Cele mai vândute

Pășește pe drumul autentic spre longevitate – așa cum îl cunoșteau strămoșii noștri!

A dormit cu plantele, a trăit lângă urși, a învățat de la pustnici. Pădurea l-a făcut om întreg. Nicolae Onu a cunoscut boala, rătăcirea, dar și vindecarea. După 30 de ani petrecuți în comuniune cu natura, Nicolae Onu, alături de soția sa, îți deschide porțile către o lume pe care puțini o mai cunosc astăzi: lumea plantelor tămăduitoare.

El nu vorbește din cărți sau din teorii, ci din viața lui, marcată de suferință, boală, operații și ani pierduți în suferință, până când a găsit în pădure răspunsurile pe care medicina nu i le-a dat niciodată.

În paginile acestei cărți vei descoperi plante simple, dar cu puteri extraordinare, fiecare cu rostul ei:

???? Roinița – care liniștește creierul, potolește neliniștea și dă pace sufletului.

???? Ciupercile de pădure – hrană smerită a pustnicilor, dar și armă tăcută împotriva tumorilor.

???? Ienupărul – sprijin în răceli și infecții, curățând plămânii și sângele.

???? Păducelul – doctorul blând al inimii, care o întărește și o ține să bată curat și liniștit.

Și nu sunt doar acestea: urzica, păpădia, vâscul, pelinul, sunătoarea, fiecare plantă are o poveste și o misiune. Nicolae Onu ți le arată pe toate așa cum le-a înțeles trăind printre ele: nu ca pe niște rețete, ci ca pe niște prieteni ai omului, lăsați de Dumnezeu pentru a-i reda sănătatea și echilibrul.

Această carte nu e doar despre plante, ci despre o cale de întoarcere. Întoarcerea la simplitate, la credință și la legătura noastră firească cu natura. Pentru că vindecarea adevărată începe acolo unde pădurea întâlnește omul, și unde omul are curajul să-și plece fruntea și să asculte.

„Pe Nicolae Onu l-am avut invitat în Podcastul lui Damian Drăghici. Am mers chiar la el acasă pentru filmare și am rămas profund impresionat de vastitatea cunoașterii lui despre plante și natură. Cartea, scrisă de Nicolae și Mihaela Onu, explorează puterea plantelor medicinale din România, combinând învățăturile tradiționale cu dovezile științifice moderne. Autorii subliniază importanța contactului direct cu natura pentru sănătate și vindecare. Printre plantele prezentate se numără Reishi, utilizată pentru stimularea imunității, sau Năprasnicul, folosit pentru afecțiuni ale ficatului. De asemenea, sunt discutate moduri de preparare a plantelor (infuzie, tinctură, cataplasmă) și aplicarea lor în tratamente pentru diverse afecțiuni, cum ar fi răcelile, diabetul sau bolile de inimă. Cartea include o multitudine de informații valoroase, iar fiecare capitol oferă cunoștințe utile și bine documentate pentru toți cei interesați de medicina naturistă.” - Damian Draghici

Această carte este pentru tine dacă:

-         Cauți remedii naturale pentru diabet, hipertensiune, colesterol și alte afecțiuni comune;

-         Ai obosit să tratezi doar simptomele și vrei să înțelegi ce îți transmite corpul cu adevărat;

-         Știi că boala are o legătură mai profundă cu felul în care trăiești, gândești și te rogi;

-         Vrei să recunoști plantele cu adevărat vindecătoare și felul în care le poți folosi;

-         Îți dorești rețete și explicații simple despre cum se prepară corect ceaiurile, tincturile sau alifiile.

Această carte te va ajuta să:

-         Recunoști plantele vindecătoare, când și cum să le culegi ca să-și păstreze întreaga putere;

-         Descoperi cum să-ți creezi propria „farmacie verde” acasă, cu plante simple, dar eficiente;

-         Înveți cum să prepari acasă leacuri naturale testate în practică, pentru afecțiuni frecvente;

-         Descoperi povești reale și sfaturi înțelepte de viață, transmise de un om care a trăit printre plante și oameni suferinzi;

-         Înțelegi legătura dintre sănătatea fizică și emoțională și eficiența plantelor în procesul de vindecare.

 

Dincolo de viața pe care încerci s-o ții laolaltă, dincolo de durerea despre care crezi că nu se va topi niciodată în liniște, dincolo de tot ce forțezi să fie — se află viața care te așteaptă. Viața în care nu ești împins de frici, ci purtat de viziunea ta. Viața în care lucrurile potrivite vin și rămân, fără să fii nevoit să-ți răstălmăcești adevărul ca să le păstrezi. Viața în care trăiești cu adevărat, nu doar aștepți să înceapă. Viața ta. Adevărata ta viață. Viața în care ajungi, la capăt, cu ochii obosiți, dar cu inima plină. Viața de care poți fi mândru. Viața pe care o dorești cu adevărat. Viața care îți șoptește blând să lași totul și să o privești. Viața care, în tot acest timp, te-a așteptat.

Volum nominalizat la Premiile Observator cultural pentru Memorialistică/Eseu, ediția 2026

Premiul „Monica Lovinescu” acordat de Fundația Humanitas „Aqua Forte”, ediția 2025

Acest volum este un proiect de cercetare al Centrului de Studii în Istorie Contemporană

Cuvânt-înainte de Ruxandra Cesereanu

La vârsta adolescenței, când ar fi trebuit să se gândească la studiile viitoare și să cunoască primii fiori ai iubirii, Nina Moica devine deținut politic, închisă la Jilava, Botoșani, Arad și Oradea, pentru că a făcut parte dintr-o organizație anticomunistă. Victimă a unui regim care voia să instaureze teroarea și frica de aproapele în gândirea poporului, povestea Ninei Moica - prezentată de autori sub două forme: interviu și eseu - este un fel de istorie a formării, a suferinței și a supraviețuirii în condiții adverse, ca și un adevărat manual de rezistență în fața dictaturii și a detenției.

