul lui, bestseller NewYork Times. | paulamclain.com

MARIO VARGAS LLOSA s-a născut în 1936 la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru. Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima – experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia. Între timp, lucrase în Franţa ca profesor de spaniolă şi jurnalist. După o tinereţe în care se apropiase de comunism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa. În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatură.

La Editura Humanitas au apărut: Oraşul şi câinii (1992), Povestaşul (1992), Mătuşa Julia şi condeierul (2000), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2003), Elogiu mamei vitrege(2003), Scrisori către un tânăr romancier (2003), Paradisul de după colţ (2004), Adevărul minciunilor (2005), Lituma în Anzi (2005), Peştele în apă (2005), Tentaţia imposibilului(2005), Caietele lui don Rigoberto (2006), Casa Verde (2006), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2006), Rătăcirile fetei nesăbuite (2007), Pantaleón şi vizitatoarele (2008), Băieţii şi alte povestiri (2009), Visul celtului (2011), Călătoria către ficţiune (2012), O mie şi una de nopţi (2013), Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary (2013), Arme şi utopii (2013), Eroul discret (2013), Conversaţie la Catedrala (2014), Sărbătoarea Ţapului (2014), Războiul sfârşitului lumii(2015), Civilizația spectacolului (2016).

La Editura Humanitas Fiction au apărut: Cinci Colţuri (2016, 2020), Rătăcirile fetei nesăbuite (2016, 2020), Mătuşa Julia şi condeierul (2017, 2021), Lituma în Anzi (2017), Oraşul şi câinii (2017), Istoria lui Mayta (2019), Casa Verde (2019), Băieţii şi alte povestiri(2019), Chemarea tribului (2019), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2020), Elogiu mamei vitrege (2020), Povestaşul (2020), Paradisul de după colţ (2021), Vremuri grele (2021).

 

Fotografiua autorului © Fiorella Battistini

NIKOS KAZANTZAKIS s-a născut pe 18 februarie 1883 la Iraklion, în insula Creta, unde a și fost înmormântat. Între 1902 și 1906 a urmat dreptul la Universitatea din Atena, apoi, timp de doi ani, și-a continuat studiile la Paris, unde a audiat cursurile filozofului Henri Bergson. A străbătut lumea în lung și în lat, călătorind până în ultimele luni de viață. Aflat veșnic în conflict cu autoritățile din Grecia pentru opiniile sale (asemenea prietenului său Panait Istrati, era atașat ideilor de stânga), deși a îndeplinit o vreme și funcții publice, a găsit mai multă audiență în străinătate decât în propria patrie, fiind nominalizat de câteva ori la Premiul Nobel. S-a bucurat de celebritate, deținând recordul de traduceri: în peste 100 de țări. A primit, în 1956, la Viena, Premiul pentru Pace. În jumătatea de secol dăruită literaturii, a fost creatorul unei opere de dimensiuni impresionante: poezie – Odiseea. O continuare modernă din 1938 conține 33 333 de versuri; romane – Grădina de piatră (Le Jardin des rochers, 1936, publicat în 1959; Humanitas Fiction, 2018), Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas (1946; Humanitas Fiction, 2011, 2016), Ascensiunea (1946, publicat mai întâi în Franța și apoi în Grecia, 2021; Humanitas Fiction, 2021), Hristos răstignit din nou (1948, publicat în Grecia în 1954, după ce cunoscuse un mare succes în Occident; Humanitas Fiction, 2008), Căpitanul Mihalis. Libertate sau Moarte (1950, publicat în 1953; Humanitas Fiction, 2014), Ultima ispită a lui Hristos (1951, publicat în 1955; Humanitas Fiction, 2011), Sărăcuțul lui Dumnezeu (1954, publicat în 1956; Humanitas Fiction, 2016), Fratricizii (1954, publicat postum, în 1963; Humanitas Fiction, 2017); dramaturgie și lucrări de memorialistică – între care volumul autobiografic Raport către El Greco (scris în 1956 și publicat postum, în 1961; Humanitas Fiction, 2012), Jurnal de călătorie: Italia, Egipt, Sinai, Ierusalim, Cipru, Moreea (1926–1927; Humanitas, 2013), Jurnal de călătorie: Rusia (1928; Humanitas, 2015), Jurnal de călătorie: Japonia, China (1935; Humanitas, 2018); eseuri și traduceri (Divina Comedie, Iliada, Odiseea etc.). S-a stins din viață pe 26 octombrie 1957 la Freiburg im Breisgau, în Germania.

