Cadouri

Traducere și prefață de Wilhelm Tauwinkl

„Iubeam, eram iubit, aveam copii frumoşi, aveam glorie, sănătate, vigoare fizică şi morală. Eram în stare să cosesc ca un ţăran, să lucrez zece ore încontinuu, neobosit. Dar deodată viaţa mea s-a oprit. Nu mai aveam dorinţe, nu mai aveam ce să-mi doresc. Adevărul este că viaţa era absurdă. Ajunsesem pe marginea prăpastiei şi vedeam că în faţa mea nu era altceva decât moartea. Eu, omul viguros şi fericit, simţeam că nu mai puteam trăi.“ — LEV TOLSTOI, jurnal

„Ai citit Evanghelia pe scurt a lui Tolstoi? Aş putea spune că, la vremea ei, cartea asta m-a ţinut în viaţă. Dacă n-o ştii, atunci n-ai cum să-nţelegi ce înrâurire poate avea asupra cuiva.“ — LUDWIG WITTGENSTEIN, corespondenţă)

„Cititorii de toate convingerile ar avea de câştigat citind această lucrare, deoarece modul în care procedează Tolstoi dovedeşte că mesajul lui Isus Hristos are ceva de spus şi celor care nu se regăsesc în structurile bisericeşti vizibile. Evanghelia pe scurt aduce în prim-plan învăţătura lui Isus şi necesitatea urmării acesteia. În fond, la ce i-ar folosi unui creştin să-şi însuşească diferitele subtilităţi ale dogmelor, dacă aderarea la aceste mistere sublime s-ar reflecta doar în repetarea unor ritualuri şi în respectarea unor obiceiuri? Tolstoi susţine în mod radical urmarea învăţăturii lui Hristos ca o calea desăvârşirii. Sperăm ca apariţia acestui volum să dea naştere unor reflecţii, în toată libertatea, asupra locului învăţăturii Evangheliei în viaţa personală şi în societate.“ — WILHELM TAUWINKL

Ilustrația copertei: Ilia Repin, Lev Tolstoi desculț (detaliu), 1901

Selecție, prefață, prezentări și note de Mircea Flonta și Hans‑Klaus Keul

Volumul de față cuprinde câteva texte mai scurte și mai accesibile ale lui Immanuel Kant pe teme morale, religioase și politice. Ele au apărut între anii 1784 și 1795, așadar după publicarea Criticii rațiunii pure (1781), o perioadă în decursul căreia aveau să vadă lumina tiparului și acele lucrări în care și-a expus sistematic principiile filozofiei sale practice: Întemeierea metafizicii moravurilor (1785), Critica rațiunii practice (1788) și Religia în limitele rațiunii (1793). Kant a socotit că nu se poate sustrage îndatoririi de a prezenta, pe înțelesul publicului cultivat mai larg, modul cum filozofia lui critică întemeiază libertatea și autonomia individului ca ființă rațională, progresul în desfășurarea istoriei universale, credința religioasă, drepturile omului și ale cetățeanului, guvernarea republicană, relațiile între comunități și state într-o ordine mondială cosmopolită. Astfel au luat naștere scrierile care alcătuiesc acest volum, dintre care unele sunt traduse pentru prima dată în limba română. Ele oferă o imagine mai cuprinzătoare și mai nuanțată asupra filozofiei morale, filozofiei religiei și filozofiei politice ale marelui gânditor german, de la a cărui naștere se împlinesc anul acesta trei sute de ani.

Traduse din islandeza veche de Valeriu Munteanu și Flavia Teoc și ilustrate de Rareș Ionașcu

Povestea viteazului iscusit, dar fără de noroc.

Povestea răzbunărilor.

Povestea iubirii tragice.

Povestea explorării dincolo de Ocean.

Povestea ultimului rege viking.

Cinci saga reprezentative, traduse integral din vechea limbă nordică de doi specialiști ai spațiului scandinav.

Cinci ferestre spre o lume veche, rece și ascunsă.

Mai mult decât orice altă operă din trecut, aceste narațiuni istorice ne ajută să înțelegem cum erau oamenii vremurilor de demult, din zorii Evului Mediu.

