Ediţii de colecție Humanitas

S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. În 1934, îi apare prima carte, Pe culmile disperării, pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Va mai publica încă patru cărţi în ţară, înainte de a se stabili definitiv în Franţa. Între 1933 şi 1935, se află la Berlin, ca bursier al Fundaţiei Humboldt. Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. În 1936, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă (ramasă inedită până în 1991) va fi incheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945, începe să scrie în limba franceză, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Precis de decomposition; îi vor urma, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi prestigioasă editură pariziană. Cu excepţia Premiului Rivarol, care i se conferă în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). Moare la Paris, în data de 20 iunie 1995.

Lucrări: Pe culmile disperării Schimbarea la faţă a României Amurgul gândurilor Cartea amăgirilor Îndreptar pătimaş Lacrimi şi sfinţi Ispita de a exista Istorie şi utopie Silogismele amărăciunii Singurătate şi destin. Publicistică 1931-1944 Tratat de descompunere Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete Căderea în timp Mărturisiri şi anateme Demiurgul cel răuDespre neajunsul de a te fi născut Scrisori către cei de-acasă Sfârtecare Ţara mea / Mon PaysCaiete I (1957-1965) Caiete II (1966-1968) Caiete III Caietul de la Talamanca

Cioran, Emil (ed.), Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville, trad. din franceză şi notă de Petru Cretia, Seria Cioran (III), 1997 Cioran (antologie) Cioran şi muzica, selecţia textelor de Aurel Cioran, ed. de Vlad Zografi, Seria Antologiile Humanitas, 1996

Multimedia: CD Emil Cioran, 2003

S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. În 1934, îi apare prima carte, Pe culmile disperării, pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Va mai publica încă patru cărţi în ţară, înainte de a se stabili definitiv în Franţa. Între 1933 şi 1935, se află la Berlin, ca bursier al Fundaţiei Humboldt. Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. În 1936, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă (ramasă inedită până în 1991) va fi incheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945, începe să scrie în limba franceză, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Precis de decomposition; îi vor urma, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi prestigioasă editură pariziană. Cu excepţia Premiului Rivarol, care i se conferă în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). Moare la Paris, în data de 20 iunie 1995.

Lucrări: Pe culmile disperării Schimbarea la faţă a României Amurgul gândurilor Cartea amăgirilor Îndreptar pătimaş Lacrimi şi sfinţi Ispita de a exista Istorie şi utopie Silogismele amărăciunii Singurătate şi destin. Publicistică 1931-1944 Tratat de descompunere Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete Căderea în timp Mărturisiri şi anateme Demiurgul cel răuDespre neajunsul de a te fi născut Scrisori către cei de-acasă Sfârtecare Ţara mea / Mon PaysCaiete I (1957-1965) Caiete II (1966-1968) Caiete III Caietul de la Talamanca

Cioran, Emil (ed.), Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville, trad. din franceză şi notă de Petru Cretia, Seria Cioran (III), 1997 Cioran (antologie) Cioran şi muzica, selecţia textelor de Aurel Cioran, ed. de Vlad Zografi, Seria Antologiile Humanitas, 1996

Multimedia: CD Emil Cioran, 2003

JENI (sau JENNY) ACTERIAN (1916, Constanţa – 1958, Bucureşti), de fapt Eugenia Maria Acterian, sora lui Haig şi a lui Arşavir Acterian. A făcut primii ani de şcoală la Notre Dame de Sion în Bucureşti. A dat apoi examenele, inclusiv pe cel de bacalaureat, în particular şi s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie, pe care o va încheia în 1940 cu o teză de licenţă pe o temă de logica matematică: Raţionamentul prin coerenţă. Autoarea tezei este remarcată de profesorul Alphonse Dupront, directorul Institutului Francez, care îi promite o bursă în vederea unui doctorat la Sorbona (nu-şi va putea îndeplini promisiunea din cauza declanşării războiului) şi îi oferă un scurt voiaj la Paris, în compania colegilor de facultate Ion Frunzetti, Ştefan Popescu, Eleonora Costescu, Simion Stolnicu ş.a. Nevoită să-şi câştige existenţa, este ajutată de Mircea Vulcănescu, în calitatea sa de subsecretar de stat la Finanţe, să se angajeze pe un post de referent la C.A.F.A. (Casa Autonomă de Finanţare şi Amortizare). Se înscrie după o vreme la Conservatorul de Artă Dramatică (1947), secţia Regie. Totodată, face asistenţă de regie pe lângă Marieta (sau Marietta) Sadova, soţia lui Haig Acterian, şi Liviu Ciulei la Teatrele Odeon, Municipal şi Tineretului, sub numele de scenă Jeny Arnota. Traduce piese din franceză şi engleză. După ce îşi ia diploma de regizor, părăseşte postul de la C.A.F.A. şi se angajează la Teatrul Municipal, iar ulterior la Teatrul Tineretului; regizează unele piese şi în teatre de provincie. Se căsătoreşte cu un tânăr actor, dar căsnicia cu el o dezamăgeşte în asemenea măsură încât se cufundă în ceea ce azi s-ar numi o depresie severă: timp de peste o lună, se închide în casă şi, rămânând într-o muţenie absolută, nu mănâncă şi nu face nimic altceva decât să fumeze încontinuu. Revine apoi la o viaţă normală, dar nu se duce în provincie, unde fusese mutată cu slujba, ci stă acasă, traducând piese de teatru. Se îmbolnăveşte de maladia Hodgkin (limfogranulomatoză malignă), pe atunci practic incurabilă, şi moare în varstă de numai 42 de ani.Deşi opera ei cuprinde doar un excepţional jurnal şi un volum de corespondenţă, ambele apărute postum, Jeni Acterian face parte cu siguranţă din familia marilor intelectuali interbelici. I-a cunoscut personal, de altfel, pe cei mai mulţi: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Petru Comarnescu, Marieta Sadova, Constantin Noica, Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Cella Delavrancea, Mihail Sebastian etc. Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu şi alţi profesori celebri în epocă au fost audiaţi de ea la facultate. A fost bună prietenă cu Marieta Rareş, Clody Berthola, Lucia Vasiliu, Nuni Dona, Rori Nasta şi, mai ales, cu Alice Botez.

