Ediţii de colecție Humanitas

Traducere de Șerban Broché

Ediţie cu 80 de desene documentare de Mihail Coşuleţu şi Simona Vilău, 40 de ilustraţii alb-negru şi 55 de ilustraţii color

 

„În umbra civilizaţiei majore, înainte ca aceasta să dispară la rândul ei, câte alte culturi n-au pierit fără urmă! Această imensă dramă e astăzi trăită de mulţi cu nespusă intensitate. Trebuie să aparţii unei asemenea culturi pe cale de a se stinge, sau care moare chiar înainte de a înflori, pentru a inţelege nesfârşita disperare a acelora care asistă neputincioşi la dispariţia inexorabilă a celor mai preţioase valori ale lor. Cu fiecare cultură care moare, o floare unică se vestejeşte pentru a nu mai renaşte, o mireasmă incomparabilă se risipeşte pentru totdeauna. Există comori de înţelepciune şi poezie în cele mai mici idiomuri, ca şi în concepţia despre lume a celui mai mic trib destinat dispariţiei. Toate sunt pierdute – pierdute pentru totdeauna şi pentru toţi. În viaţa popoarelor, ca şi în toată Creaţiunea, ceea ce izbeşte cel mai mult şi scandalizează într-adevăr spiritul este risipa Naturii. Cei care astăzi sunt privilegiaţi şi aparţin culturilor majore pot încă să se legene în iluzia perenităţii lor. Dar până când? Ce rămâne din Egiptul antic, din Mesopotamia, din Creta, din Mexic şi Peru? Şi cum am putea avea asigurarea că rasa noastră trufaşă, care de veacuri îşi întinde dominaţia asupra neamurilor şi lucrurilor toate, nu va cădea şi ea, odată, în toropeală şi apatie?“ (Neagu DJUVARA)

 

Dragă prietene, mulţumesc pentru carte, a cărei actualitate mă frapează mai mult decât atunci când am citit-o în manuscris. [...] Ascensiunea „marginalilor" a devenit în câţiva ani un fenomen evident pentru orice om care gândeşte, şi chiar pentru cetăţeanul obişnuit. „Centralii" sunt terminaţi, şi ei o simt. Oboseala psihologică este într-adevăr trăsătura fundamentală a acelor civilizaţii al căror vid interior se acomodează cu utopiile şi cu psihanaliza. Noi venim dintr-o ţară barbară ca să deplângem soarta celor aflaţi în primejdie şi fericiţi de a fi în primejdie. Doresc ca lucrarea dumitale să suscite ecoul meritat şi îţi trimit toată prietenia mea. (Emil CIORAN)

 

 

Traducere de Mircea Ivănescu
Revizuire, tabel cronologic şi îngrijire de ediţie de Monica-Maria aldea

„Poate ca Musil, scriind epocalul său roman, are «un ochi în plus». «Epocal» nu e folosit aici numai în sensul unei performanțe artistice fără precedent, ci, urmând etimologia cuvântului (epoché – «oprire», «punct de la care începe coborârea»), în sensul suspensiei care preceda orice turnantă a istoriei. Ce se întâmplă când oamenii ajung să stea călare pe hotarul a două epoci? Robert Musil a descris, cu o sută de ani înainte de a începe, epoca în care trăim.
Ulrich, «omul fără însușiri», este tânărul care ar fi putut fi genial, dar care își pierde năzuința de a fi din clipa în care află că a intrat într-o lume în care «geniali» pot fi și caii de curse, și boxerii, și tenismenii. În romanul lui Musil, tema prostiei invadează prim-planul scenei, dar tema ascunsă a romanului, opusă celei a prostiei, este tema genialității pierdute. Printre altele, Ulrich devine «omul fără însușiri» pentru că noua epocă în care istoria intră pe nesimțite îi sustrage criteriile genialității.
Trăind pe ruinele vechilor valori, «omul fără însușiri» și-a pierdut certitudinea nucleului în jurul căruia se construiește orice personalitate. El privește la cei ce aleargă cu veacul ca la niște neoantropi care au luat Noul în brațe, fără să știe unde vor să ajungă. Această turnantă a istoriei este înspăimântătoare, pentru că pare să anunțe o substituție de specie.“

Pe copertă: Egon Schiele, <i>Portret de bărbat</i>, 1911

Suntem doar o verigă către „ceva mai bun și mai înalt“? Va ieși vreodată din noi, ca dintr-o uriașă crisalidă, „omul cu adevărat uman“? Sau poate că ar trebui să ne împăcăm cu gândul că nu vom arăta niciodată mai bine decât ne-a creat bunul Dumnezeu?