Minciuna nu stă doar cu regele la masă, ca în poezia lui Vlahuţă, ci şi cu o bună parte dintre politicienii României. Şi nu e ea singurul amfitrion al parlamentarilor, primarilor şi jupânilor mai mari sau mai mici. Sunt şi alţii, indiferent dacă ne aflăm într-un an electoral sau nu. Textele din Libertatea de depresie despre aşa ceva vorbesc: despre felul în care un vis de ţară poate deveni un coşmar. Despre Caţavencii noştri de tip nou, gata să se bată cu cărămida patriotismului în piept. Despre impostori şi hoţi, despre huligani şi nechemaţi, despre borfaşi şi slugi cu spinarea de pâslă, despre inşi bolnavi de mesianism galopant şi bufoni nocivi. Sunt doar o parte dintre personajele prezente în textele lui Radu Paraschivescu – o distribuţie în care poţi ghici uneori ecouri din proza sud-americană. Şi chiar dacă ne găsim într-o perioadă în care ţara pare orientată într-o direcţie bună, nu poţi să nu te întrebi cum am fi arătat dacă decidenţii noştri n-ar fi fost rezultatul unei atât de masive contraselecţii. Unde am fi fost dacă meritul şi competenţa ar fi surclasat pila şi învârteala? Cum ne-am fi simţit fără atâţia agenţi patogeni care ne poluează viaţa şi ne strică rosturile?

Cu umor şi cu tandreţe, cu spirit critic şi cu înţelegere, Radu Paraschivescu îşi poartă din nou cititorii prin „meandrele concretului” carpatin şi le spune, cum a făcut-o de atâtea ori, că România e un spaţiu care trebuie ferit, pe cât posibil, de agresiunea personajelor dubioase cu agende pe măsură. Din politică, din sport, din afaceri – în general, din toate zonele unde impostorii se infiltrează uşor, pentru ca apoi să fie greu, dacă nu imposibil, de evacuat.

Istoria evenimentelor care au culminat cu revoluțiile de la 1821 este încâlcită, sinuoasă, țesută din faptele a sute de personaje de tot felul. Radu Oltean izbutește să o spună pe înțeles, în cuvinte și în imagini pline de viață. Așa cum ne-a obișnuit de-a lungul anilor, reconstituirile sale vizuale se bazează, până la detaliu, pe studiul minuțios al cercetărilor istorice și al izvoarelor: texte, artefacte, iconografie de epocă. Din toate acestea ni se developează filmul unor vremuri de un pitoresc sălbatic, un western balcanic în care fiecare scenă ne ține cu sufletul la gură. Figura lui Tudor Vladimirescu s-a înălțat din colbul și noroaiele unei margini de lume așezate la granițele a trei imperii. Europa era măturată de valul pornit din Franța lui Napoleon, care ajunsese să se spargă și în părțile noastre. Valahia Mică fusese devastată ani de zile de turcii lui Pazvante, pașa de Vidin, iar acum muscalii se luptau cu otomanii la Dunăre, în marginile Serbiei și Bulgariei. În aceste lupte a deprins Tudor meseria armelor și așa a ajuns el mai-marele pandurilor olteni. După război a venit vodă Caragea, și odată cu el ciuma, care părea că aduce sfârșitul lumii. După fuga lui, pe tronul Valahiei a urcat ultimul domn din Fanar. Veacul fanariot a luat sfârșit ca din întâmplare. Scânteia care i-a pus în mișcare și pe greci, și pe români a pornit dintr-o încrengătură de intrigi și ambiții. La scara istoriei, 1821 a fost doar primul act al unei înlănțuiri de evenimente și evoluții care a dus, după ani, la intrarea în modernitate și a românilor, și a elenilor. Pentru oamenii de-atunci însă, acel an a însemnat un șir de suferințe cumplite și de vise frânte. Ridicând oastea pandurilor, Tudor s-a visat pentru puțină vreme domn pământean al Țării Românești. Sfârșitul tragic l-a transformat în mit național. Cartea lui Radu Oltean ni-l aduce în fața ochilor viu – pe el și lumea în care a trăit.

„Această carte, rodul unei cercetări minuțioase, este o reconstituire istorică pe înțelesul tuturor, plină de farmec, cu informații istorice scrupulos verificate și cu imagini sugestive, impecabil documentate, care-l transpun pe cititor într-o epocă extrem de agitată, cu oameni, fapte și întâmplări ieșite din comun. Radu Oltean este nu doar cel mai cunoscut ilustrator al vremurilor de acum, ci și un cercetător pasionat al istoriei noastre. Atent la detalii și la informațiile din izvoarele narative analizate și, în mare parte, prezentate în cuprinsul lucrării sale, el reușește să reconstituie cât mai bine cu putință epoca în care a trăit Tudor Vladimirescu: ultimul sfert al veacului al xviii-lea și primele decenii ale secolului al xix-lea. Textul accesibil și imaginile splendide îi oferă cititorului o frescă de ansamblu a situației celor două principate românești în răstimpul 1800–1821.“ — CLAUDIU NEAGOE

 

„Imaginați-vă această carte ca pe un voiaj în jurul lumii. Vom călători împreună în 55 de țări și vom cunoaște fete minunate, din medii foarte diferite. Vom descoperi nenumăratele feluri în care fetele pot trăi bucuria autentică și vom învăța lucruri uimitoare și fascinante despre culturile lumii și despre diversitatea planetei noastre. Mi-am dat seama că toate tinerele din lume – indiferent de cultura sau contextul vieții lor – pot să mute munții din loc; au nevoie doar de puțin sprijin și de încurajări.“ — MIHAELA NOROC

