Ediţii de colecție Humanitas

„Imaginea Daciei și a dacilor în conștiința noastrã este astăzi, parcă mai mult ca oricând, tributară clișeelor. Unele s-au impus ca mituri fondatoare în istoriografia româneascã încă din secolul al XIX-lea, fiind apoi deturnate și exploatate în sprijinul ideologiei național-comuniste la finele secolului trecut. Altele sunt de dată recentă, produse stranii ale derutei identitare din era globalizării.
Deși cercetarea arheologică și istorică a făcut progrese remarcabile în ultimele decenii, descoperirile stau ascunse în lucrările academice, inaccesibile amatorilor de istorie. Mi-am dorit deci să aduc în fața marelui public o sinteză a cunoștințelor științifice pe care le avem acum despre acești strămoși ai noștri. Dincolo de ilustrația neobișnuit de bogată (peste 190 de imagini color: ilustrații complexe și reconstituiri de detaliu, fotografii de artefacte și monumente, hărți), această carte vă propune o viziune proaspătă asupra istoriei conflictelor daco–romane de acum aproape 2000 de ani, o istorie curățată de balastul ideologic.
Am adunat și adaptat pentru publicul iubitor de istorie marea majoritate a rezultatelor cercetărilor, studiilor și descoperirilor arheologice mai vechi și mai noi. Nu mi-am permis să speculez excesiv în privința momentelor istorice neclare, însă am folosit de multe ori cuvinte precum „probabil“ sau „poate“. Dar nici nu m-am ferit să sugerez unele posibilități atunci când – rar – izvoarele istorice sau urmele arheologice au fost ceva mai generoase. Unii cititori ar putea fi surprinși că anumite afirmații sau momente istorice prezentate în carte nu corespund cu ceea ce știau din filme, de la școală, din vechile cărți și reviste sau chiar din unele muzee. Sper ca tot ceea ce vor citi în această carte să fie puțin mai aproape de acel adevăr istoric pe care îl căutăm, teoretic, cu toții.“ – RADU OLTEAN

Traducere de Paul Gabriel Sandu

Prelegerea de față a fost ținută de Heidegger la doi ani după publicarea lucrării Ființă și timp. Aproape toate problemele majore care l-au preocupat încă din tinerețe, în seminarele de la Freiburg, sunt reluate și adâncite aici, adăugându-se câteva teme noi. Teza extrem de originală că nici o construcție conceptuală nu este posibilă decât pe temeiul unei situări afective este prezentată încă din introducere. Tot acolo întâlnim faimoasa definiție heideggeriană a filozofiei, poate cea mai succintă definiție oferită vreodată: „Filozofia este filozofare“. Adevărul ei îl dovedesc cu prisosință paginile acestei prelegeri, fiindcă întâlnim aici un gânditor „la lucru“, aflat în plin act al gândirii. Felul în care analizează plictiseala amintește de bine-cunoscuta analiză a angoasei din Ființă și timp.
Dar poate că spectacolul cel mai elocvent al încordării gândului îl oferă partea a doua a volumului de față, unde Heidegger caută să afle, tot pe calea analizelor fenomenologice, care este diferența între animal și Dasein-ul uman. Are animalul un mod specific de a fi? Are și el, precum Dasein-ul, o lume? Răspunsul va veni după minuțioase analize, care ne poartă prin întreaga lume animală, urmând ca Heidegger să se întoarcă, după acest vast ocol, la raportul Dasein-ului cu lumea înțeleasă ca stare de manifestare a ființării în întregul ei.

Ediția Richard Zenith
Traducere din portughezã, prefaþã și note de Dinu Flămând

Această carte aproape mitică, probabil opera cea mai seducătoare a lui Fernando Pessoa, e un monolog de o tristețe indicibilă, care surprinde cu o minuție halucinantă interiorul cu mii de fațete al unuia dintre numeroși săi heteronimi, Bernardo Soares.

„Cine este Fernando Pessoa?" se întreba Octavio Paz, adeverind încă o dată că opera unuia dintre cei mai importanţi, prolifici şi proteiformi autori ai secolului XX, „investigatorul solemn al lucrurilor futile", declină personalităţile virtuale coexistând în sine şi revelate graţie scriiturii ce atribuie fiecăreia o realitate fictivă. Scrisă între 1913 şi 1935 sub formă de panseuri, maxime, aforisme, Cartea neliniştirii, pseudojurnalul pessoan, este o cronică a deziluziei şi a deriziunii izvorâte din convingerea că viaţa e lipsită de noimă, iar arta nu-i conferă nici un sens. Ferit de privirile contemporanilor, cultivându-şi sistematic forţa imaginaţiei, Pessoa îşi construieşte un dublu - Bernando Soares - pe care-l aşază într-un univers personal ireal şi cu toate astea mai adevărat, pentru el, decât lumea reală. Soares, un umil funcţionar în costume cenuşii, alege să-şi petreacă viaţa într-o izolare aproape monahală, mai degrabă visând-o decât trăind-o, privind-o fără pretenţia de a o descifra şi proiectând asupra ei propriile emoţii pe care le încearcă închis între pereţii camerei unde îşi aşterne pe hârtie disperarea. Soares scrie cu luciditate, îndârjire şi furie, împingând introspecţia până la limita incomunicabilului. Dar dincolo de zidurile care-l împrejmuiesc se zăreşte urbea. Peisajul citadin este atât de prezent în toată cartea, încât fragmentele de însemnări încheagă un roman al oraşului cu care, de fapt, Pessoa are o legătură profundă, în genul aceleia pe care Baudelaire o are cu Parisul, Joyce, cu Dublinul şi Kafka, cu Praga. Şi poate tocmai aceste privelişti din fascinanta Lisabonă, cu străduţele ei întortocheate pulsând de viaţă, poartă cu ele speranţa unei posibile evadări.