„Dialogul ne oferă o panoramă a vieții și a oamenilor din închisorile traversate, dar ne descoperă și persoana Ninei Moica. Un om direct, dar sensibil, corect și autonom, care nu înțelege să se supună unei societăți aberante, hotărâtă să distrugă programatic tot ceea ce îi precedase, ca un copil care își devorează părinții. Un om viu, autentic, cu dureri și regrete, înfruntând greutăți nu numai în lumea comunistă, ci și în propria familie, cu care este ușor să te identifici.” (Alin Mureșan, Clara Mareș)

 „Doamna Nina Moica este - un avantaj al cărții - o povestitoare dăruită și dăruitoare, care știe să narativizeze scenele din Gulag și să le descrie amănunțit. Hrănirea, spălarea, somnul, vestimentația, anchetele, prieteniile, coafura, sărbătorile religioase, bolile, nevoile fiziologice, tensiunile și înfruntările, discuțiile, crizele - toate acestea sunt relatate pas cu pas, ca într-un studiu microscopic de caz. Cine vrea să cunoască, zi de zi, viața unei deținute politice la tinerețe o poate face în mod real citind această carte plină de nuanțe și portrete, cu scene din detenție, care narează sub lupă viața în Gulagul românesc. Nu e doar viața Ninei Moica. La fel de importantă este și viața celorlalte femei întâlnite în închisori - fie ele prietene sau străine -, devenite surate în Gulag.” (Ruxandra Cesereanu)

„Am citit cu mare bucurie romanul lui George C. Dumitru, cu impresia că mi-a povestit copilăria din anii 1980. Nu vă temeți, nu e o biografie romanțată despre mine. (Nici măcar eu n-aș citi așa ceva.) Tot ce rămâne este un roman despre cotidianul ceaușismului târziu, așa cum îl percepe un copil dintr-un sat dobrogean. Dar e lumea văzută nu numai prin ochii lui George, ci prin ochii unei întregi generații. Cine a trecut pe-acolo va tresări la fiecare pagină; cine nu – va avea prilejul să perceapă dinăuntru o lume complicată, cu bunele și relele ei. „Era bine. Adică era rău, cu comunismul și lipsurile și tot. Dar era bine” – așa rezumă protagonistul epoca din care s-a desprins. Și cu el, toată lumea românească. George C. Dumitru scrie o carte plină de umor, care nu schematizează, nu exotizează și nici nu idealizează comunismul târziu.” (Bogdan Crețu)

„Aflată, în decembrie 2024, într-un tren Cluj-Timișoara, Ruxandra Cesereanu își dă seama că «de patruzeci de ani țin în mine o autobiografie pe care nu o lăsasem să iasă și care dădea pe dinafară, nu mai voia să rămână nescrisă. Se copsese atât de tare încât năvălise peste mine ca taifunul, tornada și uraganul». În această stare de efervescență, scrie cartea de față în șase săptămâni. Nu este primul ei proiect autobiografic, dar este cel mai complex, care aduce la suprafață decenii de viață prin stări, trăiri, întâmplări considerate emblematice pentru întregul parcurs existențial. De-a lungul lui, alături se găsește constant romanul lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta, o carte în multe feluri întremătoare și limpezitoare. Sau, cum scrie memorabil Ruxandra Cesereanu: «Respiram viață vie cu ajutorul unei singure cărți»”. (Sanda Cordoș)

Christiane F. este un copil inteligent şi plin de personalitate care creşte într-un cartier nou construit din Berlinul de Vest. Detestă betonul din jur, suferă din cauza atmosferei tensionate din familie. Dar vrea să-şi trăiască viaţa din plin şi, cu timpul, se refugiază tot mai mult în mijlocul găştii. Cu cei de vârsta ei, Christiane se simte liberă. Se îndrăgosteşte de muzica lui David Bowie, încearcă haşiş şi LSD. La treisprezece ani, ia pentru prima dată heroină. La paisprezece ani, face deja trotuarul ca să aibă bani de droguri. Începe o viaţă nebună, într-o permanentă hăituială. Dar, deşi suferinţa cotropeşte prematur ingenuitatea copilărească, n-o poate risipi cu totul.

Când a ajuns să depună mărturie la tribunal, Christiane F. a fost abordată de jurnalistul Horst Rieck, care s-a arătat interesat să afle mai multe despre ea. Timp de două luni, adolescenta şi-a spus, cu totală sinceritate, vibranta poveste de viaţă. La transcrierea înregistrărilor, Rieck şi colegul său, Kai Hermann, au înţeles să păstreze nealterată vocea Christianei, întregind perspectiva ei asupra evenimentelor cu relatările mamei şi ale altor persoane care i-au cunoscut pe tinerii „davişti“ din Berlinul anilor ’70. A ieşit o carte îndrăzneaţă, tristă, fascinantă, care respiră vitalitate prin toţi porii.

„Fiecare carte bună intră în lume ajutată de propria ei oportunitate. Stârnește interesul, devine actuală, pentru că mesajul ei cade pe o așteptare și o nevoie. Ne-am globalizat, ca țară, nu numai la nivelul schimbului de soluții, produse și idei, ci, se pare, și la nivelul căutării fericirii prin recursul la droguri. Cât de importantă devine atunci o carte-mărturie cum este cea a Christianei F. pentru adolescenții care nu știu cu ce preț al vieții urmează să plătească cel mai costisitor extaz de pe lume!“ — GABRIEL LIICEANU

„E ca şi când aș fi ghidat cu blândeţe printre scrieri, filme, muzică, peisaje şi mii de feluri de tristeţe. Cineva îmi atinge uşor, dar insistent, tâmplele cu palma, cum îndrumi o pisică spre vasul cu mâncare sau apă, îmi şi vorbeşte peltic şi rudimentar, ca unui bebeluş. Pentru mine gesturile lui sunt însă teribile îndemnuri şi interdicţii, iar vocea e insuportabilă ca de un tunet. Mi se impune ce să citesc, ce să ascult, dar de atâtea porunci (cele câteva trilioane scrise pe plăcile de piatră), de atâtea afurisite porunci pe secundă nu pot decât să-ncremenesc, deşi niciuna nu-mi spune «încremeneşte!» Lumea e ţăndări şi aşchii, fiecare indescriptibilă geometric, şi care nu se-mbină, fiindcă cele mai multe sunt din materie-ntunecată. Iar dacă nu se-mbină-n mintea mea, nu se-mbină nici în scrisul meu şi, prin urmare, lumea mea nu mai există. Mai există doar tristeţea mea de pe altă lume. «Arată-mi slava Ta!» am strigat, şi El m-a pus într-o crestătură în stâncă. Naşterea mea n-am putut-o vedea, căci nu poate omul să-şi vadă naşterea şi să trăiască. A trecut pe lângă mine copilăria mea, şi slava Lui nu era-n ea. A trecut apoi adolescenţa, şi slava Lui nu era-n ea. Au trecut anii bărbăţiei mele, şi slava Lui nu era nici acolo. Apoi a venit bătrâneţea, urmată de un susur blând. A urmat noaptea fără sfârşit.“

