Cadouri

Continuare a filmului “Haiducii”, povestea lui Amza, de data aceasta cu Emanoil Petruț în rolul principal, ne duce cu  două secole în urmă pe vremea lui Vodă Hangerli și a pașei Pazvanoglu, cel supranumit „Pazvante Chiorul”. În urma intrigilor doamnei Haricleea, soția domnitorului, Țara Românească este jefuită sistematic de mercenarii pazvangii, pentru a provoca mazilirea lui Hangerli și urcarea pe tron a fiului său vitreg, retardatul Hrisanti. Haiducii sunt din nou chemați să pună treburile țării pe făgașul drept, pe cât de drept putea fi acesta în epoca fanariotă. De un comic savuros sunt Alexandru Giugaru în rolul boierului Belivacă și Draga Olteanu în rolul soției sale sau replicile fals pioase,  pline de umor, ale Răspopitului interpretat de Toma Caragiu. Bine realizat, presărat cu scene de luptă, răpiri, intrigi, procesiuni și scene de harem, filmul evocă fapte istorice reale, cum ar fi domnia și căderea lui  Constantin Hangerli sau ascensiunea lui Osman Pazvantoglu și conflictele acestuia cu haiducii valahi.

Continuare a filmului “Haiducii”, povestea lui Amza, de data aceasta cu Emanoil Petruț în rolul principal, ne duce cu  două secole în urmă pe vremea lui Vodă Hangerli și a pașei Pazvanoglu, cel supranumit „Pazvante Chiorul”. În urma intrigilor doamnei Haricleea, soția domnitorului, Țara Românească este jefuită sistematic de mercenarii pazvangii, pentru a provoca mazilirea lui Hangerli și urcarea pe tron a fiului său vitreg, retardatul Hrisanti. Haiducii sunt din nou chemați să pună treburile țării pe făgașul drept, pe cât de drept putea fi acesta în epoca fanariotă. De un comic savuros sunt Alexandru Giugaru în rolul boierului Belivacă și Draga Olteanu în rolul soției sale sau replicile fals pioase,  pline de umor, ale Răspopitului interpretat de Toma Caragiu. Bine realizat, presărat cu scene de luptă, răpiri, intrigi, procesiuni și scene de harem, filmul evocă fapte istorice reale, cum ar fi domnia și căderea lui  Constantin Hangerli sau ascensiunea lui Osman Pazvantoglu și conflictele acestuia cu haiducii valahi.

După succesul serialului de televiziune "Pistruiatul", Francisc Munteanu revine, de data aceasta pe marele ecran, cu un nou film, Roșcovanul, cu același Costel Băloiu în rolul principal. Deși realizat în stil propagandistic, în spiritul "Tezelor din Iulie", jocul actorilor, situațiile ilare și unele scăpări trecute cu vederea de cenzură (cum ar fi intonarea imnului regal, nemaiauzit în public după 1947) fac din "Roșcovanul" un film de succes, cu peste trei milioane de spectatori în sălile de cinematograf.

Actiunea filmului Un comisar acuza se desfasoara in Bucuresti, in noiembrie 1940. Regimul legionar este in plina expansiune. Comisarul Moldovan (Sergiu Nicolaescu) este insarcinat cu anchetarea asasinarii detinutilor politici din inchisoarea Viraga, in noaptea de 26 spre 27 noiembrie. Prin desemnarea unui om neafiliat politic in acest caz, autoritatile spera sa inoculeze opiniei publice ideea ca politia isi face datoria in mod onest. Autoritatile spera sa musamalizeze cazul, iar crimele sa fie trecute sub tacere. Insa Moldovan este incoruptibil si nu cedeaza in fata presiunilor si intimidarilor. Si mai presus de orice, el vrea sa aduca adevarul la suprafata. Din acel moment un comando legionar aflat sub conducerea lui Paraipan (Gheorghe Dinica) va face orice pentru ca sa-l scoata din joc…in Un comisar acuza.

Actiunea filmului are loc in anul 1611 cand treisprezece fosti osteni ai lui Mihai Viteazu se regasesc si pun la cale sa se intoarca in tara pentru a duce la bun sfarsit ceea ce a incercat voievodul si anume Marea Unire.Din cauza unei lazi pe care o poarta la ei pe drum au de infruntat tot felul de obstacole: confruntari cu unguri, turci sau austrieci. Toti acestia doresc continutul lazii si sunt gata sa-si dea si viata pentru a o obtine.