S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. În 1934, îi apare prima carte, Pe culmile disperării, pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Va mai publica încă patru cărţi în ţară, înainte de a se stabili definitiv în Franţa. Între 1933 şi 1935, se află la Berlin, ca bursier al Fundaţiei Humboldt. Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. În 1936, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă (ramasă inedită până în 1991) va fi incheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945, începe să scrie în limba franceză, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Precis de decomposition; îi vor urma, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi prestigioasă editură pariziană. Cu excepţia Premiului Rivarol, care i se conferă în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). Moare la Paris, în data de 20 iunie 1995.

Lucrări: Pe culmile disperării Schimbarea la faţă a României Amurgul gândurilor Cartea amăgirilor Îndreptar pătimaş Lacrimi şi sfinţi Ispita de a exista Istorie şi utopie Silogismele amărăciunii Singurătate şi destin. Publicistică 1931-1944 Tratat de descompunere Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete Căderea în timp Mărturisiri şi anateme Demiurgul cel răuDespre neajunsul de a te fi născut Scrisori către cei de-acasă Sfârtecare Ţara mea / Mon PaysCaiete I (1957-1965) Caiete II (1966-1968) Caiete III Caietul de la Talamanca

Cioran, Emil (ed.), Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville, trad. din franceză şi notă de Petru Cretia, Seria Cioran (III), 1997 Cioran (antologie) Cioran şi muzica, selecţia textelor de Aurel Cioran, ed. de Vlad Zografi, Seria Antologiile Humanitas, 1996

Multimedia: CD Emil Cioran, 2003

HEINRICH [Robert] ZIMMER s-a născut la Greifswald, la 6 decembrie 1890, ca fiu al indologului şi celtistului Heinrich Zimmer (1851-1910), şi a murit la New York, la 20 martie 1943, răpus, în plină putere creatoare, de o pneumonie. A fost profesor la Universitatea din Heidelberg, iar din 1939 şi până la moartea sa prematură a predat la universităţi din S.U.A. Influenţat de C.G. Jung, Heinrich Zimmer a făcut cercetări aprofundate în domeniul tantrismului, propunând interpretări îndrăzneţe ale culturii şi filozofiei indiene. Opere principale: Kunstform und Yoga im indianischen Kultbild, 1926; Maya: Der indianische Mythos, 1936; Weisheit Indiens, 1938. Postum, sub îngrijirea lui Joseph Campbell, au apărut: Myths and Symbols in Indian Art and Civilization, 1946 (Introducere în arta şi civilizaţia indiană, Meridiane, 1983, reeditată, în text integral, sub titlul Mituri şi simboluri în civilizaţia indiană, Humanitas, 1994); The King and the Corpse: Tales of the Soul's Conquest of Evil, 1948 (Regele şi cadavrul. Povestiri despre biruinţa sufletului asupra răului, Humanitas, 1994, 2007, 2021); Philosophies of India, 1951 (Filozofiile Indiei, Humanitas, 1997, 2012); The Art of Indian Asia, Its Mythology and Transformations, 1955.

LEV NIKOLAEVICI TOLSTOI (1828–1910) s-a născut la Iasnaia Poliana, în gubernia Tula, într-o veche familie nobiliară. Și-a pierdut de timpuriu părinții, apoi și alte rude apropiate în grija cărora se găsea. Ajuns la începutul adolescenței sub tutela unei mătuși paterne, Tolstoi a locuit o vreme la Kazan, unde s-a înscris la universitate pentru a studia limbile orientale, dar după un an a decis să renunțe în favoarea științelor juridice. În 1847 și-a abandonat studiile universitare și s-a întors la Iasnaia Poliana, iar în 1851 l-a urmat pe unul dintre frații săi în Caucaz și s-a înrolat în armată. Aceasta este perioada în care a început să scrie și să-i fie publicate primele cărți; în anul 1852 a apărut romanul Copilăria, primul dintr-o trilogie autobiografică, urmat de Adolescența (1854) și Tinerețea (1856), ce i-au adus de la bun început un imens succes. După Războiul Crimeii a renunțat la viața militară, a călătorit în Occident, s-a preocupat intens de problemele sociale și politice ale timpului său. În 1862 s-a căsătorit cu Sofia Andreevna Berg, care i-a dăruit treisprezece copii și care i-a rămas alături patruzeci și opt de ani, în ciuda unei vieți de familie cu multe greutăți și suferințe. Capodoperele epice ale lui Tolstoi, Război și pace (1865–1869) și Anna Karenina (1875–1877; Humanitas Fiction, 2021), au avut o influență hotărâtoare asupra dezvoltării romanului, iar credințele și ideile sale filozofice, sociale, politice, teologice și estetice, propovăduite de-a lungul vieții prin celelalte scrieri, sunt cunoscute sub denumirea de „tolstoism“. Proza și dramaturgia sa constituie o vastă frescă a Rusiei secolului al XIX-lea, în care reconstrucția sociografică, meditația istorică și analiza psihologică se combină exemplar cu reflecția asupra unei lumi ideale. Tolstoi s-a manifestat totodată ca reformator în domeniul educației și, spre sfârșitul vieții, ca fervent comentator al învățăturilor cristice. Dintre operele sale cele mai cunoscute, mai menționăm romanul Învierea (1899), nuvelele și povestirile Amintiri din Sevastopol (1855–1856), Trei morți(1859), Cazacii (1863), Prizonierul din Caucaz (1872), Moartea lui Ivan Ilici (1884–1886; Humanitas, 2002, 2010), Ivan Prostul (1886), Sonata Kreutzer (1889–1891), Stăpân și slugă (1895), Cuponul fals (1911; scris în perioada 1896–1904; Humanitas, 2009), Hagi Murad (1912; scris în perioada 1902–1904), lucrările dramaturgice Puterea întunericului(1887), Cadavrul viu (1911; scris în 1900), scrierile filozofice Religia mea (1883), Evanghelia pe scurt (1890; Humanitas, 2017), Împărăția lui Dumnezeu este cu tine (1894), Ce este arta (1897), Calendarul înțelepciunii (1910), Despre Dumnezeu și om. Fragmente din jurnalul ultimilor ani (1907–1910; Humanitas, 2005, 2017).