HEATHER MORRIS s-a născut la Te Awamutu, în Noua Zeelandă. Și-a început studiile universitare la Canterbury University, în 1986, iar după ce s-a mutat în Australia, la Melbourne, le-a finalizat la Monash University, în 1991. Din 1995 până în 2017 a lucrat în cadrul Departamentului de asistență socială al Monash Medical Centre din Melbourne. În 1996 s-a înscris la un curs pentru scenariști profesioniști la Australian College of Journalism. A urmat apoi mai multe workshopuri și seminare de scenaristică, atât în Australia, cât și în Statele Unite. În 2003 l-a cunoscut pe Lale Sokolov și prima formă a poveștii lui s-a constituit într-un scenariu cu care Heather Morris a câștigat International Independent Film Awards în 2016. Impulsionată de succesul avut și de părerile celor care au citit scenariul în cadrul competiției, l-a rescris ca roman. Apărut în ianuarie 2018, Tatuatorul de la Auschwitz (The Tattooist of Auschwitz; Humanitas Fiction, 2018, 2019) cunoaște un mare succes internațional, fiind publicat în peste 50 de țări și vândut în aproape 6 000 000 de exemplare în întreaga lume. I s-au acordat numeroase premii, printre care: Premiul pentru cel mai bun Roman Istoric din 2018 (Polonia), Prémio Livro do Ano Bertrand 2018 (Portugalia), Wordery Book of the Year 2018, Nielsen Gold Bestseller Award 2019 și Specsavers Book of the Year 2019 (Marea Britanie), Eason’s Book of the Year 2018 (Irlanda), Small Publishers’ Adult Book of the Year 2018 (Australia) și Apple Book of the Year 2018 (Statele Unite). Sincronicity Films a cumpărat drepturile de ecranizare și pregătește un serial TV. Apărut în octombrie 2019, al doilea roman semnat de Heather Morris, Călătoria Cilkăi (Cilka’s Journey; Humanitas Fiction, 2020), urmărește destinul unuia dintre cele mai puternice personaje din Tatuatorul de la Auschwitz. Publicat în peste 40 de țări, a fost finalist la numeroase premii, între care British Books Awards 2020 și The Bookseller Book of the Year 2019 (Marea Britanie), ABIA’s General Fiction Book of the Year 2019 (Australia). Apărută în 2020, Povești despre speranță. Cum găsim inspirație în viața de zi cu zi (Stories of Hope. Finding Inspiration in Everyday Lives; Humanitas Fiction, 2021) este prima lucrare de nonficțiune semnată de Heather Morris și cunoaște, de asemenea, un mare succes internațional. Ea va fi urmată de un nou roman bazat pe fapte reale, Trei surori (Three Sisters), ce va apărea în toamna anului 2021.

EVGHENI VODOLAZKIN s-a născut în 1964 la Kiev, unde și-a făcut studiile universitare. Este doctor în științe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puskinskii Dom) din Sankt-Petersburg. Este autorul a peste o sută de lucrări științifice, a contribuit la elaborarea enciclopediei Cântec despre oastea lui Igor și a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi, precum și a lucrării Cuvioșii Kiril, Ferapont și Martinian din Belozersk. În 1992, la invitația Universității din München, și-a aprofundat studiile de medievistică occidentală, ținând și cursuri de literatură rusă veche. În 1998 a organizat conferința internațională „Cultura mânăstirească: Orient și Occident“. În perioada 1998-2002 a fost (cu întreruperi) bursier al Fundației Alexander von Humboldt, desfășurând o activitate de cercetare și publicând, în 2000, la München monografia Istoria universală a Rusiei Vechi. Din anul 2012 este redactor-șef al revistei Text și tradiție, editată de institutul său. În paralel, începe să scrie literatură. Debutează în 2005 cu romanul Răpirea Europei. În 2009 publică romanul Soloviov și Larionov, care se bucură imediat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi și Bolșaia Kniga (Marea Carte). În 2011 îi apare culegerea de studii și eseuri Instrumentul limbii. În 2012 publică romanul Laur (Lavr; Editura Humanitas Fiction, 2014), care devine revelația literară a anului 2013 în Rusia, fiind dublu câștigător al Premiului Bolșaia Kniga – Premiul întâi și Premiul cititorilor – și câștigător al Premiului Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Tot în 2013, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Naționalnii Bestseller (Bestsellerul Național) și Russkii Buker (Booker Rus). Publicat în 2016, Aviatorul (Aviator; Humanitas Fiction, 2017) s-a aflat pe lista scurtă a principalelor premii literare din Rusia, câștigând un dublu Bolșaia Kniga - Premiul al doilea și Premiul cititorilor, Locul al treilea. Romanul Brisbane (Brisben, 2018; Humanitas Fiction, 2019) se află actualmente pe lista scurtă la Bolșaia Kniga. Cărțile lui Evgheni Vodolazkin sunt traduse în peste 30 de ţări.