Premiul Iasnaia Poliana 2016

„Din cer au căzut trei mere este o minunată saga despre locuitorii unui sat armean. Însă povestea acestui sat este de fapt o poveste despre noi. Și aici stă talentul scriitoricesc al lui Narine Abgarian. O carte plină de tandrețe și umor, subtilitate și genul acela de măiestrie rară, atât de firească, încât nici n-o remarci.“ — EVGHENI VODOLAZKIN

O lume în care personajele și întâmplările conturează o realitate simbolică, extrasă din amănuntele vieții de zi cu zi, o iubire târzie care salvează lumea, un sat de piatră aflat pe vârful unui munte armean, unde magia și misterul și-au păstrat neatinse puterile. Cu o somptuoasă imaginație și o atenție deosebită pentru detaliile cele mai fine, Narine Abgarian construiește un univers în care cititorul își dorește să zăbovească mult după ce povestea s-a sfârșit.

În Maran, viața este suspendată între realitate și basm, într-un timp care prinde contur încet-încet, luând dureros forma istoriei. Războiul și dezastrele naturale au zdruncinat în nenumărate rânduri pacea fragilă a oamenilor. Anatolia, a cărei viață, nu mai puțin decât a celorlalți, a fost marcată de suferință, moarte, luptă și îndârjire, dar și de evenimente providențiale și semne inexplicabile, este, la 58 de ani, cea mai tânără locuitoare a micii așezări din vârf de munte. Și crede că viața ei, ca și a satului, se apropie de sfârșit, fără să știe că va fi, de fapt, purtătoarea miracolului care va face totul să renască. Iar timpul este învins.

„Am vrut să scriu o carte al cărei sfârșit să ofere speranță. Omenirea are mare nevoie de speranță, de povești despre bine.“ — NARINE ABGARIAN

„Citiţi acest roman. Este balsam pentru suflet.“ — Ludmila Uliţkaia

„Un murmur blând, ușor nedeslușit, te atrage ca o vrajă în interiorul acestui spațiu, unde este atât de bine, cald și liniște, încât până și evenimentele triste (deloc puține în Maran) par ceva organic, care nu stârnește nici o împotrivire interioară.“ — Galina Iuzefovici

„Un roman încântator, cu personaje ale căror ciudățenii sunt uneori amuzante, alteori sfâșietoare. O poveste plină de duio¬șie despre familie, prietenie și comunitate.“ — Foreword Reviews

Părerea editorului: Poate că inocenţa e vârsta la care ar fi trebuit să rămânem pentru a da un dram de decenţă speciei umane. Cartea aceasta, frumoasă ca un basm adevărat, este povestea unei lumi de copii în care „căderea“ n-a avut încă loc. Citind-o, ne legănăm cu gândul că am fi putut fi altfel. E o bunătate în aceste pagini, care trezeşte în noi nostalgia unei lumi pierdute.

Părerea redactorului: Un oraş plin de istorie, o stradă plină de evenimente, o casă cu personalitate, o fetiţă care află că totul poate să devină spectaculos pe lume. Şi o scriitoare care o poate dovedi. Cu inocenţă.

Părerea autoarei: Un roman despre cum se poate înota în timp şi în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. Şi fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!

Părerea lui Vlad: Inocenţa e singura cale prin care timpul devine reversibil. Despre asta e vorba aici.

Părerea neoficială a PR-ului: Se citeşte cu încordare. Aş fi vrut să nu se mai termine.

Părerea mamei-mari, personaj principal: Totul e cu chin în viaţă.

Părerea bizară a anticarului, personaj secundar: Câştigă cine ajunge ultimul la linia de sosire.

Două viziuni asupra lumii: cea a unei fetiţe care vede lucrurile într-un fel extrem de personal şi cea a femeii care descoperă secretele înecate în trecut. Naivitatea comică a primei voci învinge melancolia celei de-a doua.

Casa de pe strada Maiakovski (fostă şi viitoare Sfântul Ioan) din Braşov devine un surprinzător personaj cu memorie şi conştiinţă.

Inocenţii e al treilea roman publicat de Ioana Pârvulescu, după Viaţa începe vineri (2009) şi Viitorul începe luni (2012). Viaţa începe vineri a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru Literatură; romanul este tradus în peste zece limbi europene.

Având la bază o documentare întinsă pe zece ani, inclusiv în arhive din ţară şi din străinătate sau în presa vremii, cartea istoricului vienez Oliver Jens Schmitt este prima biografie fundamentată ştiinţific a conducătorului mişcării legionare. Cu acest volum, Schmitt umple un gol important în istoriografia românească. Dar o face într-un fel care nu îl pierde nici o clipă din vedere pe cititorul nespecializat: istoria autoproclamatului mântuitor al neamului românesc se desfăşoară în faţa ochilor noştri cu o fluenţă şi naturaleţe ce integrează parcă fără efort minuţioasa cercetare a istoricului. Ascensiunea şi căderea lui Corneliu Zelea Codreanu devin pe deplin inteligibile abia pe fondul unui climat social-politic tumultuos, în care intrigile elitei politice bucureştene se conjugă, la celălalt capăt al spectrului, cu fenomene de masă precum cel declanşat de „minunea“ de la Maglavit.