CLIVE STAPLES LEWIS (1898–1963) – romancier, poet, profesor universitar, medievist, critic literar, eseist, teolog laic şi apologet creştin – a fost unul dintre marii intelectuali ai secolului XX. A predat, între 1925 şi 1954, literatura engleză la Universitatea din Oxford (Magdalen College), precum şi, din 1954 până în 1963, literatură medievală şi renascentistă la Universitatea din Cambridge. A fost un vorbitor de excepţie, fiind îndrăgit de studenţii săi, asupra cărora a exercitat o influenţă profundă şi durabilă. A scris peste treizeci de cărţi, adresate publicului larg. Operele sale, traduse în peste treizeci de limbi, vândute în milioane de exemplare – unele dintre ele (Chronicles of Narnia, bunăoară) popularizate pe scenă, la televiziune, radio sau cinema –, continuă să atragă, an de an, mii şi mii de noi cititori.

Opera: Surprised by Joy (Surprins de Bucurie. Povestea unei convertiri, Humanitas, 2008), Miracles, The Four Loves, The Problem of Pain (Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii, Humanitas, 1997), The Screwtape Letters (Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, Humanitas, 2003), Mere Christianity (Creştinism, pur şi simplu, Humanitas, 2004), Of This and Other Worlds (Despre lumea aceasta şi despre alte lumi, Humanitas, 2011), Fern‑seed and Elephants and Other Essays on Christianity (Ferigi şi elefanţi şi alte eseuri despre creştinism, Humanitas, 2011), The Great Divorce (Marea despărţire, Humanitas, 2013), Reflections on the Psalms (Meditaţii la Psalmi, Humanitas, 2013), precum şi postuma Prayer: Letters to Malcolm (Rugăciune. Scrisori către Malcolm).

JOHN BARTON (n. 1948) este un reputat specialist în studiul Bibliei. În anul 1973 a fost hirotonit preot în Biserica Angliei. Între anii 1991 și 2014 a fost Oriel and Laing Professor of the Interpretation of Holy Scripture la Universitatea Oxford. Lucrările și proiectele sale de cercetare au ca temă cărțile profetice ale Vechiului Testament, dezvoltarea canonului biblic, exegeza biblică și teologia Scripturii. După cum observă Bart D. Ehrman, scrierile lui John Barton se remarcă prin „erudiția lipsită de presiunea statutului academic“; deși accesibile, acestea „au multe de spus și pentru cei familiarizați cu studiul Scripturii“. Câteva dintre lucrările mai importante ale lui John Barton sunt: Reading the Old Testament: Method in Biblical Study (1984), What is the Bible? (1991), Isaiah 1–39 (1995), Making the Christian Bible (1997), Understanding Old Testament Ethics (2003), The Nature of Biblical Criticism (2007), The Theology of the Book of Amos (2014).

ANDREI PLEȘU s-a născut în 1948 la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. A obţinut doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza Sentimentul naturii în cultura europeană. Lector universitar (1980–1982) la Academia de Arte Plastice, Bucureşti (cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti). Profesor universitar de filozofie a religiilor, Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991–1997). Este fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei Noua Europă şi rector al Colegiului Noua Europă (1994), membru al World Academy of Art and Science şi al Académie Internationale de Philosophie de l’Art, dr. phil. honoris causa al Universităţii Albert Ludwig din Freiburg im Breisgau şi al Universităţii Humboldt din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’Honneur. Scrieri: Călătorie în lumea formelor, Meridiane, 1974; Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană, Univers, 1980; Humanitas, 1992; Francesco Guardi, Meridiane, 1981; Ochiul şi lucrurile, Meridiane, 1986; Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, Cartea Românească, 1988; Humanitas, 1994 (trad.: franceză, germană, suedeză, maghiară, slovacă); Jurnalul de la Tescani, Humanitas, 1993 (trad.: germană, maghiară); Limba păsărilor, Humanitas, 1994; Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Humanitas, 1996; Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin–New York, 2001; Despre îngeri, Humanitas, 2003 (trad.: franceză, maghiară, germană, engleză, polonă); Obscenitatea publică, Humanitas, 2004; Comèdii la Porţile Orientului, Humanitas, 2005; Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Humanitas, 2006; Note, stări, zile, Humanitas, 2010; Despre frumuseţea uitată a vieţii, Humanitas, 2011; Faţă către faţă, Humanitas, 2011; Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Humanitas, 2012; Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri, Humanitas, 2013; O idee care ne suceşte minţile (în colaborare cu Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici, Humanitas, 2014; Dialoguri de duminică (în colaborare cu Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2015); Nelinişti vechi şi noi, Humanitas, 2016; Despre inimă şi alte eseuri, Humanitas, 2017; numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi străine.

LEV TOLSTOI (1828, Iasnaia Poliana – 1910, Astapovo), romancier, povestitor, eseist şi dramaturg rus. Capodoperele lui epice, Război şi pace şi Anna Karenina, au avut o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării romanului, iar credinţele şi ideile lui filozofice, sociale, politice, teologice şi estetice, propovăduite de-a lungul vieţii prin celelalte opere, sunt cunoscute sub denumirea de „tolstoism". Proza, dramaturgia şi scrierile sale autobiografice constituie o vastă frescă a Rusiei secolului al XIX-lea, în care reconstrucţia sociografică, meditaţia istorică şi analiza psihologică se combină exemplar cu reflecţia asupra unei lumi alternative ideale. Tolstoi s-a manifestat totodată ca reformator în domeniul educaţiei şi, spre sfârşitul vieţii, ca fervent comentator al învăţăturilor cristice.

Bibliografie selectivăRomane: Război şi pace (1865-1869), Anna Karenina (1873-1877), Învierea (1899).Nuvele şi povestiri: Amintiri din Sevastopol (1855-1856), Trei morţi(1859), Cazacii (1863), Prizonierul din Caucaz (1872), Moartea lui Ivan Ilici (1884-1886), Ivan Prostul (1886), Sonata Kreutzer (1889-1891), Stăpân şi slugă (1895), Cuponul fals (1911; scris în perioada 1896-1904), Hagi Murad (1912; scris în perioada 1902-1904).Teatru: Puterea întunericului (1887), Cadavrul viu (1911; scris în 1900).Scrieri filozofice: Religia mea (1883), Împărăţia lui Dumnezeu este cu tine (1894), Ce este arta? (1897), Calendarul înţelepciunii (1910).Scrieri autobiografice: Copilăria (1852); Adolescenţa (1854); Tinereţea (1856).