NORRIS VON SCHIRACH s-a născut în 1963 la München. A studiat științele sociale și economia la Universitatea din Konstanz, perioadă în care a lucrat la Lloyd’s la Londra și la New York. După terminarea studiilor a lucrat în domeniul comerțului cu materii prime, mai întâi zece ani în Rusia, apoi în Kazahstan și Australia. Cei mai frumoși ani din viața lui Anton (Blasse Helden) este primul său roman, apărut la Knaus Verlag în 2018 sub pseudonimul Isarin. Cel de-al doilea roman al său, Der Schneeleopard (Leopardul alb), va fi publicat de Penguin Random House în 2022. Norris von Schirach trăiește în prezent ca scriitor la București.

CHRISTIAN ESCRIBÀ THOLONIAT (n. 1962) este reprezentantul celei de-a patra generații de cofetari barcelonezi care, în 1906, au înființat ceea ce avea să devină cofetăria Escribà, astăzi parte a patrimoniului cultural și gastronomic al Catalunyei. Și-a început ucenicia la 16 ani și s-a perfecționat atât cu mari maeștri catalani, cât și francezi. A câștigat numeroase medalii de aur și premii internaționale și a lucrat la Paris, Viena și Barcelona. A înființat primul showroom de produse de cofetărie din Europa, e membru al Academie Culinare Franceze, iar Academia Spaniolă de Gastronomie i-a acordat titlul de cel mai bun cofetar din Spania. În 2013 a publicat volumul Escribà: El arte de convertir la pastelería en ilusión, urmat de La cocina de Peter Pan, o lucrare adresată copiilor. Apărut în 2019, Cofetăria cu miracole (L'obrador dels prodigis; Humanitas Fiction, 2021) e primul său roman, pe care-l semnează împreună cu scriitoarea Sílvia Tarragó Castrillón.

 

SÍLVIA TARRAGÓ CASTRILLÓN (n. 1971), poetă, prozatoare și jurnalistă, a condus vreme de 14 ani librăria Proa Premià. A debutat în 1998 cu volumul de poezii La vida vençuda, distins cu Premi de Poesia Alella a Maria Oleart. În același an a publicat volumul de versuri Rails escapçats, urmat, în 2007, de Estiu immòbil. În 2001 i-a apărut volumul de povestiri Ciutats de l’Impossible. Cărțile sale pentru copii, La veu del roure din 2009, cu care a câștigat Premio de Narrativa Juvenil de la Vall d’Uixò, și cele din seria Top Fairies, s-au bucurat de succes. A colaborat cu Albert Calls pentru monografía El Masnou blauverd, apărută în 2011, iar în 2016 și-a publicat primul roman, Temps de llum, atât în catalană, cât și în spaniolă. Împreună cu Christian Escribà a scris romanul Cofetăria cu miracole, apărut de asemenea simultan în catalană și spaniolă.