Și El le-a zis: Vouă vă este dat să cunoașteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celor din afară toate li se fac în parabole. (Marcu 4, 11—12)

„Există întrebări cărora li se poate răspunde prompt și pertinent. De la cele ale experienţei curente (Ce număr porţi la pantofi?), până la cele ale expertizei știinţifice (Ce este legea gravitaţiei?). Există și întrebări, cele ale primei copilării, care par simple, sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia: De ce are mâna cinci degete?, Cine a inventat somnul? Există, în sfârșit, întrebările «mari», întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun «rusești», căci fac substanţa multor insomnii dostoievskiene: Ce este fericirea?, De ce există răul?, Care e sensul vieţii? Pentru astfel de întrebări, nu poți să propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un «ocoliș» transfigurator. E cea mai adecvată soluţie. Singura. În loc să spui, savant: «uite cum stau lucrurile!», spui: «hai mai bine să-ţi spun o poveste». În cartea de faţă va fi vorba despre poveștile spuse de Iisus, în efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul împărăţiei Sale. Sarcina pe care și-o asumă e imposibilă, așadar e pe măsura divinităţii Sale: are de vorbit despre lucruri inevidente, are de oferit ajutor, fără să cadă în reţetă și abuz doctrinar, și are de dat nu doar materie de reflecţie, ci și motivaţie de viaţă, suport existenţial.“ — ANDREI PLEȘU

Pe copertă: Moretto da Brescia, Christ in the Wilderness (detaliu), Metropolitan Museum of Art, New York

De la vechii istoriografi până la cei moderni, s-a impus imaginea otomanilor cotropitori și barbari care au atacat țesutul Europei, din suprafața căreia au ajuns să stăpânească aproape un sfert la apogeul puterii lor. Istoricul Marc David Baer ne surprinde cu o nouă viziune: perspectiva otomanilor înșiși. După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Ignorat este și rolul pe care l-au jucat în istoria europeană a Renașterii, Reformei și Iluminismului, dar și în Epoca Marilor Descoperiri și în Revoluția Industrială.

Volumul oferă o panoramă captivantă a celor peste șase veacuri de istorie otomană, de la un mic beilic din Anatolia secolului al XIII-lea la un imperiu multietnic între Orient și Occident, purtând deopotrivă pecetea moștenirii turco-mongole, islamice și bizantine. Această istorie a Imperiului Otoman repovestită de profesorul Baer devine parte integrantă a istoriei europene.

Antologie de Gabriel Liiceanu

„Dragomir nu-şi propusese să aibă nici un «destin cultural». Spre deosebire de Noica, ce-şi pregătea în noaptea istoriei, scriind tenace şi încăpăţânat, viitoarea ieşire la lumină ca operă, Dragomir îşi asumă dintru început istoria ca noapte eternă şi se retrage în intimul pur al luminii sale interioare. Dacă nu greşesc, cred că e singura gândire specializată filozofic din istoria Europei care s-a decuplat total de orice manifestare culturală prezentă sau viitoare. Gândirea lui Dragomir este neverosimil de pură tocmai pentru că nu «iese pe stradă», nu ia parte la dispute şi nu se hrăneşte din vanitatea participării la turniruri intelectuale. Ea reprezintă performanţa pură a posibilităţii de filozofare a unei fiinţe care se exersează într-o catacombă a istoriei. În frenezia lui de a înţelege totul era ceva din psihologia unui etern student care abordează Creaţia ca pe o temă şi care se pregăteşte asiduu pentru ziua în care urmează să fim examinaţi de Dumnezeu. De altfel o ştie şi o spune, în 8 ianuarie 1993, într-o formidabilă notă din carnetele intitulate Seminţe: «În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu.» Lucrul cel mai important care s-a întâmplat în viaţa lui Dragomir este tocmai acesta: la un moment dat, şi-a schimbat conducătorul tezei. A trecut de la Heidegger la Dumnezeu.“ (Gabriel LIICEANU)

În cei aproape 70 de ani de când domnește, nedetronată de nimeni, în bucătăriile noastre, Sanda Marin a ajuns să însemne pentru români gustul mâncării de acasă. Acesta e ingredientul secret din cele peste 1500 de rețete adunate în prezenta ediție integrală. Peste 1500 de rețete: mai multe decât în oricare dintre edițiile publicate din anii 1930 până astăzi, într-un volum „restaurat", astfel ca prețiosul, vechiul conținut să capete o formă editorială modernă. Cea mai cunoscută, cea mai longevivă, însăși cartea de bucate a românilor – într-o formulă capabilă nu numai să vă hrăneasca nostalgiile, ci și să vă fie utilă în următorii 50 de ani. Un amănunt, în ediția de față veți găsi informații inedite despre cea care și-a publicat „Cartea de bucate” sub pseudonimul Sanda Marin.

