Blister-ul cu care debuteaza Gabriela Feceoru e, deopotriva, un memorial de trauma si un exercitiu de exorcizare.
Trauma biografica e purtata ca un stigmat transparent sub orice secventa, iar exorcizarea foloseste reteta nonsalantei in transcrierea de cotidiene sau anamneze. Dar o nonsalantacare merge – in stil dansant, ce-i drept – spre punctele de implozie ale anxietatii, spre momentele negre in care „am vrut sa moara si mana care scrie” sau in care rugaciunea devine contra-rugaciune. Gabriela prefera scriitura hieratizata, enuntul verticalizat –o poetica, asadar, a rozariului de nominale si a murmurului firav de frustrari, a incidentelor sentimentale cu unhappy-end si a starilor de destramare.
Dar, la Gabriela, tocmai ceea ce e mai firav e mai tare.