„Structura fragmentară tipică a Ludmilei Ulițkaia reușește să capteze cu precizie atmosfera opresivă a acelei epoci.“
Frankfurter Allgemeine Zeitung

„Un imn sarcastic și macabru închinat poliției secrete sovietice, care a împiedicat răspândirea ciumei, dezvăluind însă măsura imensă în care otrăvise deja societatea.“
Ingo Schulze

MARIA STEPANOVA s-a născut în 1972 la Moscova. Este poetă, prozatoare și eseistă, și una dintre cele mai influente figuri ale vieții literare contemporane din Rusia. A absolvit Institutul de Literatură A.M. Gorki în 1995 și a debutat cu o serie de poezii în 1996 în almanahul Vavilon. În prezent este redactor-șef al revistei online colta.ru. A publicat mai multe volume de versuri, traduse în peste zece limbi. În 2014 îi apare prima culegere de eseuri, iar în 2017 cartea În amintirea memoriei (Pamiati pamiati; Humanitas Fiction, 2021) în curs de traducere în peste douăzeci de țări. Stepanova e laureată a numeroase premii: Premiul ziarului Znamia (1993, 2011), Andrei Belîi (2005), Hubert-Burda pentru lirica tânără est-europeană (2006), Lerici Pea Mosca (2011); pentru În amintirea memoriei a primit premiile Bolșaia Kniga (2018), NOS (2019) și Brücke Berlin Literatur-und Übersetzerpreis (2020).

 

Fotografia autoarei © Andrey Natotsinsky

ANN PATCHETT s-a născut în 1963 la Los Angeles, iar de la vârsta de șase ani a crescut în Nashville, Tennessee, unde locuiește și în prezent. Între 1981 și 1985 urmează cursurile de literatură de la Sarah Lawrence College, New York, începându-și cariera de scriitoare încă din studenție. Înainte de absolvire, prima ei povestire este publicată în Paris Review. Obține, în 1987, un masterat în creative writing de la University of Iowa. În 1990 primește o bursă din partea Fine Arts Work Center din Provincetown, Massachusetts, care îi permite să-și finalizeze primul roman, The Patron Saint of Liars, apărut în 1992 și ecranizat în 1998. În 1993 beneficiază de o bursă din partea Mary Ingraham Bunting Institute. Cel de-al doilea roman al lui Ann Patchett, Taft, este distins, în 1994, cu Janet Heidinger Kafka Prize, iar al treilea roman, The Magician’s Assistant (1997), ajunge pe lista scurtă la Orange Prize. În paralel, Ann Patchett colaborează la publicații prestigioase, cum ar fi New York Times Magazine, The Washington Post și Vogue. În 2001 îi apare Belcanto (Bel Canto; Humanitas Fiction, 2007), roman cu o spectaculoasă carieră internațională, recompensat cu PEN/Faulkner Award și Orange Prize, figurând de asemenea pe lista scurtă la National Book Critics Circle Award și IMPAC Dublin Literary Award. În 2007, Ann Patchett publică romanul Run, în 2011, Fascinație (State of Wonder; Humanitas Fiction, 2013), iar în 2016, Comuniune (Commonwealth; Humanitas Fiction, 2019). În 2019 îi apare romanul Casa Olandeză (The Dutch House; Humanitas Fiction, 2021), finalist la Pulitzer Prize for Fiction 2020 și nominalizat la Women’s Prize for Fiction 2020 și ABIA Awards 2020, categoria International Book of the Year. Romanele sale sunt traduse în peste 30 de țări.Ann Patchett este și autoarea a trei cărți de nonficțiune. În 2012 figurează pe lista celor mai influente 100 de personalități din lume apărută în revista Time. În 2017 e aleasă membră a prestigioasei American Academy of Arts and Letters. | anpatchett.com

DANIELA KRIEN s-a născut la Neu-Kaliß, în Germania de Est, în 1975. În 1999 s-a mutat la Leipzig, unde locuiește și în prezent cu cele două fiice ale sale. A studiat la Leipzig comunicarea și mass-media, audiind și cursuri de studii culturale. Din 2010 se dedică în exclusivitate scrisului. Romanul ei de debut, Irgendwann werden wir uns alles erzählen (Cândva ne vom povesti totul), din 2011, a fost tradus în 15 limbi și a fost ecranizat de Emily Atef. În 2014 îi apare volumul de povestiri Muldental. În 2015 a primit Premiul pentru debut Nicolaus Born. În 2020 i s-a decernat Sächsischer Literaturpreis pentru scrierile sale în proză. Romanul Iubirea în caz de urgență (Die Liebe im Ernstfall; Humanitas Fiction, 2021), publicat în 2019, a fost finalist al Premiului pentru literatură „Text & Sprache“ des Kulturkreises der deutschen Wirtschaft. În 2019 a ajuns numărul 1 pe lista bestsellerurilor Der Spiegel timp de trei săptămâni și drepturile lui de traducere sunt vândute în peste 25 de țări.