„Rolul lui Codreanu în istoria României nu a fost niciodată evaluat cu luciditate, nici în context cultural, nici istoriografic. Biografia lui Oliver Jens Schmitt este un pas important în această direcție, dar doar în măsura în care… va declanșa o dezbatere onestă, lipsită de patos naționalist.“ (Irina Nastasă-Matei)

„Oliver Jens Schmitt așază evoluția acestui personaj complex în contextul mai larg al istoriei României între primul și al doilea război mondial, într-o analiză penetrantă și comprehensivă. Profesorul Schmitt îl redescoperă pe Zelea Codreanu nu doar în contextul istoriei interbelice românești, ci și în cel al evoluțiilor europene.” — EMIL HUREZEANU

Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi

Apărut la Editura Feltrinelli din Milano în 1958, Ghepardul, unul dintre cele mai importante romane ale secolului XX, a fost ecranizat în 1963 în filmul de referință regizat de Luchino Visconti, cu Burt Lancaster, Alain Delon și Claudia Cardinale în rolurile principale, și adaptat în 2025 într-o miniserie disponibilă pe platforma Netflix, cu actorii Kim Rossi Stuart, Saul Nanni, Deva Cassel și Benedetta Porcaroli. Ediția în limba română, în traducerea semnată de Gabriela Lungu, redă cu mijloace stilistice remarcabile și în cel mai pur spirit lampedusian imaginea unei epoci care se sfârșește. Romanul este însoțit de prefața lui Gioacchino Lanza Tomasi, fiul adoptiv al autorului, dedicată metamorfozelor pe care le-a suferit textul, precum și de două fragmente inedite și câteva poeme cuprinse în așa-numitul „Canțonier al casei Salina“.

„Dragă Enrico, în mapa de piele vei găsi manuscrisul dactilografiat al Ghepardului. […] Mi se pare că prezintă un oarecare interes, pentru că se referă la un nobil sicilian într-un moment de criză (ceea ce nu înseamnă doar cea din 1860), felul în care el reacționează la această criză și cum se accentuează decăderea familiei sale până la risipirea ei aproape totală; toate astea văzute dinăuntru cu o oarecare participare a autorului și fără nici o ranchiună. […] Sicilia este aceea care este: cea din 1860, de dinainte și dintotdeauna. Cred că totul este impregnat de o proprie poezie melancolică. […] Fii atent: câinele Bendicò e un personaj foarte important și aproape că este cheia romanului.“ — GIUSEPPE TOMASI DI LAMPEDUSA, scrisoare către Enrico Merlo di Tagliavia din 30 mai 1957

„Fără îndoială, aceasta e o carte pe care autorul a purtat-o și a hrănit-o înlăuntrul său toată viața. Când terminăm de citit Ghepardul, ne aducem aminte totul și suntem siguri că mai devreme sau mai târziu vom vrea să-l recitim de la prima la ultima pagină. Ne întrebăm despre câte cărți din acest deceniu se poate spune același lucru.“ — EUGENIO MONTALE, Corriere della Sera, 12 decembrie 1958

În 1976, la Jocurile Olimpice de la Montreal, Nadia a devenit simbolul perfecțiunii în gimnastică. Din admirație, despre ea s-au scris scenarii de filme artistice și documentare, biografii, romane și chiar cărți pentru copii. Dar despre Nadia, devenită parte a avuției naționale a României socialiste, se mai scria în penumbră, iar „admiratorii” săi, care adunau material documentar pentru un roman straniu, în parte de groază, în parte politic, erau cei din lumea sa: antrenorii, oficialii federali, medicii, asistentele, coechipierii… Cu toții îi urmăreau orice mișcare, orice vorbă și orice gând și împletiseră, la cererea poliției politice de atunci, înfricoșătoarea Securitate, o plasă nevăzută din care marea sportivă a reușit să scape abia în toamna lui 1989. Acum, după zeci de ani, studiind aceste dosare până nu de mult secrete, Stejărel Olaru a construit o carte de istorie, însă una ca un roman, în parte de groază, în parte politic.

„Cartea lui Stejărel Olaru nu este doar o biografie tradițională. Contextul și împrejurările în care Nadia Comăneci a crescut și s-a format, familia, gimnastele din generația sa, antrenorii, și mai ales puzderia de informatori, securiști și decidenți politici, care au țesut o încâlcită plasă de relații în jurul ei menită să o țină captivă în mod irevocabil, toate acestea sunt scoase la iveală de autor. În drumul spre glorie, Nadia a trecut prin stări diferite. Când însingurată și aproape de abandon, când disperată și supusă, adesea neînțeleasă și folosită, dar mereu perseverentă, ambițioasă, visând cu îndârjire să atingă perfecțiunea. Și a atins-o.”
AURORA LIICEANU

„Povestea Nadiei Comăneci, aşa cum o citim aici, seamănă foarte puţin cu ceea ce ştiam din presa de atunci şi din zvonistica ultimelor decenii. Iar frunţile înfierbântate, care se mândresc prin contaminare cu performanţele campioanei, merită o compresă. Nadia n-a fost o răsfăţată a vieţii în România lui Ceauşescu. Dacă a „răsfăţat-o” totuşi cineva, această entitate s-a chemat Securitatea, care a avut grijă să-i înfăşoare zilele într-un păienjeniş la limita credibilului.
Stejărel Olaru deschide arhivele, cercetează documentele vremii şi pune pe hârtie o aventură pe care o citeşti cu un nod în gât. Este aventura unui idol batjocorit, a unui om care, la un moment dat, n-a mai putut să suporte. Şi a plecat.”
RADU PARASCHIVESCU

Este un adevărat privilegiu să introduc această carte extraordinară, scrisă de un autor ale cărui cuvinte reprezintă mai mult decât un îndemn – sunt o chemare la transformare și împlinire. Pornind de la introducerea plină de pasiune și inspirație, suntem conduși către o călătorie interioară ce promite să ne schimbe viețile într-un mod profund și semnificativ.

Se remarcă încă din start denumirea inspirată a celor trei părți: „Să aprindem scânteia calităților!”, „Să ardem defectele!” și „Să ne bucurăm de foc!”, îndemnuri prin care autorul se plasează poate surprinzător alături de cititori, fără să folosească un discurs de tip „ex catedra”, chiar dacă predă și la facultatea de medicină. Ca urmare, cei care vor citi această carte îl vor simți la fiecare pagină implicat în propria lor călătorie, asemeni unui companion de nădejde, loial și implicat, care le oferă cu generozitate numeroase exemple personale menite a produce conștientizări și a furniza adevărate lecții de viață care, odată însușite, pot deveni fundamente pentru a obține succes și împlinire.