„Angloman, miop, curtenitor, timid, înveșmântat în culori sumbre, reticent și familiar, cosmopolit predicând naționalismul, investigator solemn al lucrurilor futile, umorist care nu surâde nicicând, dar ne îngheață sângele, inventator de alți poeți și distrugător de sine însuși, autor de paradoxuri clare ca apa limpede și la fel ca ea de vertiginos, căci pentru el a simula înseamnă a se cunoaște pe sine, misterios, dar fără să cultive misterul, misterios ca luna la amiază, fantomă taciturnă a sudului portughez, cine este Fernando Pessoa?“ – Octavio Paz

„De dragul catorva prejudecati entuziaste, mai nimeni nu-l citeste cu adevarat pe Eminescu – iar cat se citeste, se citeste superficial si marginit la cateva poezii rau consacrate de scoala. Eminescu tinde tot mai mult sa devina «Eminescu», ceva pus deoparte in lada de zestre a natiei si de care esti mandru ca se afla acolo, ferit de orice intamplari. Este insa vremea sa se intample ceva cu ce ne-a ramas de la el: o largire si o adancire a cunoasterii si a intelegerii noastre.“ (Petru Cretia)

Cum să trăiești în stil japonez ne aduce mai aproape o lume care a fascinat și continuă să fascineze prin farmecul ei – Japonia, Ţara Soarelui Răsare. Yutaka Yazawa îmbină cu măiestrie însemnările personale cu informaţiile bine documentate, reușind să ne cucerească încă de la primele pagini.
Trecem astfel cu ușurinţă de la prezentarea geografică la cea istorică, de la filozofie și cultură la arta culinară japoneză. Descoperim cum se poate trăi în armonie cu ceilalţi într-o metropolă precum Tokyo, dar aflăm mai multe și despre respectul pentru natură, despre ikigai, shinrin-yoku, viaţa de familie, vacanţe și sărbători. Toate acestea sunt un bun prilej de a observa tradiţiile japoneze, felul în care au înflorit secole de-a rândul alături de practicile moderne sau cum s-au schimbat odată cu pătrunderea culturii occidentale.
Cum să trăiești în stil japonez reușește pe deplin să ne ofere o imagine detaliată a Japoniei, un soi de Japonie 3D.

Am fost intrebat: la ce i-ar servi unui contemporan sa citeasca fie si numai cele trei piese de Aristofan pe care i le propun in volumul de fata? Intrebarea nu-i fara sens: Aristofan a trait acum aproximativ 2400 de ani; lumea lui era, sau cel putin asa ne-o inchipuim, complet diferita de a noastra, la inceputul secolului XXI. Alte ocupatii, alte griji, alte bucurii, pana la urma altfel de oameni la el si la noi, nu-i asa? Si atunci de ce i-am acorda batranului comediograf mai mult decat o atentie de tip arheologic, si nu i-am prefera in schimb lecturi mai actuale pentru orele libere?
Chiar asa, altfel de oameni la el si la noi? Nu tocmai. Eu cred ca distanta dintre lumea lui si a noastra e inselatoare, caci nu sunt altfel oamenii in esenta lor acum fata de atunci, ci doar ambalajul lor, pentru a spune astfel, s-a schimbat destul, poate pana la nerecunoastere. …Sa-l desfacem, si ce sa vezi: regasim sub foile lui colorate omul dintotdeauna, prea putin diferit de cel din epoca Atenei clasice pe care il lua in deradere Aristofan.
Nu suntem si noi vanitosi ori invidiosi? Au pierit dintre noi demagogii, lauda¬rosii si flecarii? Nu mai exista mincinosi, zgarciti, risipitori? Pe de alta parte, distributia inegala si chiar nedreapta a averilor e deja istorie? Certurile dintre generatii, necazurile varstei inaintate, problemele sexualitatii, ale educatiei tine¬rilor s-au evaporat? Oare razboiul a facut loc pacii universale? Domnesc cumva pe lume libertatea si buna-credinta? Suntem noi in stare, cu toate mijloacele noastre tehnice, sa traim cu adevarat bine si fericit? Intrebari retorice care dau a intelege, fara urma de indoiala, ca omul profund nu s-a schimbat deloc si ca dramele lui au ramas tot aceleasi de mii de ani.
La ce bun sa-l mai citim, deci, pe Aristofan? Poate chiar de-asta: ca sa radem de felul in care maiestrul poet face sa prinda viata pe scena, metodic si cu o logica sui generis, absurdul la care adesea nu dorim sa renuntam cu totul; si pentru ca apoi, in timp ce despachetam ambalajele civilizationale, sa observam cu melancolie sursa si obiectul rasului nostru – eternul lor miez neschimbator: noi insine. - ANDREI CORNEA

Traducere in versuri, introducere si note de Andrei Cornea
Ilustratii de Mihail Cosuletu

Fiinţa şi timp este una dintre cele mai ambiţioase cărţi ale filozofiei, ea nefiind egalată - prin efortul ei de a înţelege şi de a explica "totul" - decât de "Critica raţiunii pure" a lui Kant şi de "Fenomenologia spiritului" a lui Hegel. Miza acestei cărţi este totodată imensă şi limitată.Este imensă pentru că îşi propune să tălmăcească unitar fiinţa a tot ceea ce suntem (şi aceasta înseamnă deopotrivă a tot ceea ce ne înconjoară) fără să ştim că asta suntem.