„Când săruţi mâna unei doamne, te apleci deasupra mâinii sau duci mâna ei la buze? • Te întâlneşti cu o doamnă. Aştepţi să-ţi întindă mâna sau o întinzi D-ta întâi? • Eşti în local împreună cu soţia sau logodnica şi o prietenă a acesteia. Vine vânzătoarea de flori. Căreia dintre ambele doamne îi cumperi flori sau căreia i le oferi întâi? • Cum scoţi din gură sâmburii de măsline, la masă? • Te-ai întâlnit cu un prieten şi soţia lui, pe stradă, şi continui o bucată de drum cu ei. De care parte vei merge?“

Iată ce întrebări îşi puneau românii din Bucureştiul interbelic evocat de Ioana Pârvulescu într-o bine-cunoscută carte. Răspunsurile la asemenea întrebări sunt căutate şi în zilele noastre, de vreme ce Codul bunelor maniere al Aureliei Marinescu, adevărat bestseller naţional vândut până acum în 300 000 de exemplare, continuă să fie o carte dorită de public.

Dacă principiile bunei-cuviinţe sunt eterne, normele de comportament trebuie să ţină seama de schimbarea deprinderilor şi a mentalităţii odată cu trecerea timpului. În cei 20 de ani de la apariţie, Codul a devenit o carte aproape clasică, dar asta nu înseamnă că s-a demodat: această ediţie aniversară a fost minuţios revăzută şi adusă la zi.

La 50 de ani de la prima publicare integrală a „Eseurilor” lui Montaigne în limba română, Editura Humanitas oferă cititorilor o nouă traducere a acestei opere fundamentale, semnată de Vlad Russo. Noua versiune, deopotrivă riguroasă și firească, urmărește să-l aducă pe Montaigne mai aproape de spiritul vremii noastre, oferindu-i cititorului o adevărată bucurie a lecturii. Ea este programată să apară în trei volume, fiecare cuprinzând câte o carte a „Eseurilor”.

„S-a pus adesea întrebarea dacă Montaigne a fost credincios, dacă a fost un catolic sincer, sau a manifestat sentimente religioase din prudență, și poate din dorința de-a sluji societatea. A formula problema în acești termeni simpliști ar însemna să tratăm superficial o gândire a cărei intenție radicală este adesea nesocotită de filozofia occidentală. De altfel, urmași ai lui Montaigne precum Descartes sau Pascal au fost destul de alarmați de îndrăzneala acestei gândiri ca să-și îndrepte căutările principale către căile prin care o puteau ocoli. Montaigne deschide gândirii filozofice două perspective, între care nu pare să se fi hotărât încă. Pe de o parte, cea a filozofiei Luminilor, care supune criticii sale toate societățile istorice, nutrind gândul utopic al unei societăți raționale. Pe de alta, relativismul care respinge orice criteriu absolut ce i-ar putea îngădui unei culturi să judece culturile diferite de ea.“ — CLAUDE LÉVI-STRAUSS

„La mine acasă, mă retrag ceva mai des în bibliotecă, de unde îmi diriguiesc totodată și gospodăria. Sunt deasupra intrării și văd la picioare grădina, ograda, curtea și mai toate acaretu­rile. Frunzăresc aici când o carte, când alta, fără rânduială și fără plan, la nimereală. Uneori îmi las gândul să zboare, alteori îmi însemnez și dictez, umblând în sus și-n jos, gândurile de față. Se află la al treilea etaj al unui turn. Aici îmi petrec cele mai multe zile din viață și cele mai multe ceasuri din zi. Încăperea e rotundă, cu un singur perete drept, pentru masa și scaunul meu; iar rotunjimea îmi oferă dintr-o privire toate cărțile așezate jur împrejur, în despărțituri cu câte cinci rafturi fiecare. Are trei ferestre cu vedere largă, de nimic împiedicată, și șaisprezece pași în diametru.“ — MICHEL DE MONTAIGNE

„Un fenomen religios nu se va dezvălui ca atare decât considerat în propria sa modalitate, adică studiat la scară religioasă. A voi să delimitezi acest fenomen prin fiziologie, psihologie, sociologie, economie, lingvistică, artă etc. înseamnă a-l trăda; înseamnă a lăsa să scape tocmai ceea ce este unic şi ireductibil în el, anume caracterul său sacru.“ (Mircea ELIADE)