Așteptând sau nu ceva mai înalt decât noi, s-ar cuveni deocamdată să ne punem această întrebare: cum ar fi bine să trăim ca „buni muritori“? Căci este o datorie de onoare, dacă tot am fost dotați cu rațiune, să încercăm să înțelegem ce trăim, după cum e o dezonoare a speciei să fi primit rațiune și să murim fără să fi încercat. Paginile acestei cărți s-ar fi putut tot atât de bine intitula Îndreptarul bunului muritor.

 

„Scrisul e singurul meu mod de a funcționa în acord cu mine însumi, mai ales dacă se întâmplă să am și ecouri binevoitoare din partea câtorva cititori. În rest, știu foarte bine că nu scriitorii și artiștii în genere determină mersul lumii. Rostul lor este doar, uneori, să o facă suportabilă. Sau pur și simplu să o povestească, cu un glas obosit sau ironic, în ideea că, în anumite situații, întunecimea se poate «salva», melancolic, prin comentariu...“ – Andrei Pleșu

Traducere de Emanoil Marcu și Corina Neacșu

Un roman și trei povestiri de o imaginație debordantă, în care ingeniozitatea și concizia construcției sunt duse la perfecțiune.

În Roma anului 1933, unde strălucirea trecutului e copleșită de umbrele prezentului, o monedă de 10 lire trece, într-o singură zi, prin mâinile a nouă oameni – între care un pictor muribund, o prostituată, un parfumier nefericit și o tânără care vrea să îl ucidă pe Mussolini. Incapabile să comunice, atât de diferite le sunt firile, personajele din Obolul visului – împovărate de iubiri sau de iluzii deșarte și în stare de gesturi eroice sau trădări abjecte – își întretaie astfel drumurile și destinele.

În Poveste albastră, textul care dă titlul volumului postum apărut în 1993, o corabie plutește pe mări exotice în căutarea unei comori dincolo de închipuire. Dar cele mai mari minuni de pe insula safirelor nu sunt pietrele prețioase, ci femeile pline de mister ale căror chipuri și gesturi pot aduce mântuirea sau blestemul.

In timp, capodopera lui F. Scott Fitzgerald, Marele Gatsby (The Great Gatsby), publicata pe 10 aprilie 1925, a castigat in valoare: considerata initial o carte spectaculara despre „generatia pierduta", astazi ocupa locul al doilea, dupa Ulise de James Joyce, pe lista celor mai bune romane ale secolului XX alcatuita de publicatia New York Times. S-a bucurat de sase ecranizari.

Antologie, traducere și note de Dan Hurmuzescu
Introducere și tabel cronologic de Dionisie Constantin Pîrvuloiu

Nici acum nu pot uita sau exprima puternicele emoţii care îmi învolburau mintea când am intrat în Cetatea Eternă. După o noapte de nesomn, am pășit semeţ printre ruinele Forumului. Fiecare loc memorabil unde a stat Romulus, unde a glăsuit Cicero sau unde s-a prăbușit Caesar era, dintr-odată, viu în faţa ochilor mei... La Roma, pe 15 octombrie 1764, pe când ședeam, meditând, printre ruinele Capitoliului, iar călugării desculţi își intonau cântecele de seară, mi s-a zămislit în minte, pentru prima oară, ideea de a așterne pe hârtie declinul și căderea Romei.

Pe copertă: Giovanni Paolo Pannini, Cuvântarea Sibilei printre ruinele romane lângă statuia lui Apollo, 1740

De la apariție, Alchimistul a fost tradus în 81 de limbi, a stabilit recorduri absolute de vânzări și a schimbat nenumărate vieți.