„Pe aici nu se trece” este un film altfel decât filmele de război turnate înainte de ’89, un film în care actul de la 23 august este prezentat simplu, în concordanţă cu adevărul istoric, fără aere patriotarde sau tente ideologice, un film în care personajele sunt „vii” iar acţiunile lor logice şi fireşti.

Desfiinţarea caselor de toleranţă vrea să fie un cadou oferit „tovarășului Stalin” de către puterea comunistă de după Al Doilea Război Mondial. În acest sens, partidul apelează la tovarășul Puzderie (Gheorghe Dinică), care însă înainte de a trece la fapte are grijă să profite de plăcerile vieţii. Filmul redă cu mult umor felul în care s-a realizat această „revoluţie” în București, insistând asupra „muncii de convingere”, specifică regimului, cu fiecare „client” în parte. Iar dacă nu se înţelege de vorbă bună, partidul deţine și alte metode de convingere care dau, parcă, mai multe rezultate: șantajul, ameninţările de tot felul, atacul brutal, violenţa. Totul pentru a rezolva o problemă spinoasă care stătea în calea construirii socialismului. Acţiunea e plasată în 1949 și are șansa unor personaje bine construite, multe dintre ele cu valoare de simbol pentru obiceiurile vremii.

Ecranizare dupa nuvela Moartea lui Ipu de Titus Popovici, Atunci i-am condamnat pe toti la moarte, acest tulburator film ne prezinta drama unei mici comunitati romanesti dintr-un sat ardelean in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Ipu (Amza Pellea) este „nebunul satului”. El s-a apropiat sufleteste de un baiat (Cristian Sofron) traumatizat de moartea fratelui sau. Cei doi isi gasesc refugiul intr-o lume imaginara jucandu-se de-a razboiul printre ruinele de la marginea satului. Un militar german este ucis. Drept urmare, liderii comunitatii primesc un ultimatum: in urmatoarea zi, ei vor trebui sa il predea pe vinovat, in caz contrar vor avea loc executii in masa. In aceasta situatie, liderii comunitatii ii propun lui Ipu sa isi asume vina, promitandu-i la schimb o slujba deosebita de inmormantare.....plus alte „beneficii”. Intamplarea face ca toate acestea sa aiba loc in 23 august 1944. Intunecat si apasator, filmul Atunci i-am condamnat pe toti la moarte exploreaza comportamentul si reactiile unor oameni aflati in situatii-limita unde ipocrizia, cinismul si lasitatea asa-numitilor stalpi ai comunitatii vin in contradictie flagranta cu onestitatea, curajul si mai presus de orice puterea de sacrificiu a... nebunului satului.

In Duelul, comisarul Moldovan trebuie sa rezolve cazul unei spargeri operate in momentul deschiderii seifului de la banca in care se afla contul miscarii legionare. Sub aparenta unui profesor de sport, comisarul reuseste sa se apropie de singurii martori involuntari ai spargerii, trei copii ai strazii.

Cand doi dintre ei sunt insa lichidati, Moldovan (Sergiu Nicolaescu) isii da seama cine este faptasul si pentru cine lucreaza acesta. Nu rata Duelul, inca o aventura care il are in centrul atentiei pe comisarul Moldovan interpretat de marele Sergiu Nicolaescu!

In vremurile tulburi ale anilor '90, cand defitorii pentru Romania erau: grevele spontane, schimbul de valuta la fiecare colt de strada si visul fiecaruia de a deveni patron, unsprezece fete care mai de care mai frumoase pornesc intr-o calatorie cu antocarul catre mirajul vietii de artist la Paris. Sunt insotite de un impresar local dubios (Florin Calinescu), un sofer fara scrupule (Constantin Cotimanis) si o frantuzoaica ce priveste cinic viata, prin perspectiva lumii dure a show-biz-ului (Charlotte Rampling). Neprevazutul apare in persoana sotului uneia dintre fete (Mircea Diaconu), care nu poate accepta ideea ca a fost parasit si porneste intr-o cursa de urmarire, condimentata cu furturi de masini, atacuri armate si rapiri.
Un road movie si o comedie spumoasa, in care Nae Caranfil deseneaza cu dragoste si umor desavarsit o imagine a Romaniei, asa cum o vede el intr-una din cele mai agitate si romantice perioade.