„Îndată ce observăm cele mai umile religii, ne apare o «filozofie de dinaintea filozofiilor» rezultată dintr-un efort de explicare şi unificare, dintr-un efort spre teorie, în toate sensurile acestui cuvânt: cartea lui Mircea Eliade ne face sã simţim coerenţa şi nobleţea acestei filozofii şi, de asemenea, uniformitatea ei de la un continent la altul...“ (Georges DUMÉZIL)

În aproape o sută de ani, românii au trecut de la o societate medievală, de tip agrar, la o societate modernă, marcată, din punct de vedere economic, politic şi social, de valorile vieţii urbane şi ale erei industriale. Mentalităţile s-au schimbat spectaculos, iar influenţele orientale au pălit în favoarea celor occidentale. În prim-planul acestei istorii şi-au făcut apariţia oamenii politici şi de cultură, creatori de instituţii moderne, purtători de idei şi exponenţi ai unor curente aproape sincrone cu cele occidentale.

„Românii. 1774–1866” este rodul unui stăruitor interes pentru istoria modernă a românilor, pe care Keith Hitchins, profesor la University of Illinois, a început s-o cerceteze încă de prin anii 1960. Este şi sinteza firească a unui şir impresionant de studii şi articole dedicate problemei româneşti pe care autorul, spre deosebire de colegii săi români, le-a elaborat liber de orice constrîngere ideologică, şi, ca excelent cunoscător al limbii române, valorificînd izvoarele româneşti şi literatura de specialitate de primă mână.

Punctul de pornire al investigaţiei sale este Tratatul ruso-turc de la Kuciuk-Kainargi, din 1774, iar punctul terminus este sfîrşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în 1866. Între aceste două repere cronologice se întinde perioada pe care Keith Hitchins o consideră, fără excese interpretative, ci cu echilibru, precizie şi rigoare, prima etapă de formare a naţiunii române moderne.

„Operă de moralist? Literatură? Filozofie? Poate că cel mai corect ar fi să numim paginile „Caietelor” lui Cioran jurnalul condiţiei umane. Nimeni n-a vorbit cu atâta sinceritate, cu atâta vervă și har pentru fiecare dintre noi. Niciodată inteligenţa n-a fost mai destrăbălată ca în paginile acestui Cioran în pijama, decontractat, eliberat de rigorile și eleganţa «marelui stil» din cărţile sale antume. Niciodată un necunoscut, punând pe hârtie doar pentru el cele mai necenzurate gânduri care i-au trecut prin cap, n-a reuşit să-ţi devină cel mai apropiat prieten. Nu există o altă carte pe care s-o fi recitit de-atâtea ori. O țin pe noptiera mea. Pentru că sunt convins că nimeni, în spaţiul laic al existenţei noastre, nu ne-a fost atât de aproape și nu ne-a eliberat mai eficace, dinlăuntrul singurătăţilor și spaimelor lui, de singurătățile și spaimele noastre. Dacă ar fi ştiut – când îşi rumega în acest jurnal disperările, mefienţele, dezamăgirile, apetitul şi sila de glorie, tortura plictiselii, bucuria de a trăi şi scârba de semeni – ce mulţime nesfârşită de prieteni se aduna la porţile scrisului lui!“ (Gabriel LIICEANU)

Selecție, cronologie și note de Cătălin Cioabă

„Eminescu nu a avut timp să-şi adune creaţia într-un volum „de autor", tot astfel cum nu a avut, de fapt, nici timp să o încheie, lăsându-ne moştenire un şantier de proporţii uriaşe – pe cât de fascinant, pe atât de copleşitor. Această nouă ediţie restituie o parte însemnată a operei poetice, readucând-o, totodată, la datele ei primordiale: ordonate potrivit anilor când au fost scrise şi însoţite de note ample care evocă elemente biografice sau detalii de atelier, poeziile eminesciene câştigă în puritate. Le putem citi cu adevărat „aşa cum le-a scris Eminescu", iar nu cum le-au reordonat numeroşii săi editori, de-a lungul timpului. Ceea ce antologia de faţă desluşeşte, în epura cronologiei sale interne, este viteza de evoluţie a unui poet care, deşi începe a scrie sub auspiciile paşoptismului, duce, cu geniul său, lirica românească la apogeul romantismului, pentru a o ancora apoi în zorii modernităţii, ce vor lumina lumea literară românească abia în secolul posterităţii eminesciene.“ (Ioana BOT)

„...O astfel de carte istoriseşte o fabulă care, cu sau fără noi, merita să fie inventată.“ (Constantin NOICA)