Alchimistul, extraordinarul roman al lui Paulo Coelho, a inspirat milioane de cititori din întreaga lume. Cartea, uluitoare prin simplitatea și înțelepciunea ei, este povestea unui păstor andaluz pe nume Santiago care își părăsește casa din Spania, aventurându-se în deșertul egiptean pentru a găsi o comoară îngropată în Piramide.
Nimeni nu știe care este comoara sau dacă Santiago va avea puterea să depășească obstacolele întâlnite în drumul prin deșert. Dar ceea ce începe ca o călătorie în căutarea unor bunuri lumești se transformă treptat în descoperirea comorii ascunse înlăuntrul său.
Plină de culoare, evocatoare și profund umană, povestea lui Santiago este o mărturie etern valabilă despre cum ne putem schimba urmându-ne visele și despre cât este de important să ne ascultăm inima.

„Paulo Coelho stăpânește secretul Alchimiei literare.“ (Kenzaburō Ōe, Premiul Nobel pentru literatură)

„Povestea vieţii lui Neagu Djuvara are verva sălbatică a unui peisaj luxuriant. Nu e suficient să spui că a trecut prin multe. A trecut prin tot. Război şi Universitate, aventură şi savantlâc, exil şi repatriere, Europa şi Africa, diplomaţie, filozofia istoriei, spionaj, jurnalistică, Sorbona, Niamey şi Bucureşti, boierie şi sărăcie, profesorat, politică, explozie creatoare după vârsta de 80 de ani, anonimat şi glorie, acţiune, contemplativitate, radicalitate, cordialitate, hazard. Recunoaşte singur că a fost mereu însoţit, în momentele decisive, de un «noroc» salutar.
A prins ultimul tren spre Helsinki după marea revoluţie rusească din octombrie şi a fost trimis la Stockholm pe 23 august 1944, anume, parcă, pentru a supravieţui tăvălugului bolşevic. Trecut de 95 de ani, are încă mari proiecte, speră să-şi afle sfârşitul pe un vapor, e ubicuu, tonic, şarmant, distins, fără fasoane, bucuros de glumă şi de tacla. De câte ori îl văd, mă contaminez de buna lui dispoziţie, savurez bunele lui maniere şi admir curajul opiniilor sale, adeseori în afara convenţiilor curente.“ (Andrei PLEŞU)

Pe copertă: Neagu Djuvara la Paris, în 1936.

NEAGU M. DJUVARA s-a născut la Bucureşti în 1916, într-o familie de origine aromână aşezată în ţările române la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat ţării mai mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Licenţiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor în drept (Paris, 1940).

„Nu merită osteneala să scrii Confesiuni decât dacă-i sunt adresate lui Dumnezeu. Recitit câteva pagini din sfântul Augustin. Ce patimă! Povestea convertirii sale. Drama noastră: trăim într-o epocă în care nu mai avem la ce să ne convertim. “ (CIORAN)

„Augustin este primul care a avut viziunea vastităţii sufletului omenesc şi, prin ea, a necunoscutului din noi. Căci ceea ce e vast e, prin însăşi natura sa, de necuprins şi de nestăpânit.“ (GABRIEL LIICEANU)

„Viața Sfântului Augustin, s-a spus de atâtea ori, reprezintă imaginea completă a celei mai fascinante aventuri în care poate fi angrenată o ființă umană: căutarea lui Dumnezeu, a Binelui și a Adevărului suprem, asumată în deplină cunoștință de cauză și cu implicare totală. De la simplul credincios care contemplă imaginea tradițonală a episcopului de Hippona – purtându-și în mână inima străpunsă de săgeți din care ies flăcările iubirii – la mai-marii lumii care caută în gândirea lui un sens și o justificare a puterii lor seculare, și până la intelectualul care se regăsește în neliniștea sa interogativă și în nevoia lui de certitudini, Augustin este pentru fiecare modelul apropiat, accesibil prin suferință și expiere, al unei umanități integrale. Acest mare păcătos devenit sfânt, acest erudit rafinat și senzual devenit cel mai redutabil polemist creștin, arhitect principal al impozantei teologii creștine și, deopotrivă, creator al instrumentarului ei conceptual, nu încetează, de la moartea sa în anul 430, să incite, să cheme, să trezească din amorțire, să uimească.“ (EUGEN MUNTEANU)