„Plăcerea lecturii acestui volum va veni din confruntarea cititorului cu simplitatea în forma ei cea mai rafinată. Cum se poate ca atât de puţine cuvinte să spună atât de mult? se va întreba cititorul. Nimic nu e mai greu decât să obţii epura lumii reducând vastitatea ei la dimensiunile unui bob de înţelepciune. Sfatul de viaţă oferit fără pedanterie, calmul și siguranţa cu care maestrul își conduce interlocutorul până la punctul iluminării, radiografierea subtilă a firii umane, tenacitatea cu care voinţa e cultivată până acolo unde spiritul ajunge să înfrângă legea naturii, estomparea raportului realitate–vis, care generează naraţiuni construite pe efectul mise en abîme, umorul rafinat, fabula sofisticată, povești ca Arcașul fără arc și Cocorul serii, pe care cine le citește nu le mai uită niciodată – toate aceste pagini minunate m-au făcut fericit la gândul că, traducându-le, pot să le pun și la îndemâna altora.“ — ŞTEFAN LIICEANU

Ji Chang l-a întrebat pe Gan Ying unde îi este arcul.

― Arc? Ce arc? a răspuns bătrânul maestru râzând. Atâta timp cât ai nevoie de arc și de săgeată încă tragi cu arcul. Când tragi cu arcul fără arc, nu ai nevoie nici de arc, nici de săgeată. Tocmai atunci, în înaltul cerului se rotea în zbor lin un uliu. Era atât de departe, încât părea a fi doar o sămânţă de susan. Gan Ying l-a privit un timp, apoi l-a ochit, făcând gestul de a pune o săgeată în arc. Numai că nu avea nici arc și nici săgeată. Pe urmă a întins arcul nevăzut la maximum, ca o lună plină, și, deodată, a slobozit săgeata, și ea nevăzută. Fulgerat, uliul nici măcar nu a mai apucat să zvâcnească din aripi și a căzut ca o piatră din cer. Ji Chang a rămas trăsnit. Pentru prima oară a văzut cu ochii lui măiestria desăvârșită a trasului cu arcul. — Arcașul fără arc

Pe copertă: Koyama Shokei, Peisaj de iarnă (detaliu), cca 1890

La 15 august 1897, corabia Belgica a pornit spre Antarctica, într-o expediție științifică finanțată de guvernul belgian, dar cu echipaj internațional. Pentru importanta misiune de biolog a fost ales tână¬rul oceanograf român Emil Racoviță, proaspăt doctor la Sorbona. După mai bine de o sută de ani, o echipă românească îi aduce un omagiu marelui savant și explorator, refăcându-i traseul.  Reportajul lui Cristian Lascu și Helmut Ignat ne poartă în lumea lui Emil Racoviță și a pionierilor de pe Belgica, dar și în Antarctica secolului XXI – o destinație apărută recent pe hărțile turistice. În cartea lor, fiecare pagină este o călătorie în sine.

„Răsfoind filele acestui volum veți vedea imagini strălucitoare, cu zăpezi imaculate și ghețuri de cristal, alături de fotografii în care personajul principal este întunericul ce învăluie fantomele minerale ale lumii subterane. Orizontul antarctic nemărginit alternează cu cotloanele cioplite de ape în calcar. Între aceste coordonate s-a împlinit destinul lui Emil Racoviță.“ — CRISTIAN LASCU

O călătorie de-a lungul unui an, însoțită de citate aparținând lui Paulo Coelho.

„Într-o zi, totul va avea un sens. Până atunci râzi de neprevăzut, plângi un pic…Și înțelege că totul se întâmplă cu un motiv“ – Paulo Coelho, interviu

Paulo Coelho, considerat de milioane de cititori drept un alchemist al cuvintelor, este unul dintre cei mai influenți scriitori ai acestui secol.

Cărțile sale, pe lângă faptul că se găsesc în fruntea topurilor de vânzări, provoacă dezbateri culturale și sociale. El scrie despre teme, idei și concepții care răspund aspirațiilor atât de numeroșilor săi cititori, aflați în căutarea unui drum propiu și a unor noi moduri de a înțelege lumea.