ERIC-EMMANUEL SCHMITT s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ — Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009) și Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țari. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și La vengeance du pardon (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, iar în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi. În seria de autor „Eric-Emmanuel Schmitt“ au apărut: Milarepa, Domnul Ibrahim și florile din Coran, Oscar și Tanti Roz, Copilul lui Noe, Viața mea cu Mozart, Secta Egoiștilor, Evanghelia după Pilat, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri, Visătoarea din Ostende, Pe când eram o operă de artă, Concert în memoria unui înger, Cei doi domni din Bruxelles, Elixirul dragostei, Otrava iubirii, Femeia în fața oglinzii, Noaptea de foc, Adolf H. Două vieți, Omul care vedea dincolo de chipuri, Răzbunarea iertării, Doamna Pylinska și secretul lui Chopin. | www.eric-emmanuel-schmitt.com

EDDY DE WIND s-a născut pe 6 februarie 1916 la Haga, într-o familie evreiască prosperă. Tatăl i-a murit pe când băiatul avea numai trei ani, dar a crescut într-o atmosferă stabilă, ocrotit de mama pentru care avea o mare afecțiune. Inteligent și tenace, Eddy a urmat medicina la Leiden și a fost un tânăr activ și vesel, cu o viață socială dinamică, cu prieteni atât evrei, cât și creștini, pasionat de bărci și muzică, fiind membru al trupei de jazz Rhythm Rascals. După ce ocupația germană a impus excluderea studenților evrei, Eddy a reușit, cu ajutorul profesorilor săi, să-și termine studiile mai devreme și să devină astfel ultimul evreu din Leiden care și-a luat diploma de absolvire. Și-a făcut rezidențiatul în psihanaliză în secret, la Amsterdam, și după o încercare ratată de a fugi în Elveția a mers voluntar în lagărul de tranzit de la Westerbork, unde spera să-și găsească mama; a aflat însă că fusese deja trimisă la Auschwitz. La Westerbork a întâlnit o tânără infirmieră, Friedel, de care s-a îndrăgostit și cu care s-a căsătorit, iar mai apoi au fost deportați împreună la Auschwitz. Deși pe toată perioada cumplită a detenției au reușit să păstreze legătura, în haosul ultimelor zile ale lagărului au fost despărțiti. Înainte chiar de eliberarea lagărului, la care a fost martor, el a început să noteze într-un caiet primele gânduri și impresii care vor constitui punctul de pornire al cărții de față. După eliberare, a rămas încă trei luni la Auschwitz, la cererea comandanților sovietici, lucrând ca medic. Acesta este răstimpul în care și-a consemnat în scris întreaga mărturie care avea să devină apoi cartea-document Auschwitz, ultima stație. Încă nesigur asupra sorții care îl aştepta, a atribuit toate întâmplările unui personaj pe care l-a numit Hans van Dam. La întoarcerea în Olanda, în 1946, a aflat că și Friedel a supraviețuit, și în același an a apărut prima ediție a cărții sale. În anii ce au urmat, Eddy de Wind s-a specializat în psihiatrie și psihanaliză și a scris despre sindromul KZ, sindromul vinii supraviețuitorului, și transmiterea transgenerațională a traumei, fiind unul dintre primii autori din lume care au abordat aceste teme în mod științific. A murit la 27 septembrie 1987, la vârsta de 71 de ani. Cei care au supraviețuit împreună cu Eddy de Wind au privit mereu mărturia sa ca pe una dintre cele mai importante cărți despre Auschwitz.

Un roman captivant bazat pe extraordinara poveste reală a unei americance căsătorite cu directorul de la Ritz, Blanche Auzello, devenită membră a Rezistenței franceze în timp ce juca rolul de gazdă primitoare pentru nemții care își stabiliseră cartierul general din Paris în somptuosul hotel.