SFÂNTUL AUGUSTIN din Hippo (354–430), cel mai mare dintre părinţii Bisericii latine, s-a născut la Thagaste, în nordul Africii. A studiat şi apoi a predat la Cartagina, Roma şi Milano. Atras o vreme de maniheism şi de scepticism, în 386 s-a întors la creştinism, hotărâtoare în acest sens fiind influenţa episcopului Ambrozie din Milano, care l-a şi botezat, în noaptea de Paşti a anului 387. În 389 a revenit la Thagaste, unde a întemeiat o comunitate monahală, iar în 395 a fost numit episcop de Hippo, funcţie pe care a păstrat-o până s-a stins din viaţă. Dintre numeroasele sale tratate teologice (şi filozofice), cele mai cunoscute sunt Confesiunile (400; trad. la Humanitas, 1998, reed. 2005) şi Cetatea lui Dumnezeu (412–427). Adaptând filozofia Antichităţii (îndeosebi tradiţia platoniciană) la învăţătura creştină, Augustin a creat el însuşi un important sistem filozofic şi a contribuit astfel decisiv la fundamentarea gândirii creştine medievale şi moderne. Alte scrieri ale Sfântului Augustin apărutela Humanitas: De dialectica (ed. bilingvă; 1991, reed. 2003), Solilocvii (ed. bilingvă; 1993), De magistro (ed. bilingvă; 1994), De doctrina Christiana (ed. bilingvă; 2002), De libero arbitrio (ed. bilingvă; 2004), Despre îngeri şi oameni (2005), Despre adevărata religie (2007).

„Filocalia, de fapt, i-arată omului nu numai o învăţătură teoretică, ci îi arată un model de viaţă. De aceea, bine ar fi ca ea să fie citită des şi fiecare să-şi aducă aminte să citească în fiecare zi fie dintr-un părinte din Filocalie, fie din altul, şi cînd simte că are nevoie mai ales de dezvoltarea unei anumite virtuţi duhovniceşti să se ducă la acel părinte.
Să ajungă Filocalia familiară fiecăruia, aşa cum ar trebui să ştie fiecare creştin ce cuprinde fiecare Evanghelie, fiecare epistolă a Apostolului Pavel, şi cînd are nevoie să se lămurească într-o privinţă oarecare să se ducă acolo, la capitolul respectiv. Să devină o carte familiară, carte de îndrumare, un îndrumător pentru viaţă. Pentru aceasta, bine ar fi să aibă fiecare Filocalia proprie, să se găsească un mod de a se tipări în sute de mii de exemplare, ca să fie nelipsită din fiecare casă de creştin adevărat şi din fiecare chilie de călugăr.
Să devină o călăuză în plan spiritual, arătîndu-ne felul cum trebuie să ne fie viaţa în relaţiile noastre cu Dumnezeu şi în raporturile cu ceilalţi, ca să fie o viaţă de model, o viaţă care să întărească legăturile între noi, dragostea între noi, să nu avem nimic de criticat în viaţa noastră, nimic care nu se cuvine să se datorească unui creştin, cum ne învaţă atît de minunat Filocalia.“ (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae)

„Am scris această carte cu simpatie şi respect faţă de acei oameni care, în ultima sută de ani, au încercat să construiască, în condiţii grele, ceea ce, după părerea mea, merită România să fie: o ţară normală, nu un caz special, nici în bine, nici în rău, ci un stat de drept, democratic, în Europa.
Regimurile autoritar-totalitare din ultima sută de ani au fost susţinute chiar de forţe din ţară, oricât de mult s-a încercat mereu să se atribuie fascismul doar influenţei germane, iar comunismul, exclusiv celei sovietice. Este, desigur, o constatare dureroasă pentru români, dar fără o analiză a acestei continuităţi va fi dificilă vreo schimbare fundamentală în viitor.
La o sută de ani de la 1918 ar trebui sărbătoriți acei oameni care, după 1989, în ciuda statului, dincolo de acest stat, dar apoi şi în importante instituţii ale acestui stat, nu s-au angajat pe drumul naţionalismului izolaţionist și al specificității româneşti, ci pe drumul unei normalităţi europene.“ (OLIVER JENS SCHMITT)