Cum poate fi oare povestit ce se întâmplă în dialogurile acestea ale lui Platon, numite, după eroul lor, socratice? Căci aparent aici nu se întâmplă nimic. La capătul fiecărei înfruntări, care îi destramă partenerului de dialog — şi deopotrivă cititorului — iluzia că ar şti ceva despre tema aruncată în discuţie, nu ne alegem cu nici un răspuns. Vedem în schimb felul în care, întrebând, gândirea intră în mişcare. Iar spectacolul unei minţi care porneşte la drum este un prodigium: există oare minune mai mare decât să vezi mişcarea minţii cu ea însăşi? Să vezi ceva care lasă urma propriilor paşi nevăzuţi? Acest ceva care întreabă, răspunde, infirmă orice răspuns, revine întrebând din nou şi ia act de ştiinţa neştiinţei sale — este conştiinţa. Aşa a început filozofia: povestind conştiinţa, punând în scenă spectacolul ei prodigios.

Traducere, studii introductive şi note de Francisca Băltăceanu, Alexandru Cizek, Petru Creția,
Marta Guțu-Maftei, Gabriel Liiceanu, Simina Noica, Constantin Noica, Manuela Popescu, Dan Slușanschi
Selecţie şi prefaţă de Gheorghe Pașcalău
Ilustraţii de Mihail Coșulețu

Introducere şi note de David Shukman
Traducere de Alexandru Anghel

„Una dintre cele mai strălucite minți științifice de la Einstein încoace." - Daily Express

În 2016, Stephen Hawking a abordat în cadrul Prelegerilor Reith, BBC, un subiect care l-a fascinat întreaga viață – găurile negre. Faimosul fizician susține că dacă am reuși să înțelegem găurile negre și felul în care pun la încercare natura spațiului și timpului, am fi mai aproape de dezlegarea misterelor universului.

Se spune că realitatea este uneori mai ciudată decât ficțiunea, ceea ce nicăieri nu este mai adevărat decât în cazul găurilor negre. Ele sunt mai ciudate decât orice și-au imaginat vreodată autorii de literatură științifico-fantastică.

În aproape o sută de ani, românii au trecut de la o societate medievală, de tip agrar, la una modernă, marcată, din punct de vedere economic, politic şi social, de valorile vieţii urbane şi ale erei industriale. Totodată, mentalităţile s-au schimbat spectaculos, influenţele orientale au pălit în favoarea celor occidentale. În prim-planul acestei istorii şi-au făcut apariţia oamenii politici şi de cultură, creatori de instituţii moderne, purtători de idei şi exponenţi ai unor curente aproape sincrone cu cele occidentale.

Annie Bentoiu (1927–2015) a fost martora atentă a nenumăratelor semne prin care s-a manifestat instaurarea comunismului în România. Nu s-a mulţumit să observe; a citit despre cele trăite, a reflectat asupra lor, a descoperit mecanisme. De aceea, amintirile ei depășesc genul memorialistic. Ele se constituie într-un veritabil manual de istorie – viu, pasionant – a acelor vremuri cumplite.

„Cartea doamnei Bentoiu e scrisă cum îmi închipuiam că se va face mult mai târziu: fără patimă, fără complexe, cumpătat, cu toate nuanţele îndoielii, într-un cuvânt, cu bun-simţ. Prezentată astfel, istoria trăită pierde poate din patetismul ei extravagant pentru noi toţi, cei care am suportat-o, dar câștigă în credibilitate.“ – MONICA LOVINESCU

„Dintre cărţile pe care, ca editor, le-am publicat în aproape trei decenii, cel mai mare respect îl am pentru Timpul ce ni s-a dat. Din peisajul cultural al acestor ani, Annie Bentoiu e, poate, fiinţa cea mai aleasă pe care mi-a fost dat s-o întâlnesc. Ea e martora, ultimul cronicar al românilor. Avea toate calităţile pentru a umple rolul acesta: inteligenţă, caracter, spirit de observaţie, cultură istorică, umanistă, juridică şi politică, talent literar, o viaţă pusă la teasc.“ – GABRIEL LIICEANU

Ediţie îngrijită, introducere şi note de Andrei Pippidi

„O operă în care atitudinea morală şi loialitatea joacă un rol aşa de mare poate părea învechită multor oameni de azi. Solidaritatea naţională pe care N. Iorga a predicat-o necontenit a rămas o formulă convenţională, repetată la festivităţi, în timp ce o fărâmiţează îmbrânceala partidelor şi a intereselor personale.
Se publică astăzi pentru prima oară caietele XX-XXII, care întregesc Memoriile cu perioada de la 25 februarie 1938 la 26 noiembrie 1940, o seară înainte de sfârşitul în faţa unui pluton de execuţie improvizat. Existenţa acestui material inedit a fost complet necunoscută publicului, chiar istoricilor preocupaţi de biografia învăţatului sau de ilustrarea activităţii politice din ultimii ani de pace înainte ca ţara să fie absorbită de-al Doilea Război Mondial. Cititorii părţii precedente a jurnalului vor găsi detalii despre cum a evoluat situaţia şi despre regimul acelor ani, cu care Iorga a colaborat, dar îl vor recunoaşte şi pe el însuşi, chiar dacă unele aspecte – nemulţumire corozivă, resentiment, vanitate – care i-au influenţat relaţiile personale apar aici într-o lumină mai puternică.“ – Andrei Pippidi

Am luptat contra dictaturei şi n-am făcut cârdăşie cu ea. Voiu lupta şi de azi înainte contra ei. Sunt ferm convins că viitorul Statului român nu este nici dictatura, nici comunismul. Sunt alte forme specifice adequate Statului român. Le poate imprima cine cunoaşte profund istoria acestui neam nenorocit.
De viitorul României nu desperez. A trecut ea şi prin altfel de zile decât acestea. Este un mister al dăinuirii noastre peste tot răul ce vreau să ni-l facă alţii, pentru acela pe care din orbirea noastră ni-l facem singuri.