Catalina Estradaa fost întotdeauna fermecată de natura luxuriantă, fremătând de viață din țara copilăriei sale, Columbia. Astăzi Catalina este o renumită ilustratoare și trăiește la Barcelona. Fascinația cu care privește mereu în jur este ușor de observant în arta ei, marcată de elegante explozii de culoare.

Caracteristici:

-  Agendă anuală însoțită cu citate din romanele scriitorului Paulo Coelho (tema – Întâlniri)

-  Calendar 2021 – sărbători legale și zile libere în România

-  Format săptămânal

-  Ușor de transportat

Agenda Întâlniri 2021 – Paulo Coelhoeste disponibilă doar în rețeaua hypermarketuri Carrefour, în librăriile Humanitas din București și din țară și pe siteul libhumanitas.ro

Un roman care pornește de la întâmplări adevărate, o poveste dramatică supraviețuire și iubire careprezintă destinul tinerei Cilka Klein, unul dintre personajele cele mai puternice ale bestsellerului internațional Tatuatorul de la Auschwitz.

Cilka are 18 ani când Auschwitzul este eliberat de trupele sovietice. Își îngăduie pentru o clipă să creadă că există un viitor și pentru ea, dar numai pentru a fi aruncată din nou în lagăr – de data aceasta, dincolo de Cercul Polar, în Gulagul Vorkuta. Este acuzată că a supraviețuit colaborând cu naziștii. Trecutul este apăsător, amintirile dragi, în loc să-i dea curaj, ajung să o împovăreze, dar refuză să se lase învinsă. În ciuda condițiilor cumplite de viață din Siberia, speranța renaște, hrănită de solidaritate și prietenie, iar Cilka găsește o iubire atât de mare, cum nici n-a îndrăznit să viseze.

„Un roman bine scris, bine documentat. Este captivant, răscolitor și chiar mai tulburător decât Tatuatorul de la Auschwitz. Vă va încerca disperarea în fața cruzimii omenirii, dar și venerația față de tăria spiritului uman… vă va stârni un tumult de sentimente, dar povestea Cilkăi este una cum nu se poate mai puternică.“ — Express & Star

„Curajul și hotărârea Cilkăi de a supraviețui fac din această carte o lectură sfâșietoare.“ — Daily Mirror

„Devenit recent unul dintre centrele de interes ale discursului din științele umaniste, corpul nu și-a dezvaluit înca toate secretele. Studii recente au subliniat, cu îndreptățire, că există o istorie a corpului, istorie ce conjugă aparența și profunzimea, dorința și puterea, căderea și apoteoza, viața și moartea. Acesta este contextul în care Despre trup își propune să intervină, cu instrumentele istoricului imaginilor, investigând istoria corpului ca istorie a unei construcții și analizând cu precădere avatarurile «întrupării» sale vizuale.

Cartea oferă o selecție de probleme, interogații și aspecte privind eterogeneitatea constitutivă a obiectului «corp», de unde rezultă și titlul, intenționat deschis. Va fi vorba, așadar, de incursiuni în imaginarul corpurilor și în fenomenologia întrupării. Astfel, rolul jucat în constituirea acestei iconosfere de credințe, efecte ale conștiinței, gusturi estetice, dorințe, pasiuni și temeri va fi evidențiat în mod constant. Parcursul oferit aici nu va fi strict cronologic, procedând mai degrabă «prin figuri». Ceea ce ne interesează în final nu este «evoluția» imaginii corpului, ci nesfârșita și fluctuanta sa reelaborare.“ — VICTOR IERONIM STOICHIȚĂ

Pe copertă: Andrea Mantegna, Parnassus, 1497 (detaliu)

„Traducând aceste cinci cărţi de străveche şi mare faimă în Vechiul Testament, am urmărit ca, fără a literariza sau poetiza în mod forţat originalele, să le ofer cititorului drept ceea ce sunt, capodopere ale literaturii omenirii întregi, capabile să emoţioneze prin însăşi redarea cât mai credincioasă a originalului. Redarea aceasta fidelă a fost încă una dintre datoriile pe care mi le-am asumat şi, în acest scop, m-am servit de cele mai recente şi mai autorizate cercetări. Eliberate de constrângerile versiunilor anterioare şi oferite, simplu, ca texte literare de o mare adâncime omenească, sper ca cititorul să se poată bucura de ele în sine. Iar comentariile nu vor să fie decât nişte simple informaţii şi sugestii, folositoare numai cui simte neapărat nevoia să le citească.“ (Petru CREŢIA)