Maniunea și Narine sunt cele mai bune prietene! Au în jur de unsprezece ani și s-au cunoscut la corul școlii, în timpul unui spectacol în care scena s-a prăbușit, iar fetele s-au trezit îngrămădite una peste alta.

Prietenia lor, complicată de apropierea adolescenței, stă de la început sub semnul buclucului și al absurdului. Aflăm cu umor despre ziua când fetele s-au trezit pline de păduchi, despre momentul când erau cât pe ce să-și împuște profesorul de sport sau despre vara când Maniunea s-a îndrăgostit de vecinul cel tânăr și însurat.

Sună primejdios? Ei bine, așa este uneori viața – și, mai ales, așa a fost viața copiilor crescuți în timpuri complicate, precum anii 80 ai Uniunii Sovietice. Dar copiii sunt tenace precum gândacii, spune autoarea, și sunt marii supraviețuitori ai istoriei.

Împreună cu Narine, Maniunea și formidabila bunică Ba, călătorim într-o Armenie care este parte din Uniunea Sovietică. Peisajul etnic este extrem de divers. Trăiesc acolo armeni, georgieni, ruși, evrei, azeri și romi. Aceștia sunt prinși în situații când comice, când înduioșătoare, iar memoria scriitoarei îi învăluie pe toți cu o privire plină de nostalgie.

Premiul Nobel pentru Literatură 2024 a fost acordat lui Han Kang, „pentru proza ​​ei poetică intensă care explorează traume istorice și expune fragilitatea vieții umane”.

 Roman câștigător al prestigiosului premiu italian Malaparte în 2017

Printre cele mai bune cărți ale anului 2017 pentru: Amazon, The Atlantic, San Francisco Chronicle, NPR, Library Journal, Huffington Post

În centrul romanului Disecție  se află un episod atroce din istoria Coreei de Sud, masacrul de la Gwangju din mai 1980 când armata a ucis cu o brutalitate și o cruzime de neînchipuit civilii care protestau, inclusiv femei și copii. Bilanțul celor împușcați, omorâți în bătaie sau cu baioneta este încă un subiect disputat: armata a declarat sub două sute de morți, presa străină peste o mie. 

Dar cifrele contează mai puțin aici pentru că răscolitorul roman al lui Han Kang vorbește despre un bilanț mai profund și mai devastator: poveștile întrețesute aici ne spun, într-o scriitură de o sensibilitate exacerbată, că o traumă se depune în carnea și în oasele victimei zeci de ani, dar și că moartea unui singur om bulversează ireparabil viețile celor care rămân în urmă.

Ca un omagiu adus victimelor și supraviețuitorilor masacrului care nu au voce și trebuie să fie auziți, romanul este structurat în șapte capitole, fiecare povestit din perspectiva unor personaje diferite și se întinde din 1980 până în 2013. Toate șapte au în comun faptul că au legătură cu acel mai sângeros: întâi auzim vocea lui Dong-ho, un băiat de paisprezece ani care își caută un prieten dispărut în tăvălugul acelor zile și ajunge să aibă grijă de cadavrele victimelor nerevendicate și este ucis și el; apoi auzim povestea prietenului dispărut care este spusă din perspectiva unui leș aruncat într-o groapă comună, urmată, pe rând de istorii ale supraviețuitorilor – un redactor de carte, un prizonier torturat după masacru, o tânără muncitoare într-o fabrică abuzată și brutalizată, mama lui Dong-hi și, în fine, închizând o bulcă, Han Kang însăși, a cărei familie vânduse casa părinților lui Dong-ho și se mutase din oraș cu câteva luni înainte de masacru.

„Mila și compasiunea sunt un impuls uman, dar la fel este și crima” - despre asta ar fi vorba în Disecție: de ce sunt capabile ființele umane, ce își pot face oamenii unii altora. Această carte - pe cât de viscerală și brutală, pe atât de poetică și de intimă - plină de cadavre, suferință, doliu și vină, legi marțiale, muncitori siliți să ia pastile ca să lucreze non-stop, asasinate și constituții făcute să garanteze președinția țării pe viață, rămâne în final un soi de recviem care ne face să ne punem întrebări despre umanitate, violență și demnitate.

„Relevant universal și cu niște rezonanțe adânci, Disecție este un roman frumos și în același timp absolut necesar.” New York Times Book Review

„O carte rară și uluitoare care dă voce celor care au fost reduși la tăcere.” The Observer

„Înfiorător… Romanul lui Han Kang încearcă se verbalizeze ceea ce e de nerostit.” Publishers Weekly

Premiul Nobel pentru Literatură 2024 a fost acordat lui Han Kang, „pentru proza ​​ei poetică intensă, care explorează traume istorice și expune fragilitatea vieții umane”.

Una dintre cele mai bune cărţi ale anului pentru Time şi Entertainment Weekly

Un roman superb şi neliniştitor în trei acte despre rebeliune şi tabuuri, violenţă şi erotism şi metamorfoza contorsionată a unui suflet

Înainte să înceapă coşmarurile, Yeong-hye şi soţul ei aveau o viaţă cât se poate de normală. Dar visele – imagini copleşitoare, însângerate şi brutale – o torturează pe Yeong-hye, făcând-o să încerce să se elibereze de ele renunţând la carne. Acest mic act de independenţă îi tulbură însă căsnicia şi pune în mişcare un şir de evenimente din ce în ce mai groteşti. În timp ce întreaga ei familie se luptă să recapete controlul asupra ei, Yeong-hye îşi apără obsesiv alegerea, dându-i o dimensiune sacră. În curând, încercările apropiaţilor devin disperate, supunând mai întâi mintea, mai apoi corpul lui Yeong-hye unor violuri din ce în ce mai intruzive, aruncând-o pe aceasta în bucla unei înstrăinări bizare şi periculoase.