Fenomenul receptarii lui Sebastian a fost unul dintre cele mai spectaculoase, atat in timpul vietii scriitorului, cat si in posteritate. Scandalul generat de prefata lui Nae lonescu la De doua mii de ani (1934) a facut ca autorul, discret plasat pana atunci pe scena literara, unde se impusese mai ales prin foiletoane critice, sa ajunga brusc in centrul atentiei. Capriciile istoriei nu l-au putut impiedica pe Sebastian sa obtina succes si ca dramaturg, inca din timpul vietii. Dupa moartea sa prematura intr-un accident, in 1945, la nici 38 de ani, ramane in atentia publicului mai ales ca autor de teatru. Piesele i se mai joaca din cand in cand, dar tinerii il ignora. Atat criticul, cat si romancierul intra in umbra pentru o jumatate de secol, pana cand, in 1996 (anul publicarii Jurnalului sau din perioada 1935-1944), se redesteapta interesul cititorilor pentru tot ce a scris Mihail Sebastian. In acest context reluarea primelor romane ale lui Sebastian, ignorate de publicul de azi, este bine venita. In colectia „Cartea de pe noptiera“ a aparut deja romanul Femei. Fragmente dintr-un carnet gasit se reediteaza pentru prima data. Este, asadar, o carte rara si o recuperare de istorie literara, insotita de cateva fotografii ale autorului obtinute prin bunavointa doamnei Cornelia Stefanescu. Cu minime adaptari ale recuzitei si ale limbajului cu aroma interbelica, ambele micro-romane ar fi putut fi opera unui tanar prozator de astazi. Mihail Sebastian avea 25 de ani cand le-a scris. Opera Romane: Fragmente dintr-un carnet gasit (1932), Femei(1933), De doua mii de ani (1934), urmat de „dosarul“ scandalului de presa: Cum am devenit huligan. Texte, fapte, oameni (1935), Orasul cu salcami (1935), Accidentul (1940). Critica: Corespondenta lui Marcel Proust (1939). Criticul foiletonist a fost recuperat postum. Teatru: Jocul de-a vacanta (1939), Steaua fara nume (1942), sub camuflajul numelui de Victor Mincu. Restul operei dramatice postum.

Născut la Atena în 427 î.Cr, într-o familie de vază, PLATON părea menit să se implice în politică. De altfel, unchii săi, Critias și Charmides, îl invitaseră să li se alăture la guvernarea lor tiranică, care urmase capitulării Atenei înaintea Spartei, în 404. Întâlnirea cu Socrate, al cărui discipol devenise deja de câţiva ani, i-a schimbat însă complet destinul. Dar în 399 Socrate e condamnat la moarte de democraţia recent restaurată pentru delict de opinie: ar fi introdus în cetate zei noi și ar fi corupt tineretul. Platon se expatriază pentru mai mulţi ani: călătorește la Megara, apoi la Cyrene, în Egipt și, în fine, la Siracuza, în Sicilia. Aici intră în conflict cu tiranul Dionysios cel Bătrân și e expulzat forţat. Revine la Atena și, în jurul lui 370, înfiinţează Academia, prima școala superioară de filozofie și știinţe. Răsunetul acesteia va fi imens. Platon nu renunţă însă la proiectul de a întemeia în Sicilia domnia filozofilor, despre care scrie în dialogul Republica. De aceea mai călătorește de două ori acolo, la invitaţia lui Dionysios II, fiul și moștenitorul lui Dionysios cel Bătrân, mort între timp. Nu reușește să-l convertească la filozofie pe Dionysios II și, din nou, își riscă viaţa. Filozoful continuă să-și scrie opera și să predea la Academie până la moarte, în 347. De la Platon ne-a rămas o operă impresionantă, cuprinzând 32 de scrieri considerate autentice. Majoritatea dintre ele sunt dialoguri, și majoritatea dialogurilor l-au drept personaj principal pe Socrate, care dezbate cu feluriţi interlocutori teme filozofice dintre cele mai diverse: etică, politică, religie, metafizică, psihologie, logică, iubire, fizică. Din punct de vedere filozofic, opera lui Platon a format temelia filozofiei europene, fie că ea a fost urmată, comentată și dezvoltată, fie că a fost combătută. Pe de altă parte, nu puţini au recunoscut valoarea literară deosebită a dialogurilor – cu răstur nări neașteptate de situaţie, personaje admirabil caracterizate, ironie subtilă, uneori elan mistic. Iar raţionamentul riguros se intersectează adesea cu imagini poetice, alegorii și mituri, care, toate laolaltă, jalonează reperele condi ţiei umane așa cum n-a făcut-o nimeni altcineva vreodată.

 

Cu o prefaţă a autorului la ediţia românească

Traducere de Wilhelm Tauwinkl, Carmen Fotescu, Marieva‑Cătălina Ionescu, Mariana Piroteală, Elena Ciocoiu, Georgeta‑Anca Ionescu şi Emanoil Marcu

 

Humanitas s-a născut la o răscruce a istoriei noastre: februarie 1990. Nu întâmplător, Fenomenul Pitești, cartea lui Virgil Ierunca, inaugura „Procesul comunismului“, colecția ivită din cel mai apăsat act de voință editorială făcut în ultimii 30 de ani. Simbolic, această colecție se încheie cu trilogia lui Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului. Este, în definitiv, procesul complet și lămuritor făcut celui mai criminal regim politic din lume: comunismul. — GABRIEL LIICEANU, decembrie 2020

 

„Orice anticomunist e un câine.“ — JEAN-PAUL SARTRE

 

„Cu cât sunt mai nevinovați, cu atât merită mai mult să fie împușcați.“ — BERTOLT BRECHT

 

„N-am cunoscut niciodată un om mai sincer, mai drept și mai onest decât Stalin.“ — H.G. WELLS

 

„Osanalele lui Aragon, maofilia lui Sollers, miopia selectivă a lui Sartre... au fost numeroși cei care și-au făcut micile lor aranjamente în raport cu comunismul. Tema centrală a acestui volum rămâne modul în care oamenii înțeleg să perceapă realitatea. Întreaga trilogie este captivantă și exhaustivă.“ — Charlie Hebdo

 

„O lucrare colosală, de o profunzime umană copleşitoare.“ — Le Temps

 