Cartea aceasta nu vrea să fie altceva decât o călăuză către adevărul despre noi înşine, pe un drum la fel de greu de desluşit ca acela din Călăuza lui Tarkovski. Dar nu de negăsit. Omul este o fiinţă complicată şi ambiguă, dar nu indescifrabilă. Destul de chinuită şi de vulnerabilă, dar nu damnată. Iar sufletul său este în stare să compenseze urâţeniile şi josniciile naturii sale cu neverosimile biruinţe şi elevaţii...Atenţia noastră este prea mult chemată în afară, către zarva înverşunată a vieţii. Prea mulţi caută, tot timpul, să ne vândă ceva: o idee sau doar o marfă, un idol sau, prea adesea, o iluzie. Cum să-ţi mai găseşti reperele în noianul acesta de informaţii şi de ispite care par a spune totul despre noi şi a ne da toate soluţiile, când de fapt nu izbutim să aflăm despre noi înşine ceea ce ar face ca relaţia noastră cu lumea să devină, dacă nu mai uşoară, cel puţin mai limpede?Asemenea informaţii vrea să dea, pe scurt, dar în adânc, cartea aceasta prin eseurile morale pe care le conţine. (Petru CREŢIA)

Un tanar actor de teatru navigheaza cu greu intre un rol complicat intr-un spectacol de „musical”, o nevasta geloasa pana la depresie si obsesia marelui cutremur devastator, anuntat ca iminent de toti „expertii”. Insa „adevaratul” cutremur pentru el se dovedeste a fi re-aparitia intempestiva a propriului sau tata, dupa decenii de absenta. Manipulator si amoral, tatal se instaleaza in universul fiului, confiscandu-l cu totul si bulversandu-i existenta. Tony-actorul, sotia sa instabila psihic, tatal hedonist si frumoasa (desi mult prea tanara) iubita a acestuia, evolueaza impreuna intr-un „cadril” tragi-comic, in asteptarea unui dezastru seismic si a unei premiere teatrale unde, cel putin in intentii, „toata lumea rade, canta si danseaza”…

Ilustrații de Mircea Cantor

„Omul recent este o meditaţie despre lumea de azi a unui modern nesatisfăcut de propria sa modernitate. Este o critică a modernităţii care nu se mulţumește nici cu proclamaţiile suficiente ale postmodernităţii, nici cu regretele tradiţionalismului – o interogaţie asupra modernităţii suscitată de presimţirea dureroasă că, ori de câte ori ţi se deschide în faţă un drum, altele ţi se închid în spate ori în laterală. Când ne închinăm bigot la minunile modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii modernităţii și delatorii tradiţiei, în sufletele noastre se tânguiesc toate bogăţiile pe care le-am pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară.
Răul modernităţii nu ţine de răutatea ei proprie, ci de viciul celor care au transformat-o într-un orizont lipsit de alternativă al vieţilor noastre. Ca și marxismul pentru «progresiști», modernitatea și pseudomorfoza sa, postmodernitatea, par a fi devenit pentru cădelniţătorii lor de azi condiţia umană însăși. Tot adevărul instinctelor noastre morale stă chezășie că nu este așa.
Omul recent încearcă să sugereze că, prin ceea ce-i lipsește, modernitatea oferă ceea ce o poate încă salva. Cu o condiţie însă: dacă vom avea inteligenţa să putem regăsi în neghiobia trufașă a timpului pe care îl trăim – întreg, viu, bun și frumos – creștinismul tuturor începuturilor.
Să fim moderni: dar – nihil sine Deo!“ – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

„O carte stranie, strălucire bruscă pe firmamentul palid al literaturilor europene.“ (Le Monde)

„Cărtărescu este un Proust psihedelic, un degustător literar al Apocalipsei care, în acelaşi timp, se lasă în voia aromelor delicate ale după-amiezilor din copilărie.“ (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

„Nostalgia lui Mircea Cărtărescu este fascinantă, pătimaşă şi neaşteptată – aşa cum poate fi numai literatura adevărată.“ (Los Angeles Times)