Fotografia de pe copertă: N. Iorga în 1938

Traducere din germană și note de Mircea Ivănescu
Ediție îngrijită de Roxana Albu

„Kafka a fost unul dintre marii autori ai literaturii din toate timpurile. Pentru mine, este primul din acest secol. Am fost la manifestările centenarului Joyce și, atunci când cineva l-a comparat cu Kafka, am spus că e o blasfemie. Și aceasta pentru că Joyce este important în cadrul limbii engleze și al infinitelor sale posibilități, dar este intraductibil. În schimb, Kafka scria într-o germană foarte simplă și transparentă. Neîndoios, pe el îl interesa opera, și nu faima. Oricum, Kafka, acest visător care n-a dorit ca visurile să-i fie cunoscute, face acum parte din visul universal care este memoria. Știm când s-a născut și când a murit, ce viață a avut, că este de origine evreiască și așa mai departe; toate acestea vor fi uitate, însă povestirile sale vor continua să existe.“ – JORGE LUIS BORGES

„Tot ce a scris Kafka, indiferent dacă s-a publicat sau nu în timpul vieții sale, este la același nivel de teroare și iluminare, dincolo de posibilitățile minții omenești. Ca să-l poți înțelege, trebuie ca tu însuți să fii dispus să pără­sești o lume a confortului intelectual și moral pentru un sistem carstic de o infinită măreție. Nici un autor nu răsplătește sacrificiile cititorului ca Franz Kafka. El îți cere să părăsești tot ce este omenesc ca să te-ntorci din nou spre uman, la capătul unei aventuri totale, înveșmântat în veșmintele celui înviat din morți.“ – MIRCEA CĂRTĂRESCU

„Povestirile lui Kafka nu sunt tratate religioase, metafizice sau morale, ci texte poetice. [...] Aceste poeme adesea atât de liniștitoare, adesea atât de exaltante, vor rămâne nu numai ca documente ale unei spiritualități rare, ca expresie a celor mai profunde între­bări și îndoieli ale epocii noastre, ci și în calitate de creații poetice, ca roade ale unei imaginații simbolice și ale unei expresivități lingvistice nu doar foarte cultivate, ci şi originale şi autentice. Chiar și acele teme ale operei sale care ar putea fi percepute ca bizare și deconcertante sau pur și simplu patologice, toate acele drumuri complet problematice și, în sens mai profund, îndoielnice ale imaginației sale singuratice dobândesc, prin forța expresivă și poe­tică a lui Kafka, magia frumosului, harul formei.
Opera uimitoare a poetului din Praga va trăi mai departe în martorii timpurilor noastre tulburi și suferinde, în frații mai tineri ai lui Kierkegaard și Nietzsche. El a avut un talent al căutării reflexive și al suferinței, a fost deschis tuturor problemelor timpului său, adesea în mod problematic deschis; în acelaşi timp, iubit al zeilor, a posedat în arta sa o cheie magică cu care ne-a descoperit nu doar rătăciri și tragice viziuni, ci şi frumusețe și alinare.“ – HERMANN HESSE

„Ajunse la rond, unde îl aștepta Vasile Singurătate. Coborâse de pe soclul său și levita la o palmă deasupra aleii. În dreptul frunţii, al coastelor și-n josul pântecului piatra lui nobilă era spartă. Dar ţinea încă la piept o carte, singura scrisă de el vreodată, o carte ilizibilă de piatră. Băiatul se-apropie de soclu și citi înc-o dată inscripţia săpată-n aramă: CUM NINGE SOARTA? Își lipi fruntea de ea și-o repetă în gând până cuvintele își pierdură sensul. Apoi se-ndreptă către marele mutilat și-l luă, fără să-l privească, de braţ. Porniră-mpreună de-a lungul șinelor de tramvai, lăsându-și în urmă umbrele lungi și subţiri. Strada era tăcută și pustietatea totală. Drumul n-avea sfârșit. Omul de piatră avea să-l însoţească de-acum toată viaţa.“

Ediţie îngrijită de Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu
Traducere, studii introductive şi note de Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Melania Bădic, Emanuel Conţac, Octavian Florescu, Victor-Lucian Georgescu, Cristinel Iatan, Alexandru Mihăilă, Delia Mihăilă, Ovidiu Pietrăreanu, Tarciziu-Hristofor Șerban, Silviu Tatu

„Textul Bibliei confirmă, prin structura şi istoria lui, teologia Treimii. Căci el are trei autori: Dumnezeu (inspiratorul lui suprem, izvorul Revelaţiei), autorii textului consemnat în scris (primitorii şi transmiţătorii Revelaţiei) şi traducătorii textului originar. Cu volumul de faţă, ne aflăm în prezenţa traducătorilor, exponenţi ai «vorbirii în limbi», mediatori ai Duhului, păstori ai cuvintelor aflate în căutarea Cuvântului. Ei merită toată admiraţia noastră. Pentru că reuşesc să pună erudiţia cea mai temeinică în serviciul cordialităţii, al nevoii de a înţelege ceea ce e dincolo de înţelegerea obişnuită.“ (ANDREI PLEŞU)

Cartea Genezei, rodul unui proces îndelung de cristalizare şi redactare, este, în ansamblu, o admirabilă revelare a lui Dumnezeu spre a putea fi accesibilă oricărui om. Prin lectură, cititorul este purtat atât în timpul începuturilor, unde evenimentele creaţiei se desfăşoară în ordinea şi în armonia instituite prin cuvântul rostit în mod suveran de Dumnezeu, cât şi în timpul istoric al umanităţii, în care în multe rânduri şi în multe chipuri El vine în întâmpinarea omului ce riscă să-şi rateze împlinirea propriei existenţe fiindcă s-a abătut de la legea poruncită lui ca o condiţie de viaţă.
Ţinând seama că este vorba de un text care provine dintr-un trecut îndepărtat, că există o tradiţie îndelungată a traducerii Bibliei în limba română, că textul rămâne contemporan cu toate generaţiile, s-a urmărit echivalarea lui într-o limbă actuală, firească, evitând atât arhaismele devenite cvasi-ininteligibile, cât şi neologismele stridente şi lipsite de conotaţii poetice. Am dorit astfel să ne apropiem, pe cât posibil, de frumuseţea originalului: pentru omul credincios ea este „semnătura“ Duhului lui Dumnezeu.