„Complicii nu au făurit comunismul, acest rol le-a aparținut călăilor, în schimb i-au permis să dureze, mai rău chiar, să prospere, din credință, din orbire, din interes. Unii au fost mai complici decât alții, fără doar și poate. Toate aceste complicități, cu diverse motivații, explică în fapt dificultățile întâmpinate în stabilirea adevărului legat de regimurile totalitare. Așa se explică tulburarea cu care privesc oamenii toată această poveste: conștiința încărcată la nivel general împiedică percepția corectă.  Oricât de dureros este acest trecut, în primul rând pentru nenumăratele sale victime, atunci când încă mai pot să depună mărturie despre el, dar și pentru cei care s-au lăsat înșelați sau pentru cei care au păstrat tăcerea, suntem obligați să rostim adevărul până la capăt.“ — THIERRY WOLTON

 

Carte recompensată cu Premiul Jan Michalski (Elveția, 2017) și Premiul Aujourd’hui (Franța, 2018)

Proiectul Cetăți, castele și alte fortificații din România, o monografie unică în istoriografia noastră, concepută în patru volume, își propune reconstituirea unei imagini de ansamblu a arhitecturii de apărare din această zonă geografică, din Neolitic până în secolul XX. Textul sintetizează istoria politică și militară a spațiului carpato-dunărean, prezentând contextul în care au fost ridicate structurile fortificate de-a lungul timpului. Fotografiile, desenele de arhivă sau imaginile aeriene pun într-o lumină nouă siturile și monumentele – mai mult sau mai puțin cunoscute publicului pasionat. Ilustrațiile originale sunt executate pe baza unei documentări minuțioase, cu măiestria care l-a impus pe Radu Oltean ca pe un reper de neocolit în domeniul reconstituirii vizuale a istoriei. Nu în ultimul rând, această serie reprezintă cel mai puternic argument pentru conservarea unui patrimoniu extrem de valoros, vitregit de vicisitudinile trecutului și, mai ales, ale prezentului.

Traducere de Gheorghe Guțu

 

„Una dintre marile cărţi despre condiţia umană.“ — GABRIEL LIICEANU

 

Ce să fac?

Moartea mă urmărește și viaţa trece în goană.

Învaţă-mă să nu fug de moarte și să nu las să-mi treacă viaţa.

Dă-mi curaj în înfruntarea greutăţilor și liniște deplină în faţa inevitabilului.

Dezleagă-mă din strânsoarea timpului.

Arată-mi că preţul vieţii nu stă-n durata ei, ci în felul cum o folosești, că se poate întâmpla, ba chiar se și întâmplă foarte des, ca unul care-a trăit foarte mult să fi trăit prea puţin.

Spune-mi de câte ori merg la culcare: „S-ar putea să nu te mai trezești“, și la trezire: „S-ar putea să nu mai dormi niciodată“.

Spune-mi la plecare: „S-ar putea să nu te mai întorci“, și la venire: „S-ar putea să nu mai pleci“.

După ce însă vei scăpa de această boală, orice schimbare a locului îţi va face plăcere.

Chiar dacă ai fi gonit la capătul lumii, în orice colţ sălbatic de ţară te-ai așeza, acea așezare, oricum ar fi, îţi va părea primitoare.

Interesează mai mult în ce stare de spirit mergi decât unde mergi și, de aceea, nu trebuie să ne legăm sufletul de nici un loc.

Trebuie să trăim cu această convingere: nu m-am născut pentru un singur colţ de lume; patria mea este întreg universul…

Căci acum nu călătorești, ci rătăcești mânat fără voie și schimbi loc după loc când ceea ce cauţi, o viaţă frumoasă, se află în orice loc.

 

„Nici retrasă vieţuire filozofică, mângâiere comodă a unui spirit mandarin, nici viaţă politică numai, pentru care idealul este vană podoabă, ci zbatere dramatică între forma supremă a omului, înţeleptul stoic, ce ridică pe om la măsura zeilor, și tristele împrejurări ale vremii neroniene, ce-i împovărau conștiinţa târâtă în abjecţia unei epoci fără seamăn. La aceasta, intuiţia vie că trăiește un sfârșit de lume, încercarea de salvare a bunului suprem, valoarea morală, presimţirea lumii noi ce se năștea, tonul „creștin“ al atâtor idei. Seneca este primul om modern.“ — GHEORGHE GUŢU

 

Pe copertă: Seneca cel Tânăr, în singurul portret identificat cu certitudine (marmură, prima jumătate a sec. III; figura lui Seneca este reprodusă probabil după un original din sec. I). Staatliche Museen, Antikensammlung Berlin.

 

Despre roata destinului, urzeala sorții și chipurile neașteptate ale ursitei se vorbește și se scrie de când lumea. Vechi și noi, culturile și civilizațiile dau înțelesuri tulburător-obscure acestor forțe nevăzute care par să conducă din umbră viețile oame­nilor. Ce este, până la urmă, destinul? O zeitate legată la ochi? Libertatea omului de a-și asuma propriile fapte și decizii? Voia lui Dumnezeu? Fatalitatea?

Zece scrisori schimbate cu eleganța și firescul unei prietenii intelectuale vechi de peste patruzeci de ani, pline de reflecții, umor, experiențe personale și culturale, un turnir modern al ideilor în care se confruntă două concepții despre destinul omului. Un epistolar despre soartă și sorți care se citește pe nerăsuflate.

Adelin Petrisor este un profesionist autentic, poate cel mai bun reporter al momentului, mereu preocupat sa transmita publicului expresia fetei locului, starea de fapt, nu starile lui personale.

„Plăcerea lecturii acestui volum va veni din confruntarea cititorului cu simplitatea în forma ei cea mai rafinată. Cum se poate ca atât de puţine cuvinte să spună atât de mult? se va întreba cititorul. Nimic nu e mai greu decât să obţii epura lumii reducând vastitatea ei la dimensiunile unui bob de înţelepciune. Sfatul de viaţă oferit fără pedanterie, calmul și siguranţa cu care maestrul își conduce interlocutorul până la punctul iluminării, radiografierea subtilă a firii umane, tenacitatea cu care voinţa e cultivată până acolo unde spiritul ajunge să înfrângă legea naturii, estomparea raportului realitate–vis, care generează naraţiuni construite pe efectul mise en abîme, umorul rafinat, fabula sofisticată, povești ca Arcașul fără arc și Cocorul serii, pe care cine le citește nu le mai uită niciodată – toate aceste pagini minunate m-au făcut fericit la gândul că, traducându-le, pot să le pun și la îndemâna altora.“ — ŞTEFAN LIICEANU

Ji Chang l-a întrebat pe Gan Ying unde îi este arcul.