Mult iubite Domnule Noica, Ţin pe masa mea o poză pe care Andrei ne-a făcut-o la Păltiniş, în timp ce urcam pe poteca pietruită care duce spre cabana d-voastră. Poza este făcută din spate şi are în ea o elocvenţă a însoţirii care mă fascinează de câte ori o privesc. Poate pentru că astăzi este ajunul Crăciunului şi simt nevoia să mă deschid către obiectele iubirilor şi veneraţiilor mele, mă întorc către d-voastră, din depărtarea aceasta care apropie în chipul cel mai adânc, şi vă mulţumesc pentru drumul pe care, cu spatele întors către lume, m-aţi lăsat să îl facem împreună. De „despărţit“ poate fi vorba doar în sensul că drumul ce mi se deschide în faţă trebuie de-acum să-l străbat singur, vegheat doar de privirea d-voastră, pe care îmi place să o simt în urma mea ca pe o însoţire, ce îmi măsoară din depărtare poticnirile, şovăiala şi regăsirile. Aşa mă simt în clipa aceasta, altfel, dar la fel de tare, legat de d-voastră... Gabriel (Gabriel Liiceanu către Constantin Noica, 24 decembrie 1982)

„Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici Liiceanu. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. A face cultură e a sta într-un picior. În fotografie şi eu sunt într-un picior, şi el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta e raportul.“ (Constantin NOICA, „Jurnal de idei”)

„Asist cu bucurie la «despărţirea» lui Gabriel de mine. O grăbesc chiar. Voi sfârşi în singurătate, aşa cum mi-am dorit. Sau poate legat numai de departele meu...“ (Constantin NOICA, „Jurnal de idei”)

Introducere și tabel cronologic de Dionisie Pîrvuloiu

„Una dintre marile cărţi despre condiţia umană.“ — GABRIEL LIICEANU

„Nici retrasă vieţuire filozofică, mângâiere comodă a unui spirit mandarin, nici viaţă politică numai, pentru care idealul este vană podoabă, ci zbatere dramatică între forma supremă a omului, înţeleptul stoic, ce ridică pe om la măsura zeilor, și tristele împrejurări ale vremii neroniene, ce-i împovărau conștiinţa târâtă în abjecţia unei epoci fără seamăn. La aceasta, intuiţia vie că trăiește un sfârșit de lume, încercarea de salvare a bunului suprem, valoarea morală, presimţirea lumii noi ce se năștea, tonul «creștin» al atâtor idei. Seneca este primul om modern.“ — GHEORGHE GUŢU

Pe copertă: Seneca cel Tânăr, în singurul portret identificat cu certitudine (marmură, prima jumătate a sec. III; figura lui Seneca este reprodusă probabil după un original din sec. I). Staatliche Museen, Antikensammlung Berlin.

„Am cunoscut și boieri destrămați, din care nu rămăsese decât ambalajul. Dar pot invoca o sumedenie de motive pentru care «boieria» lui Neagu Djuvara îmi impunea. Mai întâi, eleganța sa. Modul îngrijit de a se îmbrăca, de a se purta și de a vorbi. Toate, cu firescul nobleții înnăscute, fără afectare, fără ornamentică de paradă. «Boierească» era și capacitatea lui Neagu Djuvara de a se mișca plin de grație pe granița subțire dintre cuviință și ina¬vuabil. Știa să fie politicos și cu derizoriul, și cu ridicolul, și cu bufoneria. Neagu Djuvara a readus la rampă istoria vie, istoria ca istorisire, istoria colocvială, prietenoasă, seducătoare, liberă de «ștaif» catedratic și de «exigențe» conjuncturale. Lucrările sale au, de aceea, un efect terapeutic, purificator: ele curăță, fără dureri, plămânii neoxigenați ai cititorului autohton și convertesc «normativitatea» solemnă a istoriei de cabinet în poftă vitală de cunoaș¬tere, în obiect al curiozității tinerești și al bucuriei.“ (ANDREI PLEȘU)

Pe copertă: Neagu Djuvara la Paris, în 1936.

Ediție, prefață și postfață de Gheorghe Nandriș

„...20 de ani în Siberia – o aşez printre cele mai fantastice cărţi care s-au scris în ţara noastră. În faţa ei multe cărţi, mulţi scriitori şi mulţi eroi literari pălesc. După primul şoc şi cea dintâi nedumerire a cititorului, chiar şi a unui erudit academician, poate după un număr de ani în care uimirea se va fi aşezat, deodată cineva va pricepe şi va ridica această carte – a Aniţei cu trei clase primare şi suflet cât o istorie naţională, de o autenticitate «stilistică» genială – şi le va aşeza, fiinţa şi cartea, la umărul marilor noştri mărturisitori ai sufletului românesc.“ (Ştefan J. FAY)