„Creator al unui univers suspendat între vis şi realitate, Cărtărescu este o revelaţie.“ (El País)

„Aşa ar scrie George Lucas dacă ar fi poet. Prin imaginaţia sa prolifică şi ameţitoare, Mircea Cărtărescu se dovedeşte, în pofida avangardismului crepuscular, mai modern decât aproape toată literatura europeană tradusă acum.“ (New York Sun)

Introduse de mauri, “azulejos” (placile ceramice originale albe si albastre) au fost adoptate cu entuziasm de portughezi, dupa ce regele Manuel I  a vizitat palatul Alhambra aflat in sudul Spaniei, declarand-se fermecat de frumusetea decoratiunilor maure. Regele, marcat de superbele interioare ale Alhambrei, a comandat imediat ca palatul sau din Portugalia sa fie decorat cu placi de acelasi fel.

- alegeti piesele de o singura culoare de pe orice fabrica sau din oferta generala;
- aliniati piesele respective pe un singur rand de formare;
- decorati cu piesele de ceramica un perete din superbul palat Evora, marcand astfel puncte;
- pentru 2-4 jucatori;
- varsta minima peste 8 ani;
- timp de joc 30-45 min;
- editie in limba romana.

Competitia maestrilor constructori continua!
Imhotep - Duelul va permite sa intrati in rolurile lui Nefertiti si Akhenaton - unul dintre cele mai populare cupluri din Egipt. Plasati-va strategic pionii pentru a descarca cele mai valoroase marfuri din cele sase barci. Treptat, pentu a castiga duelul, veti construi cele patru monumente pentru a obtine cat mai multe puncte posibil!
Numar jucatori: 2.
Durata joc: 30 minute.

Monstrul culorilor nu stie ce i se intampla. S-a incalcit in emotii si acum a venit vremea sa ordoneze aceasta zapaceala. Va fi in stare sa puna in ordine veselia, tristetea, furia, frica si calmul?

Cetăți, castele și alte fortificații din România este un proiect conceput în patru volume, care adună, în premieră, date și imagini legate de arhitectura de apã­rare de la noi. Volumul de față poate fi citit, în aceeași măsură, ca un compendiu de istorie militară a celor trei țări din jurul Carpaților în secolul al XVI-lea – de la bătălia de la Mohács (1526) până la moartea lui Mihai Viteazul (1601), cu un accent aparte pe zbuciumata istorie a Transilvaniei.

Cartea conține peste 130 de imagini: fotografii vechi, fotografii aeriene, desene istorice și planuri de locuri fortificate, stampe și documente puțin cunoscute din arhive românești și mai ales străine – germane, maghiare, austriece. Reconstituirile istorice ale lui Radu Oltean aduc în fața cititorilor, pentru prima oară, tablouri vii ale cetăților și mănăstirilor întărite, așa cum vor fi arătat ele acum patru secole.

Cu o prefaţă a autorului la ediţia românească
Traducere de Wilhelm Tauwinkl, Mariana Piroteală, Elena Ciocoiu, Adina Cobuz, Emanoil Marcu şi Vlad Russo

„Da, am împușcat, împușcăm și vom continua să împușcăm cât va fi nevoie!“ — Che Guevara la tribuna ONU în decembrie 1964

„În timpul bătăilor sau al electrocutărilor, ţipatul este interzis.“ — Regulamentul închisorii S-21

„Cadavrele au utilitatea lor, îngrașă pământul.“ — Mao

„Am bătut, batem și o să mai batem. Procurorul nu are nimic de spus. E treaba noastră.“ — Stanisław Radkiewicz, ministrul polonez al securităţii publice

„Din respect față de victime avem datoria de a nu uita ce a însemnat cu adevărat noaptea totalitară comunistă. Sacrificiul pe care l-au făcut acei oameni, de toate vârstele, de toate condițiile, de toate naționalitățile, depășește orice capacitate de înțelegere. Victimele sunt adevăratul chip al acelor regimuri care au purtat – ceva nemaivăzut în istoria omenirii – un război civil permanent împotriva propriilor popoare. Toți acei oameni au suferit aceeași soartă, dar fiecare și-a dus crucea singur și neștiut, și fiecare și-a murit moartea într-o singurătate fără sfârșit. Noi, omenirea întreagă, avem datoria morală de a le păstra memoria, indiferent dacă am cunoscut la rându-ne regimurile fără de lege, dacă le-am fost complici, cu gândul sau cu fapta, sau dacă am închis ochii și nu ne-am lăsat atinși de tragedia care se desfășura în vecinătatea noastră. Victimele comunismului reprezintă conștiința noastră vinovată.“ – THIERRY WOLTON