• • •

Volumul de faţă, Geneza, este primul dintr-o serie care va cuprinde traducerile celor treizeci şi nouă de cărţi ale Bibliei ebraice însoţite de studii introductive, note şi comentarii.

Ediţie îngrijită de Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu
Traducere, studii introductive şi note de Maria Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Melania Bădic, Emanuel Conţac, Octavian Florescu, Victor-Lucian Georgescu, Cristinel Iatan, Alexandru Mihăilă, Delia Mihăilă, Ovidiu Pietrăreanu, Tarciziu-Hristofor Șerban, Silviu Tatu, Cătălin Vatamanu

„Textul Bibliei confirmă, prin structura şi istoria lui, teologia Treimii. Căci el are trei autori: Dumnezeu (inspiratorul lui suprem, izvorul Revelaţiei), autorii textului consemnat în scris (primitorii şi transmiţătorii Revelaţiei) şi traducătorii textului originar. Cu volumul de faţă, ne aflăm în prezenţa traducătorilor, exponenţi ai «vorbirii în limbi», mediatori ai Duhului, păstori ai cuvintelor aflate în căutarea Cuvântului. Ei merită toată admiraţia noastră. Pentru că reuşesc să pună erudiţia cea mai temeinică în serviciul cordialităţii, al nevoii de a înţelege ceea ce e dincolo de înţelegerea obişnuită.“ – Andrei Pleșu

Exodul este a doua carte din Tora; împreună cu următoarele trei formează o unitate tematică privind eliberarea poporului israelit din robie şi mersul lui îndelungat prin pustiu, până la Ţara Făgăduinţei, având în centru Legământul încheiat de Dumnezeu cu el. Este considerat cartea esenţială a Vechiului Testament, pentru că tot ceea ce urmează îşi află aici momentul fondator, referinţa exemplară. Deşi sistemul complex de jertfe din Levitic nu mai este de actualitate, citirea Leviticului rămâne importantă pentru creştin fiindcă îl ajută să înţeleagă atât lumea religioasă în care a trăit Isus, cât şi conceptele de care s-a folosit El pentru a-şi formula mesajul. În plus, dincolo de prescripţiile complicate şi adesea caduce, cartea Leviticului vehiculează şi adevăruri veşnice, care ţin de relaţia omului cu Dumnezeu.

Ţinând seama că este vorba de un text care provine dintr-un trecut îndepărtat, că există o tradiţie îndelungată a traducerii Bibliei în limba română, că textul rămâne contemporan cu toate generaţiile, s-a urmărit echivalarea lui într-o limbă actuală, firească, evitând atât arhaismele devenite aproape de neînţeles, cât şi neologismele stridente şi lipsite de conotaţii poetice. Am dorit astfel să ne apropiem, pe cât posibil, de frumuseţea originalului: pentru omul credincios ea este „semnătura“ Duhului lui Dumnezeu.

• • •

Volumul de faţă, Exodul. Leviticul. este al doilea (primul fiind Geneza) dintr-o serie care va cuprinde traducerile celor treizeci şi nouă de cărţi ale Bibliei ebraice însoţite de studii introductive, note şi comentarii.

Acest proiect a fost realizat în cadrul Colegiului Noua Europă.

Ilustraţia copertei: pagină din Biblia Cervera, manuscris cu anluminuri de Joseph Assarfati, Spania, 1299, păstrat la Biblioteca Naţională a Portugaliei.

„Noi ne acceptăm eroii abia atunci când şi-au luat locul într-un trecut care nu ne obligă. Cât sunt vii, preferăm să le împrumutăm urâţenia noastră decât să imităm frumuseţea lor.
Adevărul e că, de peste două decenii, Doina Cornea n-a mai existat pentru noi. N-a devenit un model, așa cum s-ar fi cuvenit. Nu i s-a mai cerut părerea, pentru a acompania cu rectitudinea spiritului ei toate strâmbătățile care au pus treptat stăpânire pe noi. Cei care fac opinia publică în țara asta au uitat-o repede și și-au amintit, scurt, de ea abia când a plecat dintre noi.
Făcând ce a făcut, Doina Cornea n-a așteptat nimic de la nimeni. Dialogul ei cu libertatea l-a purtat în absoluta lui gratuitate: fără punerea în scenă a unei parade etice şi fără gândul de a prezenta vreodată nota finală societăţii care beneficiase de pe urma îndrăznelii ei. Disidenţa Doinei Cornea n-a fost, până la urmă, decât expresia publică pe care a căpătat-o, în chip firesc, o devenire interioară.“ – Gabriel Liiceanu

„Scriind paginile acestui jurnal de idei nu m-am putut desprinde de imaginea «spiritului universal» ca activitate a unui uriaș creier al omenirii traversat fără încetare de ideile celor care, de-a lungul câtorva mii de ani, au gândit în beneficiul speciei noastre. Ramificațiile ideilor exprimate de fiecare dată altfel, adăpostite de acest mega-creier, reprezintă cultura lumii.