Traducere și note de Gabriela Russo

Pavel Kukoțki, eminent medic ginecolog, cu un dar aproape supranatural pentru diagnosticare, asistă la dramele provocate de interzicerea avorturilor de către Stalin în 1936 și pornește o campanie intensă pentru a schimba această lege. O replică iscată din convingerea că întreruperea de sarcină trebuie permisă în anumite cazuri, aruncată în timpul unei discuții aprinse, distruge relația de dragoste aproape ireală pe care o are cu soția lui. Din clipa aceea, viața casei, atât de armonioasă până atunci, pare că începe să se destrame, iar destinele membrilor familiei ies de pe făgașurile previzibile. Pe fundalul unei istorii tumultuoase de peste jumătate de secol – arestări și deportări, sfârșitul epocii staliniste, dezghețul, boema moscovită a euforicilor ani ’60 – se pun în discuție valori umane și eterne întrebări despre dragoste și indiferență, iertare și moralitate, înțelegere reciprocă și alegeri personale, prietenia autentică și josnicia omului mărunt, într-o narațiune care te prinde în plasa ei, ținându-te captiv de la prima până la ultima frază.

„Cazul doctorului Kukoțki este saga unei generații și o explorare îndrăzneață a memoriei, medicinei, eticii, misticismului și iubirii.“ — Foreword Reviews

 

Traducere de Cornelia Rădulescu​

Isabel Allende plonjează în adâncurile memoriei și ne oferă o carte emoționantă, dar îmbibată de umorul său caracteristic, despre relația cu feminismul și condiția de femeie, o pledoarie pentru viața care trebuie trăită, simțită și savurată cu deplină intensitate. În cea mai nouă carte a sa, marea autoarea chiliană ne invită s-o însoțim într-o călătorie personală în care, cu harul ei de povestitoare, revizitează episoadele ce o leagă de feminism, din copilărie până astăzi. Ne face cunoscute portretele unor femei cu rol esențial pentru destinul său, ne vorbește despre scriitoare și activiste, laudă creația unor tinere artiste care exprimă revolta generației lor și, nu îl ultimul rând, se înclină în fața anonimelor care, cunoscând suferința produsă de violență, s-au ridicat și, cu demnitate și curaj, au mers mai departe. Ele sunt cele care au inspirat-o și au însoțit-o pe întregul parcurs al al vieții, sunt femeile sufletului ei. Toate acestea fără să piardă nici o fărâmă din inconfundabila sa bucurie de a trăi și amintindu-ne că, dincolo de vârstă, există întotdeauna o vreme pentru dragoste.

Traducere și note de Raluca Nicolae

Bestseller în Japonia și în alte peste 30 de țări * Vândut în peste 1 000 000 de exemplare * În 2012, în Japonia s-a aflat pe lista scurtă a trei premii literare importante: Eiji Yoshikawa Bungaku Shinjin, Shūgoro Yamamoto și Fūtarō Yamada * Ecranizat în 2018 într-un film de succes în regia lui Kōichirō Miki, cu Sōta Fukushi și Mitsuki Takahata în rolurile principale * Recomandată de mii și mii de cititori din întreaga lume, aceasta este povestea copleșitoare a unui tânăr care, însoțit de motanul său, călătorește pentru ultima oară de-a lungul Japoniei.

Prin vocea nonșalantă a lui Nana, motanul vagabond care renunță la viața trăită în libertate deplină, dar și în pericol, pentru a intra în casa și în sufletul lui Satoru, Hiro Arikawa ne face, cu inteligență și umor, o demonstrație desăvârșită a iubirii dintre oameni și feline și ne vorbește despre firele invizibile dar indestructibile care ne țin legați de prieteni și de familie.