― Arc? Ce arc? a răspuns bătrânul maestru râzând. Atâta timp cât ai nevoie de arc și de săgeată încă tragi cu arcul. Când tragi cu arcul fără arc, nu ai nevoie nici de arc, nici de săgeată. Tocmai atunci, în înaltul cerului se rotea în zbor lin un uliu. Era atât de departe, încât părea a fi doar o sămânţă de susan. Gan Ying l-a privit un timp, apoi l-a ochit, făcând gestul de a pune o săgeată în arc. Numai că nu avea nici arc și nici săgeată. Pe urmă a întins arcul nevăzut la maximum, ca o lună plină, și, deodată, a slobozit săgeata, și ea nevăzută. Fulgerat, uliul nici măcar nu a mai apucat să zvâcnească din aripi și a căzut ca o piatră din cer. Ji Chang a rămas trăsnit. Pentru prima oară a văzut cu ochii lui măiestria desăvârșită a trasului cu arcul. — Arcașul fără arc

Pe copertă: Koyama Shokei, Peisaj de iarnă (detaliu), cca 1890

La 15 august 1897, corabia Belgica a pornit spre Antarctica, într-o expediție științifică finanțată de guvernul belgian, dar cu echipaj internațional. Pentru importanta misiune de biolog a fost ales tână¬rul oceanograf român Emil Racoviță, proaspăt doctor la Sorbona. După mai bine de o sută de ani, o echipă românească îi aduce un omagiu marelui savant și explorator, refăcându-i traseul.  Reportajul lui Cristian Lascu și Helmut Ignat ne poartă în lumea lui Emil Racoviță și a pionierilor de pe Belgica, dar și în Antarctica secolului XXI – o destinație apărută recent pe hărțile turistice. În cartea lor, fiecare pagină este o călătorie în sine.

 

„Răsfoind filele acestui volum veți vedea imagini strălucitoare, cu zăpezi imaculate și ghețuri de cristal, alături de fotografii în care personajul principal este întunericul ce învăluie fantomele minerale ale lumii subterane. Orizontul antarctic nemărginit alternează cu cotloanele cioplite de ape în calcar. Între aceste coordonate s-a împlinit destinul lui Emil Racoviță.“ — CRISTIAN LASCU

„Devenit recent unul dintre centrele de interes ale discursului din științele umaniste, corpul nu și-a dezvaluit înca toate secretele. Studii recente au subliniat, cu îndreptățire, că există o istorie a corpului, istorie ce conjugă aparența și profunzimea, dorința și puterea, căderea și apoteoza, viața și moartea. Acesta este contextul în care Despre trup își propune să intervină, cu instrumentele istoricului imaginilor, investigând istoria corpului ca istorie a unei construcții și analizând cu precădere avatarurile «întrupării» sale vizuale.

Cartea oferă o selecție de probleme, interogații și aspecte privind eterogeneitatea constitutivă a obiectului «corp», de unde rezultă și titlul, intenționat deschis. Va fi vorba, așadar, de incursiuni în imaginarul corpurilor și în fenomenologia întrupării. Astfel, rolul jucat în constituirea acestei iconosfere de credințe, efecte ale conștiinței, gusturi estetice, dorințe, pasiuni și temeri va fi evidențiat în mod constant. Parcursul oferit aici nu va fi strict cronologic, procedând mai degrabă «prin figuri». Ceea ce ne interesează în final nu este «evoluția» imaginii corpului, ci nesfârșita și fluctuanta sa reelaborare.“ — VICTOR IERONIM STOICHIȚĂ

 

Pe copertă: Andrea Mantegna, Parnassus, 1497 (detaliu)

„Traducând aceste cinci cărţi de străveche şi mare faimă în Vechiul Testament, am urmărit ca, fără a literariza sau poetiza în mod forţat originalele, să le ofer cititorului drept ceea ce sunt, capodopere ale literaturii omenirii întregi, capabile să emoţioneze prin însăşi redarea cât mai credincioasă a originalului. Redarea aceasta fidelă a fost încă una dintre datoriile pe care mi le-am asumat şi, în acest scop, m-am servit de cele mai recente şi mai autorizate cercetări. Eliberate de constrângerile versiunilor anterioare şi oferite, simplu, ca texte literare de o mare adâncime omenească, sper ca cititorul să se poată bucura de ele în sine. Iar comentariile nu vor să fie decât nişte simple informaţii şi sugestii, folositoare numai cui simte neapărat nevoia să le citească.“ (Petru CREŢIA)

Cartea aceasta nu vrea să fie altceva decât o călăuză către adevărul despre noi înşine, pe un drum la fel de greu de desluşit ca acela din Călăuza lui Tarkovski. Dar nu de negăsit. Omul este o fiinţă complicată şi ambiguă, dar nu indescifrabilă. Destul de chinuită şi de vulnerabilă, dar nu damnată. Iar sufletul său este în stare să compenseze urâţeniile şi josniciile naturii sale cu neverosimile biruinţe şi elevaţii...Atenţia noastră este prea mult chemată în afară, către zarva înverşunată a vieţii. Prea mulţi caută, tot timpul, să ne vândă ceva: o idee sau doar o marfă, un idol sau, prea adesea, o iluzie. Cum să-ţi mai găseşti reperele în noianul acesta de informaţii şi de ispite care par a spune totul despre noi şi a ne da toate soluţiile, când de fapt nu izbutim să aflăm despre noi înşine ceea ce ar face ca relaţia noastră cu lumea să devină, dacă nu mai uşoară, cel puţin mai limpede?Asemenea informaţii vrea să dea, pe scurt, dar în adânc, cartea aceasta prin eseurile morale pe care le conţine. (Petru CREŢIA)