„Parlamentul European reamintește că regimurile naziste și comuniste au comis genocid și crime în masă și au recurs la deportări, cauzând în secolul XX pierderi de vieși omenești și privări de libertate la o scară nemaivăzută în istoria omenirii; condamnă în termenii cei mai categorici actele de agresiune, crimele împotriva umanității și încălcările în masă ale drepturilor omului comise de regimurile totalitare nazist, comunist și de alte regimuri totalitare.“ – Rezoluția Parlamentului European din 19 septembrie 2019

„O istorie mondială a comunismului e un pic prea anticomunistă… Cel de-al doilea volum, dedicat cortegiului de victime, redă cu mare acuitate crimele barbare, deși anumite pasaje sunt revoltătoare.“ – L’Obs

Carte recompensată cu Premiul Jan Michalski (Elveția, 2017) și Premiul Aujourd’hui (Franța, 2018)

Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Grigore Vida

„Expresia amicus Plato… e a lui Platon însuși înainte de-a fi a detractorului lui Platon. Niciodată nu ești în tihnă cu Platon. Gândirea lui riscă. Întreg efortul dialectic înseamnă consimţire la risc. Iar de fiecare dată totul poate cădea. Consimţi la această aventură? Ești apt să-l înţelegi pe Platon.
Dacă nu, te poţi mulţumi cu adevărurile școlii.
Platonismul întreg, și cu el doctrina lui Socrate, ar reprezenta o mare platitudine dacă s-ar reduce la a spune: trebuie să știm «exact» despre ce vorbim. Socrate și Platon n-ar fi fascinat cultura veacurilor dacă ar fi adus simpla exigenţă de exactitate în discursurile noastre. Dincolo de cunoștinţele exacte ne mai trebuie o știinţă: e știinţa Ideilor.“ – CONSTANTIN NOICA

„Volumul de faţă reunește toate textele lui Noica despre Platon publicate în perioada de după război. În timp ce Descartes, Kant și, în final, Hegel au fost ca niște trepte pentru Noica, de Platon nu s-a despărţit niciodată. Neîndoielnic, pe Noica îl atrăgea faptul că gândirea lui Platon se pune mereu pe sine la încercare, dar, mai mult decât atât, ceea ce trebuie că îl făcea să revină mereu la filozoful antic era meditaţia pe care o găsea la acesta asupra relaţiei dintre real și ideal; căci marea temă a filozofiei lui Noica ar putea fi considerată felul în care «realul se împletește cu idealul». Noica repetă cu fiecare prilej că Ideea platonică nu este supra-instituită realului, dublându-l pe acesta, că nu este «transcendentă», așadar, ci mai degrabă «transcendentală», întemeietoare a realului. Deși admite că Platon încurajează prea des evaziunea din real, totuși lumea Ideilor «nu e în ceruri», ci «Ideile se întorc asupra realului, se împlântă în el, absorbite parcă. Ideile sunt setea realului». Potrivit lui Noica, la esenţă se ajunge întotdeauna răsfrângând realul asupra lui însuși, iar Ideea este o ridicare spre esenţial, dobândind arheul lucrurilor.“ – GRIGORE VIDA