Apreciată de criticii din întreaga lume, Vegetariana este o poveste întunecată, alegorică şi kafkiană despre putere, obsesie şi lupta unei femei de a se elibera de violenţa care îi stăpâneşte atât lumea exterioară, cât şi pe cea interioară.

 

„O privire complexă şi înspăimântătoare asupra felului în care nişte decizii aparent simple pot afecta vieţile mai multor oameni... Într-o lume în care corpurile femeilor sunt mereu în centrul atenţiei, dorinţa protagonistei de a dispărea în sine însuşi pare înfricoşător de familiară.“ Vanityfair.com

„Un roman despre sexualitate şi nebunie care îşi merită tot succesul.“ Ian McEwan

„Sclipitor... Vegetariana este un roman ingenios, incomod şi de neuitat.“ Publishers Weekly

„Visuri întunecate, tensiune mocnindă, violenţă înfiorătoare. Acest roman sud-coreean e un regal. Este un roman senzual, provocator şi brutal, mustind de imagini puternice, culori uluitoare şi întrebări tulburătoare. Propoziţie cu propoziţie, Vegetariana este o experienţă extraordinară.“ The Guardian

Premiul Iasnaia Poliana 2016

O lume în care personajele și întâmplările conturează o realitate simbolică, extrasă din amănuntele vieții de zi cu zi, o iubire târzie care salvează lumea, un sat de piatră aflat pe vârful unui munte armean, unde magia și misterul și-au păstrat neatinse puterile. Cu o somptuoasă imaginație și o atenție deosebită pentru detaliile cele mai fine, Narine Abgarian construiește un univers în care cititorul își dorește să zăbovească mult după ce povestea s-a sfârșit.

În Maran, viața este suspendată între realitate și basm, într-un timp care prinde contur încet-încet, luând dureros forma istoriei. Războiul și dezastrele naturale au zdruncinat în nenumărate rânduri pacea fragilă a oamenilor. Anatolia, a cărei viață, nu mai puțin decât a celorlalți, a fost marcată de suferință, moarte, luptă și îndârjire, dar și de evenimente providențiale și semne inexplicabile, este, la 58 de ani, cea mai tânără locuitoare a micii așezări din vârf de munte. Și crede că viața ei, ca și a satului, se apropie de sfârșit, fără să știe că va fi, de fapt, purtătoarea miracolului care va face totul să renască. Iar timpul este învins.

„Am vrut să scriu o carte al cărei sfârșit să ofere speranță. Omenirea are mare nevoie de speranță, de povești despre bine.“ — NARINE ABGARIAN

„Citiţi acest roman. Este balsam pentru suflet.“ — Ludmila Uliţkaia

„Un murmur blând, ușor nedeslușit, te atrage ca o vrajă în interiorul acestui spațiu, unde este atât de bine, cald și liniște, încât până și evenimentele triste (deloc puține în Maran) par ceva organic, care nu stârnește nici o împotrivire interioară.“ — Galina Iuzefovici

„Un roman încântator, cu personaje ale căror ciudățenii sunt uneori amuzante, alteori sfâșietoare. O poveste plină de duioșie despre familie, prietenie și comunitate.“ — Foreword Reviews

The International Dublin Literary Award 2024

Los Angeles Times Book Prize for Fiction 2023

„Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit Solenoid». E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând.“ — GABRIEL LIICEANU

Introducere, note și comentarii, tabel cronolgic și indice de Eugen Munteanu

„Nu merită osteneala să scrii Confesiuni decât dacă-i sunt adresate lui Dumnezeu. Recitit câteva pagini din sfântul Augustin. Ce patimă! Povestea convertirii sale. Drama noastră: trăim într-o epocă în care nu mai avem la ce să ne convertim. “ (CIORAN)

„Augustin este primul care a avut viziunea vastităţii sufletului omenesc şi, prin ea, a necunoscutului din noi. Căci ceea ce e vast e, prin însăşi natura sa, de necuprins şi de nestăpânit.“ (GABRIEL LIICEANU)

„Viața Sfântului Augustin, s-a spus de atâtea ori, reprezintă imaginea completă a celei mai fascinante aventuri în care poate fi angrenată o ființă umană: căutarea lui Dumnezeu, a Binelui și a Adevărului suprem, asumată în deplină cunoștință de cauză și cu implicare totală. De la simplul credincios care contemplă imaginea tradițonală a episcopului de Hippona – purtându-și în mână inima străpunsă de săgeți din care ies flăcările iubirii – la mai-marii lumii care caută în gândirea lui un sens și o justificare a puterii lor seculare, și până la intelectualul care se regăsește în neliniștea sa interogativă și în nevoia lui de certitudini, Augustin este pentru fiecare modelul apropiat, accesibil prin suferință și expiere, al unei umanități integrale. Acest mare păcătos devenit sfânt, acest erudit rafinat și senzual devenit cel mai redutabil polemist creștin, arhitect principal al impozantei teologii creștine și, deopotrivă, creator al instrumentarului ei conceptual, nu încetează, de la moartea sa în anul 430, să incite, să cheme, să trezească din amorțire, să uimească.“ (EUGEN MUNTEANU)

 

În Bucureştiul interbelic oamenii au trăit şi idealul, şi prostia însângerată, au simţit şi rafinamentul extrem, şi opacitatea grosolană, au avut generoşi şi ticălosi, echilibraţi şi fanatici, lucizi şi fantaşti, buni şi răi, bine şi rău. Nu semănau unii cu alţii şi nimeni nu-i obliga să gândească la fel şi să spună acelaşi lucru. Minunat este că lumea lor nu era nici paradis, nici infern ci o lume normală, o lume a tuturor posibilităţilor şi un loc sub soare ca oricare altul.Au avut de toate. Bucureştiul interbelic este locul unde s-a întâmplat totul.