Ilustrații de Mircea Cantor

„Omul recent este o meditaţie despre lumea de azi a unui modern nesatisfăcut de propria sa modernitate. Este o critică a modernităţii care nu se mulţumește nici cu proclamaţiile suficiente ale postmodernităţii, nici cu regretele tradiţionalismului – o interogaţie asupra modernităţii suscitată de presimţirea dureroasă că, ori de câte ori ţi se deschide în faţă un drum, altele ţi se închid în spate ori în laterală. Când ne închinăm bigot la minunile modernităţii, cum ne îndeamnă zelatorii modernităţii și delatorii tradiţiei, în sufletele noastre se tânguiesc toate bogăţiile pe care le-am pierdut înlăuntru atunci când trupurile noastre au progresat în afară.
Răul modernităţii nu ţine de răutatea ei proprie, ci de viciul celor care au transformat-o într-un orizont lipsit de alternativă al vieţilor noastre. Ca și marxismul pentru «progresiști», modernitatea și pseudomorfoza sa, postmodernitatea, par a fi devenit pentru cădelniţătorii lor de azi condiţia umană însăși. Tot adevărul instinctelor noastre morale stă chezășie că nu este așa.
Omul recent încearcă să sugereze că, prin ceea ce-i lipsește, modernitatea oferă ceea ce o poate încă salva. Cu o condiţie însă: dacă vom avea inteligenţa să putem regăsi în neghiobia trufașă a timpului pe care îl trăim – întreg, viu, bun și frumos – creștinismul tuturor începuturilor.
Să fim moderni: dar – nihil sine Deo!“ – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

„O carte stranie, strălucire bruscă pe firmamentul palid al literaturilor europene.“ (Le Monde)

„Cărtărescu este un Proust psihedelic, un degustător literar al Apocalipsei care, în acelaşi timp, se lasă în voia aromelor delicate ale după-amiezilor din copilărie.“ (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

„Nostalgia lui Mircea Cărtărescu este fascinantă, pătimaşă şi neaşteptată – aşa cum poate fi numai literatura adevărată.“ (Los Angeles Times)

„Creator al unui univers suspendat între vis şi realitate, Cărtărescu este o revelaţie.“ (El País)

„Aşa ar scrie George Lucas dacă ar fi poet. Prin imaginaţia sa prolifică şi ameţitoare, Mircea Cărtărescu se dovedeşte, în pofida avangardismului crepuscular, mai modern decât aproape toată literatura europeană tradusă acum.“ (New York Sun)

Cetăți, castele și alte fortificații din România este un proiect conceput în patru volume, care adună, în premieră, date și imagini legate de arhitectura de apã­rare de la noi. Volumul de față poate fi citit, în aceeași măsură, ca un compendiu de istorie militară a celor trei țări din jurul Carpaților în secolul al XVI-lea – de la bătălia de la Mohács (1526) până la moartea lui Mihai Viteazul (1601), cu un accent aparte pe zbuciumata istorie a Transilvaniei.

Cartea conține peste 130 de imagini: fotografii vechi, fotografii aeriene, desene istorice și planuri de locuri fortificate, stampe și documente puțin cunoscute din arhive românești și mai ales străine – germane, maghiare, austriece. Reconstituirile istorice ale lui Radu Oltean aduc în fața cititorilor, pentru prima oară, tablouri vii ale cetăților și mănăstirilor întărite, așa cum vor fi arătat ele acum patru secole.

Cu o prefaţă a autorului la ediţia românească
Traducere de Wilhelm Tauwinkl, Mariana Piroteală, Elena Ciocoiu, Adina Cobuz, Emanoil Marcu şi Vlad Russo

„Da, am împușcat, împușcăm și vom continua să împușcăm cât va fi nevoie!“ — Che Guevara la tribuna ONU în decembrie 1964

„În timpul bătăilor sau al electrocutărilor, ţipatul este interzis.“ — Regulamentul închisorii S-21

„Cadavrele au utilitatea lor, îngrașă pământul.“ — Mao

„Am bătut, batem și o să mai batem. Procurorul nu are nimic de spus. E treaba noastră.“ — Stanisław Radkiewicz, ministrul polonez al securităţii publice

„Din respect față de victime avem datoria de a nu uita ce a însemnat cu adevărat noaptea totalitară comunistă. Sacrificiul pe care l-au făcut acei oameni, de toate vârstele, de toate condițiile, de toate naționalitățile, depășește orice capacitate de înțelegere. Victimele sunt adevăratul chip al acelor regimuri care au purtat – ceva nemaivăzut în istoria omenirii – un război civil permanent împotriva propriilor popoare. Toți acei oameni au suferit aceeași soartă, dar fiecare și-a dus crucea singur și neștiut, și fiecare și-a murit moartea într-o singurătate fără sfârșit. Noi, omenirea întreagă, avem datoria morală de a le păstra memoria, indiferent dacă am cunoscut la rându-ne regimurile fără de lege, dacă le-am fost complici, cu gândul sau cu fapta, sau dacă am închis ochii și nu ne-am lăsat atinși de tragedia care se desfășura în vecinătatea noastră. Victimele comunismului reprezintă conștiința noastră vinovată.“ – THIERRY WOLTON

„Parlamentul European reamintește că regimurile naziste și comuniste au comis genocid și crime în masă și au recurs la deportări, cauzând în secolul XX pierderi de vieși omenești și privări de libertate la o scară nemaivăzută în istoria omenirii; condamnă în termenii cei mai categorici actele de agresiune, crimele împotriva umanității și încălcările în masă ale drepturilor omului comise de regimurile totalitare nazist, comunist și de alte regimuri totalitare.“ – Rezoluția Parlamentului European din 19 septembrie 2019

„O istorie mondială a comunismului e un pic prea anticomunistă… Cel de-al doilea volum, dedicat cortegiului de victime, redă cu mare acuitate crimele barbare, deși anumite pasaje sunt revoltătoare.“ – L’Obs

Carte recompensată cu Premiul Jan Michalski (Elveția, 2017) și Premiul Aujourd’hui (Franța, 2018)

Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Grigore Vida

„Expresia amicus Plato… e a lui Platon însuși înainte de-a fi a detractorului lui Platon. Niciodată nu ești în tihnă cu Platon. Gândirea lui riscă. Întreg efortul dialectic înseamnă consimţire la risc. Iar de fiecare dată totul poate cădea. Consimţi la această aventură? Ești apt să-l înţelegi pe Platon.
Dacă nu, te poţi mulţumi cu adevărurile școlii.
Platonismul întreg, și cu el doctrina lui Socrate, ar reprezenta o mare platitudine dacă s-ar reduce la a spune: trebuie să știm «exact» despre ce vorbim. Socrate și Platon n-ar fi fascinat cultura veacurilor dacă ar fi adus simpla exigenţă de exactitate în discursurile noastre. Dincolo de cunoștinţele exacte ne mai trebuie o știinţă: e știinţa Ideilor.“ – CONSTANTIN NOICA

