Avem un clar „patent” Virgil Mihaiu, amestec de livresc asimilat, occidentalism (ce redescoperă provincia transilvanică drept „parte pentru tot”, de nu chiar „parte din paradis”), o dezinhibată laudă a imanenței oneste, a văzutului cu gust de eternitate fugitivă, a valorilor civilizației contemporane. (Adrian Popescu, Steaua, nr. 1, 1997)
* * *
Aparenta simplitate a limbajului din lirica lui Virgil Mihaiu ascunde o foarte elaborată regie. Dintre echinoxiști, el practică primul, metodic, nu doar notația prozaică și, în genere, discursul anti-metaforizant, și intertextualismul și autoreferențialitatea. Referințele culturale cunosc diverse moduri de expresie: de la citat la aluzie, până la perifrază și pastișa unor maniere stilistice. Poezia lui Virgil Mihaiu are distincție în expresia ei subtil-prozastică, rafinament în „melancolia devitalizată”, cum o numește Radu G. Țeposu, și inteligență artistică în modul de acomodare a livrescului la real. (Petru Poantă, Dicționar de poeți. Clujul contemporan, Fundația Culturală Forum, Cluj-Napoca, 1998)