„Imaginați-vă că am trăi într-o lume ca o bilă mică. Asta ar însemna că spațiul este curb. Acum, să presupunem că eu aș întinde mâna înainte. Dacă sfera lumii noastre ar fi foarte mică, știți ce s-ar întâmpla? Mâna mea mi-ar atinge ceafa. La rigoare, într-un univers sferic de dimensiuni suficient de reduse, având adică o curbură îndeajuns de mare, pentru a-mi scărpina ceafa ar trebui să întind mâna în față. Asta e vestea bună. Vestea proastă este că, într-o astfel de lume, în fața mea s-ar afla mereu un om necioplit care, neam prost, ar sta numai cu spatele la mine – iar acesta aș fi chiar eu!
Dar se mai întâmplă ceva, independent de faptul că spațiul este sferic ori nu. Ceea ce eu văd atunci când mă uit drept în față nu este o situație contemporană cu mine, ci una care s-a petrecut în trecut: mi-aș vedea, dacă spațiul ar fi suficient de curbat, ceafa de azi-dimineață, să zicem, nu ceafa de acum. Atunci când privim cerul înstelat de deasupra noastră, noi nu vedem prezentul, ci trecutul situațiilor stelare la care ne uităm: orice privire în adâncul cerului este de fapt o privire aruncată în trecut, și anume, cu cât mai departe ne uităm în spațiu, cu atât mai la început – spre începutul timpului – pătrundem. La rigoare, limita de vizibilitate a cerului ar trebui să fie originea universului. Această afirmație, corectă în cosmologia modernă, ne readuce imediat în minte descrierea făcută de Dante lumii văzute de el în ascensiunea sa. Căci Dante se îndreaptă constant spre Dumnezeu, adică spre izvorul, spre originea lumii: una din descrierile posibile ale lumii pe care Dante ne-o prezintă, la care sunt sigur că ar subscrie, este aceea în care Pământul este centrul unei enorme sfere pline, a cărei circumferință reprezintă chiar originea timpului și spațiului – adică Dumnezeu.“ – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

„N-am fost în stare să scriu altfel decât ieşind din viaţa mea obişnuită, decupând timpul poeziei din timpul vieţii… Plecam la scris cum plecau sfinţii în pustie, ca să-l întâlnească pe Dumnezeu, iar ceea ce urma avea uneori într-adevăr trăsăturile miracolului. Când începeam să scriu, nu aveam senzaţia preaplinului care se revarsă, ci mai curând a uimirii că trecea prin mine. Când se oprea, mă descopeream golită, pustie şi, mai ales, cu sentimentul că este de tot. Deşi ştiam că mi se mai întâmplase, deşi îmi spuneam că şi de alte dăţi mi se păruse la fel şi că totuşi minunea se repetase, mă uitam la ultima poezie scrisă cu sfâşietoarea convingere că de astă dată este într-adevăr ultima, că niciodată nu voi mai fi în stare să scriu nimic. Iar dacă următoarea evadare se dovedea zadarnică şi Dumnezeu nu venea la întâlnire, întâmplarea nu era decât o verificare în plus, pentru o perioadă, a acestei convingeri. Recădeam în contingent mai deprimată decât în momentul evadării, până când încet-încet începeam să simt că se pregăteşte o nouă iluminare care nu aşteaptă, pentru a se produce, decât o nouă fugă.“ – ANA BLANDIANA

Traducere și note de Vali Florescu

Jeanette Winterson, una dintre cele mai inventive și mai îndrăznețe voci narative contemporane, ne propune în acest volum 12 povestiri și 12 rețete îmbietoare pentru cele 12 zile ale Crăciunului.

Pentru autoare, Crăciunul e un moment fericit, „celebrarea neprevăzutului“. De aceea îi place să-l întâmpine scriind o poveste. Cele 12 alese aici, de o imaginație debordantă, pline de prospețime și umor, ne oferă un portal către „spiritul Crăciunului“, unde timpul parcă stă în loc, iar magicul pune stăpânire pe lume. „Sunt povești cu stafii, intervenții miraculoase, întâlniri obișnuite ce se dovedesc departe de a fi obișnuite, mici minuni și saluturi adresate luminii renăscute.“ Crăciunul e o sărbătoare a intimității, în cadrul căreia orele petrecute alături de persoanele dragi sunt esențiale. Să gătim împreună, ne îndeamnă Jeanette Winterson, savurând cele 12 feluri festive ale căror rețete însoțesc povestirile. Dat fiind că fiecare rețetă tradițională sau nou-inventată pentru Crăciun devine ea însăși un dar și ne readuce în suflet bucuria și speranța că nu suntem și nu vom fi niciodată singuri.

„Rețetele vin însoțite de secvențe fascinante cu scriitoarea, prietenele ei și ritualurile lor de Crăciun. Superb, ingenios, straniu, amuzant. Sacul de delicatese literare al lui Winterson are farmecul secolului al XIX-lea, atât de necesar în nemilosul secol XXI.“ (Kirkus Reviews)