„Volumul de faţă reunește toate textele lui Noica despre Platon publicate în perioada de după război. În timp ce Descartes, Kant și, în final, Hegel au fost ca niște trepte pentru Noica, de Platon nu s-a despărţit niciodată. Neîndoielnic, pe Noica îl atrăgea faptul că gândirea lui Platon se pune mereu pe sine la încercare, dar, mai mult decât atât, ceea ce trebuie că îl făcea să revină mereu la filozoful antic era meditaţia pe care o găsea la acesta asupra relaţiei dintre real și ideal; căci marea temă a filozofiei lui Noica ar putea fi considerată felul în care «realul se împletește cu idealul». Noica repetă cu fiecare prilej că Ideea platonică nu este supra-instituită realului, dublându-l pe acesta, că nu este «transcendentă», așadar, ci mai degrabă «transcendentală», întemeietoare a realului. Deși admite că Platon încurajează prea des evaziunea din real, totuși lumea Ideilor «nu e în ceruri», ci «Ideile se întorc asupra realului, se împlântă în el, absorbite parcă. Ideile sunt setea realului». Potrivit lui Noica, la esenţă se ajunge întotdeauna răsfrângând realul asupra lui însuși, iar Ideea este o ridicare spre esenţial, dobândind arheul lucrurilor.“ – GRIGORE VIDA

„Imaginați-vă că am trăi într-o lume ca o bilă mică. Asta ar însemna că spațiul este curb. Acum, să presupunem că eu aș întinde mâna înainte. Dacă sfera lumii noastre ar fi foarte mică, știți ce s-ar întâmpla? Mâna mea mi-ar atinge ceafa. La rigoare, într-un univers sferic de dimensiuni suficient de reduse, având adică o curbură îndeajuns de mare, pentru a-mi scărpina ceafa ar trebui să întind mâna în față. Asta e vestea bună. Vestea proastă este că, într-o astfel de lume, în fața mea s-ar afla mereu un om necioplit care, neam prost, ar sta numai cu spatele la mine – iar acesta aș fi chiar eu!
Dar se mai întâmplă ceva, independent de faptul că spațiul este sferic ori nu. Ceea ce eu văd atunci când mă uit drept în față nu este o situație contemporană cu mine, ci una care s-a petrecut în trecut: mi-aș vedea, dacă spațiul ar fi suficient de curbat, ceafa de azi-dimineață, să zicem, nu ceafa de acum. Atunci când privim cerul înstelat de deasupra noastră, noi nu vedem prezentul, ci trecutul situațiilor stelare la care ne uităm: orice privire în adâncul cerului este de fapt o privire aruncată în trecut, și anume, cu cât mai departe ne uităm în spațiu, cu atât mai la început – spre începutul timpului – pătrundem. La rigoare, limita de vizibilitate a cerului ar trebui să fie originea universului. Această afirmație, corectă în cosmologia modernă, ne readuce imediat în minte descrierea făcută de Dante lumii văzute de el în ascensiunea sa. Căci Dante se îndreaptă constant spre Dumnezeu, adică spre izvorul, spre originea lumii: una din descrierile posibile ale lumii pe care Dante ne-o prezintă, la care sunt sigur că ar subscrie, este aceea în care Pământul este centrul unei enorme sfere pline, a cărei circumferință reprezintă chiar originea timpului și spațiului – adică Dumnezeu.“ – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

„N-am fost în stare să scriu altfel decât ieşind din viaţa mea obişnuită, decupând timpul poeziei din timpul vieţii… Plecam la scris cum plecau sfinţii în pustie, ca să-l întâlnească pe Dumnezeu, iar ceea ce urma avea uneori într-adevăr trăsăturile miracolului. Când începeam să scriu, nu aveam senzaţia preaplinului care se revarsă, ci mai curând a uimirii că trecea prin mine. Când se oprea, mă descopeream golită, pustie şi, mai ales, cu sentimentul că este de tot. Deşi ştiam că mi se mai întâmplase, deşi îmi spuneam că şi de alte dăţi mi se păruse la fel şi că totuşi minunea se repetase, mă uitam la ultima poezie scrisă cu sfâşietoarea convingere că de astă dată este într-adevăr ultima, că niciodată nu voi mai fi în stare să scriu nimic. Iar dacă următoarea evadare se dovedea zadarnică şi Dumnezeu nu venea la întâlnire, întâmplarea nu era decât o verificare în plus, pentru o perioadă, a acestei convingeri. Recădeam în contingent mai deprimată decât în momentul evadării, până când încet-încet începeam să simt că se pregăteşte o nouă iluminare care nu aşteaptă, pentru a se produce, decât o nouă fugă.“ – ANA BLANDIANA

Traducere și note de Vali Florescu

Jeanette Winterson, una dintre cele mai inventive și mai îndrăznețe voci narative contemporane, ne propune în acest volum 12 povestiri și 12 rețete îmbietoare pentru cele 12 zile ale Crăciunului.

Pentru autoare, Crăciunul e un moment fericit, „celebrarea neprevăzutului“. De aceea îi place să-l întâmpine scriind o poveste. Cele 12 alese aici, de o imaginație debordantă, pline de prospețime și umor, ne oferă un portal către „spiritul Crăciunului“, unde timpul parcă stă în loc, iar magicul pune stăpânire pe lume. „Sunt povești cu stafii, intervenții miraculoase, întâlniri obișnuite ce se dovedesc departe de a fi obișnuite, mici minuni și saluturi adresate luminii renăscute.“ Crăciunul e o sărbătoare a intimității, în cadrul căreia orele petrecute alături de persoanele dragi sunt esențiale. Să gătim împreună, ne îndeamnă Jeanette Winterson, savurând cele 12 feluri festive ale căror rețete însoțesc povestirile. Dat fiind că fiecare rețetă tradițională sau nou-inventată pentru Crăciun devine ea însăși un dar și ne readuce în suflet bucuria și speranța că nu suntem și nu vom fi niciodată singuri.

„Rețetele vin însoțite de secvențe fascinante cu scriitoarea, prietenele ei și ritualurile lor de Crăciun. Superb, ingenios, straniu, amuzant. Sacul de delicatese literare al lui Winterson are farmecul secolului al XIX-lea, atât de necesar în nemilosul secol XXI.“ (Kirkus Reviews)