„Cartea e o revelaţie şi s-ar cere primită ca atare. Nu doar privitor la soarta deportaţilor români în Gulagul sovietic povestirea Aniţei Nandriş-Cudla aduce o mărturie esenţială, dar şi pentru reconstituirea staturii ţăranului bucovinean: o statură net aristocratică, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncaseră nu numai în trecut, ci, s-ar spune, aproape în legendă. Or, iată că, odată cu Aniţa Nandriş-Cudla, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou. După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară. Cartea aceasta, care nu numai că se cere neapărat citită, dar ar merita să fie aşezată, prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul din cele mai cumplite destine.“ (Monica LOVINESCU)

Îl cheamă Brian Spencer și se numără printre ultimii romantici ai Europei. În biografia lui apar războiul, Churchill, Stalin, Tito, Balcanii, împărțirea Europei, Bosnia, Ucraina. Destinul lui e să dea un sens întâmplărilor și năpastelor, plecând în ultima misiune a vieții. Bazat pe povestea reală a unui fost pilot britanic, acest roman e o pledoarie pentru libertate, curaj și speranță, în vremuri politice tulburi și periculoase.

Cartea lui Neagu Djuvara este povestea miracolului petrecut cu două provincii de la marginea împărăţiei turceşti, Ţara Românească şi Moldova. Călătorii străini remarcau că la Bucureşti şi la Iaşi treburile publice şi viaţa privată aveau acelaşi ritm ca la Constantinopol. Puţini bănuiau că în atmosfera letargică a unui sfârşit de imperiu aristocraţia fanariot-bizantină va trece de la caftan, anteriu şi giubea la frac şi mănuşi albe şi îşi va însuşi ideile şi moravurile occidentale în doar câteva decenii. Chiar înainte de ei, domniţele, de parcă nu ar fi purtat niciodată şalvari, fermenele, cepchene şi iminei, îşi etalaseră la balurile de la curte rochiile croite ca la Paris sau la Viena. Nimic din vechea societate – sat şi oraş, negoţ, meşteşuguri, armată, învăţământ şi biserică – nu a rămas pe loc. Universul spectaculos şi pestriţ – în parte oriental, în parte occidental – de acum aproape două veacuri e şi mai bine înfăţişat în această ediţie ilustrată: sunt zeci de pagini cu imaginile oamenilor de atunci şi ale minunatelor lor podoabe, straie şi arme.

Cea mai cuprinzătoare antologie de narațiuni populare antice de până acum, „Cartea poveștilor, legendelor și miturilor greco-romane” reunește aproape 400 de fragmente din texte ilustrând toate tipurile de teme, genuri și specii literare. O atenție specială este acordată formelor mai puțin convenționale, precum legendele – eroice, istorice, religioase, supranaturale și urbane –, novellele și poveștile milesiene, anecdotele, glumele, poveștile gogonate, fabulele, basmele, poveștile în lanț, poveștile cu clenci și aretalogia. Dincolo de miturile clasice cu zei și eroi, putem găsi în acest volum povestiri inspirate de existența cotidiană, cu protagoniști din toate straturile sociale – regi și atleți, filozofi și soldați, preoți și negustori, dramaturgi și războinici, prințese și curtezane, legiuitori și actori, taumaturgi și țărani –, care evoluează într-o lume populată de zei și spirite ale naturii (satiri, centauri, nimfe), fiinţe polimorfe (lamii, vârcolaci), fantome și strigoi. Aceste povești alcătuiesc ceea ce clasicistul și folcloristul William Hansen, editorul cărții, numește Cealaltă Mitologie, mai puțin cunoscută cititorilor de rând, ba chiar și specialiștilor.

„Cum a fost oare posibil ca limba și cultura unui mic grup etnic din Latium să devină limba și cultura unui imperiu universal, moștenirea acestuia fiind și astăzi vizibilă pe mai multe continente? Savantul Pierre Grimal, dublat și de un scriitor de mare talent, ne invită să călătorim alături de legiunile romane în luptele cu barbarii, să ne relaxăm în termele pline de viață, să privim înfiorați luptele de gladiatori, să ascultăm pledoariile și declamațiile din for, să admirăm arta romană și să ne cufundăm în minunata lume a literaturii latine. O carte care nu poate lipsi din biblioteca oricărui pasionat de istoria romană – și nici din a celor care vor să înțeleagă rădăcinile profunde ale civilizației europene moderne.