„Un roman fascinant... la fel de bine controlat și reconfortant precum – ei, bine – o pisică.“ — Sunday Telegraph

HIRO ARIKAWA (1972-) s-a născut în prefectura Kōchi și a absolvit Universitatea Sonoda. În anul 2004 a debutat cu romanul Shio no Machi (Orașul de sare) pentru care a obținut premiul Dengeki. Romanul face parte din Jieitai sanbu-saku (trilogia Forțelor de autoapărare), în care mai sunt incluse și volumele Sora no naka (Pe cer, 2004) și Umi no soko (Pe fundul mării, 2005). Tetralogia Toshokan sensō (Războiul bibliotecilor, 2006-2007), devenită bestseller, a fost transformată într-un serial de animație în 2008, apoi ecranizată în anul 2013. Printre romanele semnate de Hiro Arikawa se numără Hankyū Densha (Trenul Hankyū, 2008), Shokubutsu zukan (Cartea ilustrată a plantelor, 2009), Here Comes the Sun (Iată soarele, 2011). În 2012 a fost publicată cartea Tabineko ripōto (Memoriile unui motan călător), un succes răsunător, tradus rapid în limbi de circulație internațională și ecranizat în anul 2018. În paralel cu activitatea sa de scriitoare, Hiro Arikawa și-a înființat propria trupă de teatru, Sky Rocket.

„Istoria albinelor va stârni interesul unui număr foarte mare de cititori. Lunde a scris un roman pe care mulți îl vor citi dintr-o suflare, după care se vor așeza și vor medita: asupra vieții, a lumii și a viitorului. O reușită totală.“ – Annette Orre, littkritikk.no

„Maja Lunde combină imaginația și cercetarea științifică în acest roman care țintește să transmită un mesaj convingător, un roman plasat într-un trecut sumbru, o modernitate deja condamnată și un viitor distopic.“ – Kirkus Reviews

Bestseller internațional publicat în treizeci și cinci de țări • peste un milion și jumătate de exemplare vândute în toată lumea • Bokhandlerprisen (Premiul librarilor norvegieni) în 2015 • cea mai bine vândută carte în Norvegia în 2015 • cea mai bine vândută carte în Germania în 2017 • doi ani consecutiv în topul Der Spiegel • selectată în cadrul programului Books at Berlinale în 2017 • una dintre cele mai vândute zece cărți în traducere din Marea Britanie în 2018 • roman în curs de ecranizare.

Neliniștitoare, revelatoare, emoționantă și scrisă cu o măiestrie aparte, Istoria albinelor unește în mod surprinzător trei voci distincte din trei epoci diferite într-un roman provocator despre supraviețuirea speciei umane. Relațiile cele mai puternice și în mod paradoxal cele mai fragile, cele dintre părinți și copii, sunt puse în echilibru cu aceea asupra căreia rareori reflectăm – relația dintre om și natură.

„Maja Lunde nu scrie un raport de mediu, ci o ficțiune de cea mai bună calitate, care nu se concentrează neapărat asupra albi¬nelor, ci mai ales asupra oame¬nilor și a relației pe care o au cu copiii lor și cu locul în care trăiesc.“ – Deutsche Welle

 

Marea revelație a literaturii ruse din 2015, romanul Zuleiha deschide ochii, salutat cu entuziasm la apariție de Ludmila Ulițkaia și Evgheni Vodolazkin, a fost recompensat cu cele mai importante premii: Bolșaia Kniga (dublu câștigãtor, Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi), Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi) și Kniga Goda. Este în curs de traducere în peste treizeci de limbi.

Zuleiha, o tânără gravidă dintr-un sat de tătari, e deportată în Siberia după uciderea soțului ei de către un ofițer din Armata Roșie. Face o călătorie lungă și chinuitoare, alături de țărani deschiaburiți și intelectuali leningrădeni, deținuți de drept comun, musulmani și creștini, credincioși și atei, ruși, tătari, nemți și ciuvași, ajungând într-un loc pustiu, cu o natură neîndurătoare. Iar comandantul coloniei de muncă înființate aici este chiar ucigașul soțului ei. Cu o tensiune crescândă, redată magistral de autoare, între Zuleiha și comandant se înfiripă o iubire stranie, reținută, dar de o intensitate covârșitoare. Personajele se transformă, rolurile se inversează, adevărurile devin incerte. Singura certitudine a eroinei rămâne dragostea față de fiul ei, Iusuf, pentru salvarea căruia este hotărâtă să plătească orice preț. Un roman impresionant prin amploare, suflu epic, forță de evocare și umanism.

Cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme. O carte foarte puternică, care aduce un suflu nou în literatura rusă. Evgheni Vodolazkin