„Vreme îndelungată, istoria distrugerilor provocate de fanatismul creștinilor din primele veacuri a fost ocultată cu bună-știință. Catherine Nixey ne spune această poveste a nimicirii lumii clasice, într-o carte care a stârnit o furtună de polemici. Epoca întunecării ne poartă într-o călătorie de jur împrejurul Mediteranei, de la Roma la Alexandria și din deșerturile Siriei până la Atena, demontând o tradiție plină de stereotipuri și prejudecăți care îi prezintă pe creștini drept victime ale persecuțiilor păgâne. Mutilarea statuilor, arderea marilor biblioteci, dărâmarea Templului lui Serapis din Alexandria, distrugerea Palmyrei, uciderea cu sălbăticie a Hypatiei, actele de vandalism ale monahilor creștini, controlul totalitar asupra vieții private, interzicerea filozofiei, misoginia, intoleranța și ura față de ceilalți sunt ipostazele mai puțin cunoscute ale primelor secole de creștinism. Epoca întunecării scoate la iveală ce s-a pierdut odată cu victoria creștinismului. Este o carte cutremurătoare despre o epocă a distrugerii și disperării, în care Catherine Nixey îmbină cu pricepere și talent tonul serios al cercetătorului cu expresivitatea și cursivitatea jurnalistului. O carte cu adevărat provocatoare, care va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului.“ – The Times

„Cu un curaj ieșit din comun, Catherine Nixey reușește să facă lumină în povestea tristă a intoleranței religioase.“ – The New York Times

Fotografia de pe copertă: cap al Afroditei mutilat de creştini, Colecția de sculpturi, Muzeul Național de Arheologie din Atena

 

O carte despre sfârșitul copilăriei și alegerile importante care ne modelează destinul și lumea, despre fiorii primei iubiri și curajul de a lupta de partea binelui, romanul Un băiat ca toți ceilalți, inspirat din fapte reale, proiectează o lecție de viață în centrul căreia se află adevărul și valoarea cuvintelor. În 2018 a fost distins cu Premiul Giancarlo Siani. Împreună cu bestsellerurile Tentația de a fi fericit și Mâine poate am să rămân formează un fel de triptic dedicat orașului Napoli.

Mimì e un băiat de doisprezece ani, cu ochelari, rezultate excelente la școală și o pasiune pentru benzile desenate cu supereroi. Locuiește în cartierul Vomero, în Napoli, unde tatăl său lucrează ca portar al unui imobil elegant. Își petrece timpul pe stradă cu cel mai bun prieten, Sasà, care îl venerează, ca toți napolitanii, pe Maradona, sau în micul apartament pe care îl împarte cu părinții, sora adolescentă și bunicii. În 1985, anul care-i va accelera maturizarea, Mimì face experimente telepatice, visează să-și cumpere un costum de Spider-Man și caută o modalitate de a se împrieteni cu Viola, frumoasa adolescentă care locuiește în imobilul păzit de tatăl lui. Dar, mai presus de toate, îl cunoaște pe Giancarlo, supereroul său personal, nimeni altul decât Giancarlo Siani, tânărul jurnalist de la Il Mattino care avea să își piardă viața în numele adevărului. În lunile premergătoare zilei de 23 septembrie, ziua în care Giancarlo este ucis de Camorra, Mimì descoperă însemnătatea prieteniei, importanța cuvintelor și a curajului. Și află că este posibil ca supereroii să nu existe, dar că amintirea oamenilor curajoși și a faptelor lor mari nu pălește niciodată.

Cu Despărţirea de Bucureşti, cunoscutul istoric de artă Victor Ieronim Stoichiţă îşi face debutul strălucit în proza literară, evocând, într-o „povestire“ scrisă la persoana întâi, viaţa din România deceniilor şase şi şapte ale secolului trecut, lumea în care generaţia naratorului anonim şi-a petrecut copilăria şi tinereţea. Este o lume alcătuită din amintirile celor mari şi din descoperirile celor mici, o lume bântuită de spaime şi vorbind în şoaptă, care şi-a pierdut rosturile dinainte şi încearcă să supravieţuiască pustiului „vremurilor noi“ de după război. O galerie de personaje memorabile, puse în situaţii care mai de care mai grăitoare, trimite totuşi cu gândul la subtilul cititor de tablouri care este autorul. Mai presus de toate însă, ritmate de evenimentele epocii, crâmpeie din viaţa cotidiană a unei familii prinse sub tăvălugul istoriei sau din frământările tinerilor ce-şi caută un drum în viaţă în acele vremi se perindă prin faţa cititorului de azi, amintindu-i felul în care un timp necruţător a ştiut să frângă atâtea şi atâtea destine.

Cartea a primit în 2015 Premiul pentru răspândirea limbii şi literelor franceze decernat de Academia Franceză.

Cu un Epilog de Eleni Kazantzaki

„Călătoria e ca o partidă de vânătoare fascinantă, porneşti fără să poţi ghici ce pasăre o să-ţi iasă în bătaia puştii. Călătoria e ca vinul, bei şi nu ştii ce viziuni o să-ţi bântuie prin cap. Desigur, călătorind găseşti mereu ceea ce porţi în tine. Cei ce suferă şi iubesc dialoghează într-o comuniune tainică cu peisajul pe care-l văd, cu oamenii pe care-i întâlnesc, cu întâmplările pe care le aleg. De aceea orice călător adevărat creează, întotdeauna, ţara pe care o vizitează. Patru ţări imense stau astăzi faţă-n faţă: China, Rusia Sovietică, America şi Japonia. Aici, în Pacific, se va juca marele joc, viitorul război. Vai şi-amar de cei învinşi, poate şi de învingători! Marea ispravă pe care trebuie s-o împlinească nu doar Japonia, ci întreaga omenire, dacă vrea să se salveze, este aceasta: să dea noului ei trup, devenit uriaş în urma cuceririlor materiale, un suflet la fel de uriaş.“ (Nikos Kazantzakis)

„După romanele Zorba Grecul, Hristos răstignit din nou, Ultima ispită a lui Hristos şi Fratricizii, memorialistica reprezintă partea cea mai valoroasă a operei lui Kazantzakis şi se bucură de aceeaşi celebritate. Kazantzakis nu e un călător de rând. El este călătorul filozof căruia locurile văzute, oamenii, creaţiile lor, istoria lor, credinţele şi obiceiurile lor îi trezesc reflecţii adânci asupra existenţei şi destinului omenesc, reflecţii care prin frumuseţea exprimării aprind sufletul cititorului, iar prin îndrăzneala lor îi stârnesc mintea către meditaţii rodnice – spirituale, morale şi estetice.“ (Ion DIACONESCU)