Opera lui Pierre Grimal, de o amploare și o armonie excepționale, a contribuit în mod decisiv la aprofundarea și dezvoltarea studiului Antichității latine în epoca modernă.“ — ALAIN MICHEL

„Imperiul Roman s-a prăbușit; armătura sa administrativă n-a rezistat sub presiunea gigantică a invaziilor, capacitatea sa de înnoire s-a uzat, provinciile sale s-au izolat sub forma unor numeroase regate, lumea s-a deschis spre tărâmuri până atunci necunoscute. Cu toate acestea, ideea Romei însăși a supraviețuit ca un mit tonifiant, cel al unei patrii umane cu o istorie care a demonstrat că o asemenea aspirație nu reflecta un vis imposibil de înfăptuit.“ — PIERRE GRIMAL

Pe copertă: Apollo și cele nouă Muze (detaliu), frescă, cca 64 d.Cr., Moregine triclinium a, Marea Palestră din Pompei. Foto: ArchaiOptix/Wikimedia Commons

„Cand saruti mana unei doamne, te apleci deasupra mainii sau duci mana ei la buze? • Te intalnesti cu o doamna. Astepti sa-ti intinda mana sau o intinzi D-ta intai? • Esti in local impreuna cu sotia sau logodnica si o prietena a acesteia. Vine vanzatoarea de flori. Careia dintre ambele doamne ii cumperi flori sau careia i le oferi intai? • Cum scoti din gura samburii de masline, la masa? • Te-ai intalnit cu un prieten si sotia lui, pe strada, si continui o bucata de drum cu ei. De care parte vei merge? “ 

Proiectul „Cetăți, castele și alte fortificații din România”, o monografie unică în istoriografia noastră, concepută în patru volume, își propune reconstituirea unei imagini de ansamblu a arhitecturii de apărare din această zonă geografică, din Neolitic până în secolul XX. Textul sintetizează istoria politică și militară a spațiului carpato-dunărean, prezentând contextul în care au fost ridicate structurile fortificate de-a lungul timpului. Fotografiile, desenele de arhivă sau imaginile aeriene pun într-o lumină nouă siturile și monumentele – mai mult sau mai puțin cunoscute publicului pasionat. Ilustrațiile originale sunt executate pe baza unei documentări minuțioase, cu măiestria care l-a impus pe Radu Oltean ca pe un reper de neocolit în domeniul reconstituirii vizuale a istoriei. Nu în ultimul rând, această serie reprezintă cel mai puternic argument pentru conservarea unui patrimoniu extrem de valoros, vitregit de vicisitudinile trecutului și, mai ales, ale prezentului.

„Viaţa rezervă surprize. Una dintre cele mai neaşteptate - pentru mine - s-a dovedit excepţionala primire de care s-a bucurat cartea, îndată după apariţia ei în mai 1997. A devenit subiect predilect de discuţie în mediile intelectuale. Au elogiat-o nume de primă mărime ale culturii româneşti. Cartea ţintea până la urmă chiar mai departe decât îmi fusese intenţia. Nu doar istoria era în discuţie, ci cultura românească în ansamblu şi conştiinţa de sine a românilor. Am scris o carte onestă despre istorie, nu o carte partizană sau de conjunctură." (LUCIAN BOIA)

Am trăit, scriind Theodoros, povești de dragoste, povești eroice, povești atroce, povești reale și fantastice, voluptuoase și crude, petrecute în spații geografice și epoci istorice diferite, pe care m-am amuzat să le reconstitui cu acribie, dar și cu un zâmbet ironic. M-am afundat pe cărările ce se bifurcă ale Bibliei, ale cărții sfinte etiopiene Kebra Nagast și ale Alixăndriei noastre, găsind în toate o expresivitate uimitoare și fără sfârșit. În mijlocul pandemiei, al războaielor, al depresiilor și decepțiilor zilei de azi, am avut nevoie să trăiesc o vreme în tăcerea de capelă zugrăvită cu sineală și chinovar a unei lumi care se-ntoarce mereu, ca floarea-soarelui, către singurul lucru pe care-l prețuiesc cu adevărat, frumusețea.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

Cuprins: Cleitophon, Republica (Statul) „Platon, în încercarea sa de a interpreta istoria şi viaţa socială a triburilor greceşti, şi îndeosebi a atenienilor, a zugrăvit un tablou filozofic grandios al lumii.“ — KARL POPPER Acest volum este al treilea din seria operei integrale a lui Platon, într-o traducere nouă, de Andrei Cornea.

Ultimii ani ai vieții îl găsesc pe Tolstoi la moșia de la Iasnaia Poliana, trăind ca un mujic. Lăsase în urmă societatea mondenă petersburgheză, onorurile, ba chiar și propriul destin literar. Devine un fel de patriarh nonconformist, în răspăr cu autoritățile laice și cu cele ecleziastice. Ajunsese la o credință în care puțini îl puteau urma. Găsise un fel de-a se exprima mai simplu. Aici, la Iasnaia Poliana, în singurătate, stă de vorbă cu sine despre Dumnezeu și oameni, iar jurnalul, care l-a însoțit permanent, e spațiul unde pune întrebări infinite, unde caută să înțeleagă și să se exprime altfel decât o făcuse în romane.Aceste meditații au fost cenzurate în edițiile anterioare ale jurnalului – puterea sovietică putea accepta „stilul“ lui de mujic, dar nu și spiritul care se împotrivea oricărei revoluții.