Urmărirea acestor zig-zaguri și ricoșeuri mintale, fie că e vorba de recu­noștință și ingratitudine, de nevoia de a te compara, de uitare, de prostie, de calomnie, de remușcare, de invidie, ură și crimă, de beție, de ticăloșie, de cruzime, de iubirea care nu așteaptă nimic, mă rog, de toate temele pe care omenirea le macină la nesfârșit de două-trei milenii în filozofie și literatură, mi-a produs mari satisfacții, m-a făcut să mă simt bine citind și notând deopotrivă, m-a făcut să nu mă plictisesc niciodată.
Am ajuns în final să sper că paginile mele i-ar putea convinge și pe alții că splendoarea este la îndemână: nu trebuie decât să deschizi un volum de pe un raft și să te lași purtat de ceea ce am numit undeva «dans cu o carte». Cei ce au lăsat în scris aceste idei au devenit, fără să știe, prietenii mei, toți prietenii mei.“ – Gabriel Liiceanu

Această carte despre limită este o apologie a vagului. Lucruri vagi, poate cele mai vagi, sunt omul, Dumnezeu, libertatea. Vagul este opusul precisului. Vagul este ceea ce rămâne după traversarea unui spaţiu populat cu limite. Limita îl inchide mai întâi pe om în spaţiul precisului. Problema este cum să parcurgem apoi treptele precisului pentru a ajunge la lucrurile vagi.

Când este însoţită de ilustraţii, o carte de istorie e mai bună, iar materia sa e şi mai lesne de înţeles şi de reţinut. Imaginile spun ele însele o poveste sau o completează, iar impactul lor e mai puternic decât orice demonstraţie. Documentele iconografice din această ediţie au fost selectate astfel încât cititorul, purtat de farmecul inconfundabil al lui Neagu Djuvara, să şi-i apropie, ca şi cum ar privi într-un album de familie alcătuit de mai multe generaţii, pe oamenii din trecut: împăraţii romani, domnii şi regii români, cu aliaţii şi duşmanii lor, politicienii, buni şi răi, cum i-am avut, în momente de triumf sau de mare restrişte, şi uneori chiar oamenii e rând, pe care istoriile adesea îi uită. Împreună, textul şi imaginile alcătuiesc o minunată istorie ilustrată a românilor.

Tragicul e cartea de debut a lui Gabriel Liiceanu. Deși aparențele sunt ale unei monografii compuse în marginea unei categorii estetice, ea anunță de fapt volumul care va apărea douăzeci de ani mai târziu ca împlinire a unui parcurs speculativ-filozofic: Despre limită. Tragicul e definit ca întâlnire a unei fiinţe conştiente finite cu propria sa finitudine percepută ca limită. Așadar, cu moartea ca limită de nedepășit.

Însă ce sens poate avea înfruntarea unei limite de nedepășit? De ce e nevoie ca elanurile ființei noastre să fie măsurate prin tentativele depășirii unei limite care nu cunoaște un „dincolo“? S-ar putea – și aceasta este ipoteza discursului de aici despre tragic – ca întreaga noastră bogăție de ființă să vină din faptul că suntem singurii care trăim într-un dialog imposibil. Tragicul nu este orice „rău“. El este răul care deschide un orizont al binelui în stăruință; o nouă stare. Creezi o nouă stare prin simpla stăruință.

Zece ani mai târziu, după ce citise Jurnalul de la Păltiniș și aflase că autorul debutase cu o carte despre tragic, Cioran i-a spus acestuia: „S-ar putea să plătiți cândva acest debut. On peut pas écrire impunément sur le tragique“.

Traducere de Nina Façon, revăzută și adnotată de Monica Fekete
Prefață de Gian Mario Anselmi
Cronologie de Smaranda Bratu Elian

Lucrarea lui Machiavelli, adevărată piatră de hotar ce marchează întemeierea teoriei politice moderne, este rezultatul asimilării de către ilustrul florentin a unei seculare cugetări asupra istoriei, dar mai ales al experienţei sale politice şi diplomatice nemijlocite, în calitate de cancelar al Republicii Florentine. Ambele l-au condus spre o nouă şi revoluţionară gândire a fenomenului politic: ea pleacă de la analiza realităţii de fapt şi de la o antropologie desublimată, prin care Machiavelli trece peste pragul epocii sale şi păşeşte în modernitate.
Această carte, iubită şi totodată hulită de suverani, jurişti şi filozofi, a influenţat covârşitor gândirea politică modernă, păstrându-şi actualitatea şi, deopotrivă, caracterul neliniştitor.

„Dacă Bolintineanu ar fi avut acces la lumea de curăţii geometrice cărora li se închina Ion Barbu? Dacă pe Eminescu l-ar fi mişcat zbuciumul din sufletul unui Manoil? Dacă lui Arghezi i-ar fi venit gustul să rescrie el Ţiganiada? Dacă ar fi presimţit paşoptiştii noştri că se va ivi pe meleagurile române un tiran fără pereche şi porneau să-l ia în tărbacă, aşa cum ştiau ei, cu cântecele comice şi monoloage autodemascatoare? Dacă ar învia epopeea?
Toate acestea par doar ipoteze fanteziste pentru spiritul modern, convins că după revoluţiile poetice, a căror iniţiativă a avut-o, nu se mai poate scrie ca înainte. Osteneală degeaba, Philosophie des als ob.
Numai că în artă fantezia va avea mereu ultimul cuvânt. Iar Vaihinger rămâne oricând la modă. Ne-o dovedeşte Mircea Cărtărescu, compunând Levantul, formidabilă reactivare de forţe latente ale poeziei româneşti din cele mai vechi timpuri pânã azi, adevărat manifest literar postmodern, în care vedem pe viu cum o întreagă experienţă lirică e reluată cu uimitoare inventivitate şi lucrează ca să dea un asemenea produs încântător. Sunt aici jocuri de oglinzi fascinante, mari aripi ale imaginaţiei bătând nebuneşte spre absolut, humor şi înfiorări spirituale profunde, altoiuri fecunde şi inovaţii temerare, candoare şi savanterie. Ba poate chiar atâta farmec încât să împace cu poezia şi pe cei care au renunţat să o mai citească.“ (Ovid S. CROHMÃLNICEANU)