„Acest glas nemilos – Tigroaica, tovarăşa mea de călătorie – mă însoţea în toate călătoriile mele. Pe toate le-am văzut împreună. Am mâncat şi am băut amândoi la mesele străinătăţii, am suferit împreună, ne-am bucurat împreună de munţi, de femei, de idei. Şi, încărcaţi de prăzi, plini de răni, ne întoarcem de-acum în răcoroasa, liniştita noastră chilie... şi ne gândim la câte am văzut şi la câte avem încă să vedem. Ne bucurăm amândoi că toată lumea aceasta, văzută şi nevăzută, este o taină nedezlegată, adâncă, de neînţeles, dincolo de minte, de năzuinţă, de certitudine.“ (Nikos KAZANTZAKIS)

„Sărăcuțul lui Dumnezeu” (O phtochoulis tou Theou) apare prima oară în 1956, la Atena. Potrivit mărturiei lui Nikos Kazantzakis însuși dintr-un scurt interviu din 1957, cartea nu e doar viața romanțată a sfântului Francisc din Assisi, ci „o sinteză de biografie, poezie și lucruri pe care sfântul Francisc nu le-a spus poate niciodată, dar ne închipuim că le-ar fi putut spune“. Kazantzakis publicase deja, în 1951, traducerea sa în greacă a biografiei sfântului Francisc alcătuită de scriitorul danez Johannes Joergensen, iar în octombrie 1926, la comemorarea a 700 de ani de la moartea lui Francisc, scriitorul grec călătorise în Italia fascistă, inclusiv la Assisi, pe urmele sfântului și îi dedicase apoi pagini emoționante în al său „Jurnal de călătorie”.

Sfântul Francisc, „sărăcuţul lui Dumnezeu“, este, aşa cum ni-l înfăţişează sensibilitatea şi ochiul subtil de mare scriitor al lui Kazantzakis, întruchiparea eternei, scrâșnitei înfruntări dintre spirit și carne, a neobositei aspiraţii către mântuire, credință și dragoste – de Dumnezeu, de oameni, de întreaga creație –, a nesfârșitelor haruri, dar și a nesfârșitelor frământări și lupte interioare aduse de căutarea și practicarea statornică a virtuții. Chipul lui aureolat, blând şi sever deopotrivă, dă mărturie despre simplitatea și misterul unei vieți sfinte pe cât de luminoasă, pe atât de înspăimântătoare în splendoarea ei – viața unei odrasle de nobil din Umbria care tânăr fiind se visa cavaler, dar care ajunge, prin asceză și iubire desăvârşită de Dumnezeu, minunea din Assisi, călăuză a Bisericii creştine și sfânt al lumii întregi.

Ilustrația copertei: Giotto, „Sfântul Francisc predicând păsărilor”

Introducere și note de Michel Déon

Dalí are conştiinţa propriului geniu. Până la vertij. Pare să fie un sentiment intim foarte reconfortant. Părinţii l-au numit Salvador tocmai pentru ca era menit să salveze pictura ameninţată cu moartea de către arta abstractă, de suprarealismul academic, de dadaism şi, în genere, de toate „ismele“ anarhice. Jurnalul este deci monumentul pe care Dalí îl înalţă gloriei personale. Lipseşte din paginile lui orice urmă de modestie...

Viața noastră depinde astăzi atât de mult de noile tehnologii, încât am ajuns să ne simțim pierduți fără calculator, internet și telefon inteligent. În fiecare zi o nouă invenție vine să ne facă munca mai ușoară, preluând mai ales din efortul mental pe care ar trebui să-l depunem. Care sunt însă efectele asupra creierului nostru? Asemenea unui mușchi, acesta se atrofiază cu cât este folosit mai puțin. Ne-am obișnuit să căutăm pe Google răspunsul la orice întrebare, să stocăm toate informațiile pe un dispozitiv digital și să efectuăm până și o socoteală simplă pe calculator. În plus, petrecem tot mai mult timp pe rețelele de socializare și înlocuim contactele personale cu cele virtuale. Folosind cele mai recente și importante studii științifice, psihiatrul și specialistul în neuroștiințe Manfred Spitzer investighează influența negativă pe care o pot avea mediile digitale asupra memoriei, puterii de concentrare și abilităților cognitive, în special ale tinerilor, iar cartea este un semnal de alarmă pentru părinți, profesori și politicieni.

„Dacă eterna revenire este povara cea mai grea, atunci, vieţile noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată splendoarea uşurătăţii lor. Dar este, într-adevăr, greutatea cumplită şi uşurătatea frumoasă? Povara cea mai grea ne striveşte, ne face să ne încovoiem sub ea, ne lipeşte de pământ. Dar, în poezia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia doreşte să fie împovărată de greutatea trupului bărbătesc. Aşadar, cea mai grea povară este, în acelaşi timp, imaginea celei mai intense împliniri vitale. Cu cât mai grea e povara, cu atât mai apropiată de pământ e viaţa noastră, şi cu atât e mai reală şi mai adevărată. În schimb, absenţa totală a poverii face ca fiinţa umană să devină mai uşoară ca aerul, să zboare spre înălţimi, să se îndepărteze de pământ, de fiinţa terestră, să fie doar pe jumătate reală, iar mişcările sale să fie deopotrivă libere şi nesemnificative. Şi-atunci, ce să alegem? Greutatea sau uşurătatea?“ — MILAN KUNDERA

Abia în veacul fanariot devine Bucureştiul capitala necontestată a Ţării Româneşti. Devastat de războaie şi năvăliri parcă nesfârşite, îngenuncheat de stihii şi de molime periodice, oraşul izbuteşte să renască de mai multe ori din propria cenuşă, dobândind de-acum un aspect eclectic şi cosmopolit, deopotrivă oriental şi occidental. Oraş al credinţei, împodobit cu nenumărate biserici ce stârnesc uimirea călătorilor, dar şi oraș al deliciilor lumeşti, Bucureştiul domnilor fanarioţi (umili robi ai sultanului la Stambul, suverani atotputernici în Valahia) devine, graţie Academiei de la Sfântul Sava, o lumină a creștinătății din Imperiul Otoman.