„Deși toată viața m-am îndeletnicit cu încercarea de a înțelege lucrurile, și am căutat în toate, în mult mai mare măsură decât plăcerea mea, luciditatea fără rest, a mea și a culturii, foarte târziu am înțeles că tema vieții mele a fost dintotdeauna paradisul. Încă de când mă lăsasem fascinat de ideea posibilității de a-ți începe viața din nou, de astă dată perfect – iar asta s-a întâmplat când am descoperit, la șaptesprezece ani, La vita nuova a lui Dante –, eram deja în căutarea paradisului. L-am căutat, fără să știu că îl caut, în toate formele de frumos la care, de-a lungul vieții, mintea și inima m-au făcut sensibil, recunoscându-l, întotdeauna același, cald, emoționant, încărcat de nostalgie și de promisiuni, în marile pagini ale marilor literaturi, în ideile metafizice ale filozofiei, în ecuațiile fizicii matematice, în construcțiile teologiei, logicii formale sau muzicii, raportându-mă mereu, ca la un orient viu și la un nord polar deopotrivă, prin el, la splendorile poeziei.“ – Horia-Roman Patapievici

Ilustrația copertei: Paradisul, Cântul XXIII (Cerul al optulea, al stelelor fixe). Dante, Divina Comedie, cca 1564, colecția Cornell University Library

Traducere de Wilhelm Tauwinkl

Dacă ideea de agape este ca un pârâu care, în istoria creștinismului, curge pe un făgaș extrem de îngust, iar uneori pare că se pierde cu totul, eros-ul este fluviul larg ce se revarsă din albie, mătură totul în urma lui și, de aceea, nici nu poate fi stăvilit teoretic și încadrat sistematic, iar când pătrunde în creștinism caută să clatine agapeși să-i ia locul.
Istoria motivului creștin al iubirii nu se poate schița drept o singură linie continuă. Dimpotrivă, e un proces în decursul căruia motivul agape întâlnește mereu și mereu motivul eros, iar ițele lor sunt atât de întrețesute, încât e aproape cu neputință să le despărțim clar.
Istoria ideii de agape se află în fața noastră ca o dramă plină de suspans, care, s-ar putea spune, alcătuiește povestea de culise a istoriei creștinismului.

Eros-ul e dorință, năzuință, agape e jertfă.
Eros-ul tinde în sus, agape coboară.
Eros-ul e calea omului spre Dumnezeu, agape e calea lui Dumnezeu spre om.
Eros-ul e strădanie, agape e har.
Eros-ul e iubire egocentrică, cea mai înaltă, mai nobilă și mai sublimată afirmare de sine a omului, agape e iubire dezinteresată, „nu caută ale sale“, e dăruire de sine.
Eros-ul vrea să-și câștige viața, să devină divin, nemuritor, agape trăiește viața lui Dumnezeu, îndrăznește „să-și piardă viața“.
Eros-ul e în primul rând iubirea omului, ale cărui chip și asemănare le poartă; agape poartă chipul și asemănarea iubirii lui Dumnezeu, căci „Dumnezeu este agape “.
Eros-ul își are temeiul în calitatea, frumusețea și valoarea obiectului său, nu e spontan, ci dobândit și motivat; agape e suverană față de obiectul ei, se îndreaptă „și spre cei răi, și spre cei buni“, e o iubire spontană, curgătoare, lipsită de motivație.
Eros-ul constată valoarea obiectului său și-l iubește, agape își iubește obiectul și prin asta îi creează valoarea.
Ce nu va fi cucerit de iubirea-agape care se dăruiește necondiționat nu poate fi cucerit deloc. – ANDERS NYGREN

Marele merit al lui Nygren este, după părerea mea, faptul că ne-a dat un nou instrument de gândire: e atât de convenabil și de edificator să putem vorbi (și deci gândi) despre cele două elemente ale iubirii sub forma Eros și agape. – C.S. LEWIS

Pe copertă: Gian Lorenzo Bernini, Extazul Sfintei Tereza (detaliu)

Cu o prefață a autorului la ediția româneascã
Traducere de Adina Cobuz, Wilhelm Tauwinkl, Emanoil Marcu, Vlad Russo, Mariana Piroteală, Marieva-Cătălina Ionescu, Georgeta-Anca Ionescu și Elena Ciocoiu

Carte recompensată cu Premiul Jan Michalski (Elveția, 2017)
și Premiul Aujourd'hui (Franța, 2018)

„Avem dictatura proletariatului, avem o putere care face uz de teroare.“ – Lenin

„Nu s-a ucis la scară suficient de mare. Noi trebuie să ucidem, şi afirmăm că a ucide este un lucru bun.ׅ“ – Mao

„Comunismul este conștiința vinovată mondială. Nici o altă ideologie, într-un interval de timp comparabil, nu a cucerit atât de multe țări, atât de multe minți și nu a distrus atâtea vieți omenești. Și tocmai omul se află în inima cărții mele.
Nu inventez nimic în această istorie a comunismului, nu există dialoguri fabricate, toate situațiile despre care vorbesc sunt atestate, în general sunt cunoscute, nu sunt eu cel dintâi care le descoperă. Meritul meu, singurul pe care îl am în raport cu această narațiune, este acela de a fi adus laolaltă sute de elemente disparate, pentru a vedea lucrurile în ansamblu.
Am vrut să-l iau pe cititor de mână și să-l însoțesc de-a lungul istoriei dramatice a comunismului. Sper că am reușit; în această carte există carne și viață.“ – Thierry Wolton

„O întreprindere extraordinară. Thierry Wolton sfâșie vălul care încă acoperă crimele regimului comunist și sfidează imperativele care-au împiedicat condamnarea lui chiar din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.“ – Alain Besançon

„Thierry Wolton propune o manieră inedită de a sublinia «caracterul universal malign» al ideii comuniste. Volumul 1 al trilogiei, al cărui subiect central sunt «călăii», arată cum, din URSS și până în Etiopia, fiecare generație de conducători preia de la precedenta metodele prin care «constrâng realitatea să se supună canoanelor utopiei», cu prețul exterminării unor populații întregi. Avem de-a face aici cu un sfâșietor și întunecat tablou al unei himere din care cu greu izbutim să ne desprindem.“ – Philosophie Magazine

„N-ai cum să nu te-ntrebi, citind aceste pagini care valorează greutatea lor în sânge, cum de, în numele fericirii și al libertății, unii oameni au putut să dea dovadă, și încă în mod sistematic, de o asemenea cruzime față de alți oameni. După căderea Zidului Berlinului, după căderea regimurilor comuniste din Europa și implozia Uniunii Sovietice, ai crede că ne-am eliberat de «spectrul comunismului». Și totuși, în lipsa unei condamnări internaționale efective, nici crimele comunismului nu pot fi judecate în adevărata lor lumină.“ – Le Figaro

Introducere de Michael Foot
Traducere și note de Anca Bărbulescu

„Una dintre autobiografiile cu adevărat mari ale limbii engleze.“ – Michael Foot

„Mi-au stăpânit viaţa trei pasiuni, simple, dar de o intensitate copleşitoare: dorinţa de iubire, căutarea cunoaşterii şi mila greu de îndurat faţă de suferinţa omenirii.“
Cuvintele cu care Bertrand Russell îşi începe Autobiografia dau tonul acestei cărţi excepţionale în multe privinţe. Cititorul va descoperi un personaj original, cu o viaţă bogată în evenimente de toate tipurile, printre care se numără cele două războaie mondiale care au îndoliat Europa secolului XX; o viaţă bogată, de asemenea, în cuceriri amoroase, reuşite intelectuale şi lupte politice. De-a lungul existenţei sale, Russell a ştiut să combine ca nimeni altul reflecţiile logicianului ‒ prieten cu Wittgenstein, Whitehead sau G.E. Moore ‒ cu gesturi publice care l-au făcut, de pildă, să fie condamnat la şase luni de închisoare. Unul dintre capitolele cele mai interesante ale cărţii e dedicat voiajului din 1920 în Rusia bolşevică, aflat cu siguranţă la originea anticomunismului său.

Publicată iniţial în trei volume succesive la sfârşitul anilor 1960, Autobiografia lui Bertrand Russell e scrisă cu o totală sinceritate şi simplitate, cu umorul şi prospeţimea vie atât de caracteristice autorului.

Traducere de Adelina Piatkowski și Felicia Vanț-Ștef
Selecția textelor, introducere, note și glosar de ALexandrina Nițu
Ilustrații de Mihail Coșulețu

Istoriile lui Herodot sunt o întâlnire cu originile culturii noastre, cu geneza unor concepte ca polis, politică sau democraţie. Putem contempla destinul exemplar al unui popor mic care, deşi dezbinat, va înfrânge cel mai puternic imperiu, dar care, devenit bogat şi puternic, va cunoaşte dezastrul unui război fratricid. Cititorul de azi va putea gusta exotismul Orientului, eternul mister al Egiptului şi nemuritoarea poveste a războaielor cu perşii în paginile care evocă pentru întâia oară epopeea celor trei sute de hopliţi de la Termopile, aroganţa regelui Xerxes sau curajul lui Temistocle la Salamina.

Primele traduceri în limba română – incomplete – ale Istoriilor au apărut la începutul secolului al XIX-lea. Tălmăcirea publicată de Adelina Piatkowski și Felicia Vanţ-Ștef în două volume (1961, 1964) și antologată în această ediţie este prima – și până acum singura – integrală din cultura română.

Traducere de S.G. Drăgan

În 1973, Hannah Arendt devenea prima femeie care conferenția la prestigioasele Gifford Lectures, o serie anuală de conferințe inițiată în 1888 ce urmărește „să promoveze și să răspândească studiul teologiei naturale în sensul cel mai larg al termenului“, îmbinând știința, filozofia și spiritualitatea. Pregătindu-le pentru publicare, Hannah Arendt și-a extins ulterior prelegerile, însă nu a apucat să ducă lucrul la bun sfârșit – cartea despre „Viața spiritului“ ar fi urmat să conțină trei volume: „Gândirea“, „Voirea“, „Judecarea“, dar până la moartea sa bruscă în 1975 a reușit să le finalizeze doar pe primele două, publicate postum, în 1978, sub titlul The Life of the Mind. The Groundbreaking Investigation on How We Think. O vastă și pătrunzătoare investigație despre activitățile mentale fundamentale din viața contemplativă a omului, despre tot ce se petrece pe invizibilul „tărâm al gândirii“ (cum îl numea Kant), Viața spiritului poate fi socotită încununarea finală și măreață a gândirii Hannei Arendt și totodată o moștenire bogată și provocatoare pentru gândirea generațiilor viitoare.

„Cartea cea mai fascinantă și mai stimulatoare scrisă de Hannah Arendt. Cititorul învață din ea molipsindu-se de perplexitățile pe care autoarea le-a trăit atât de adânc.“ – The New York Times Book Review

„O inteligență înflăcărată și deopotrivă umană care-și pune problema fundamentală a modului cum lucrează spiritul.“ – Newsweek