„Există o lamentaţie publică în acest moment privind lipsa unui proiect de ţară… Unii spun că unirea cu Basarabia ar putea fi un proiect de ţară. Construirea de autostrăzi, spun alţii, este un proiect pentru următoarea mie de ani, iar alţii spun că generarea de prosperitate, pur şi simplu, este suficientă. Eu aş spune că instaurarea adevărului în centrul vieţii publice, acolo unde a fost foarte puţin prezent în România ultimilor o sută de ani, ar fi foarte importantă; poate că acesta este motivul care a dus la dispariţia încrederii în societatea românească. Încrederea în insti¬tuţii şi în «celălalt» este, într-adevăr, liantul cel mai important al unei democraţii.“ (MARIAN VOICU)

OLIVER JENS SCHMITT este profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena. Născut în Elveţia, la Basel, în 1973, a studiat bizantinistică, neoelenistică şi istorie esteuropeană în oraşul natal, precum şi la Viena, Berlin şi München.

Cine deschide paginile acestei carti va descinde intr-o clipa la curtea voievozilor romani din timpurile vechi: va trece din sala tronului in iatac, va privi apoi de pe zidurile cetatii luptele dintre falnicii cavaleri si salbaticii cazaci pentru a apara o preafrumoasa Doamna, se va plimba nestingherit prin gradinile inmiresmate ale palatelor brancovenesti, va sta alaturi de nuntasi veseli, dar si de boieri inlacrimati. Va trage cu urechea la intrigile ce leaga si dezleaga domniile, va asista la incoronari pline de fast, dar si la crude maziliri. Va calatori la Stambul sau la curtile marilor imparati, in frumoasa Venetie, dar si in tinuturile salbatice locuite de tatari.

AUTORUL BESTSELLERULUI INCOGNITO

Închis în tăcerea și întunericul propriului craniu, creierul ne țese povestea realității și a identității care ne definesc. Renumitul specialist în neuroștiințe David Eagleman ne poartă într-o inedită călătorie în care vom descoperi alcătuirea misterioasă a existenței umane. Ce este realitatea? Cine ești „tu“? Cum iei decizii? De ce are nevoie creierul tău de alți oameni? În ce fel poate schimba tehnologia omul așa cum îl cunoaștem? Pe parcursul cercetării sale, Eagleman ne călăuzește prin lumea sporturilor extreme, a criminalității, a expresiilor faciale, a neurochirurgiei, a intuiției, a roboticii și a căutării nemuririi. Vom putea afla astfel povestea felului în care viața ne modelează creierul și a felului în care creierul ne modelează viața.

„Cuprinzătoarea sinteză realizată de David Eagleman asupra stadiului actual al cunoaşterii în privinţa creierului este concisă, accesibilă şi adesea foarte surprinzătoare. Descoperi în capul tău o ciudată lume nouă.“ (BRIAN ENO)

„La fiecare pagină din Creierul se produce o revelaţie atât de fantastică, încât ţi se taie respiraţia. Ar fi imposibil de absorbit dacă nu am avea cu toţii acel element de-a dreptul extraordinar: creierul. Eagleman se apropie mai mult decât oricine de dezlegarea misterului căutării sinelui înăuntrul materiei cenuşii electrice aflate între urechile noastre.“ (STEPHEN FRY)

„David Eagleman ne ajută să înţelegem cea mai complexă colecţie de celule din cosmos: propriul creier. Dacă neuroştiinţa ar avea un superstar, el ar fi acela.“ (RUBY WAX)

Selecție, note și prefață de Cătălin Cioabă și Ioan Milică

A-l descoperi pe gazetarul Eminescu înseamnă a trece peste câteva obstacole nevăzute. Mai întâi, faima sa de poet, care ne ispitește să credem că tot ce a avut de spus a scris doar în vers. Apoi, varietatea deconcertantă a textelor publicistice, care-l descumpănește pe cititorul de azi, părându-i-se că se pierde în noianul de relatări ale unor scene dintr-un alt veac. Se simte oare în ele spiritul lui Eminescu? Pe de altă parte, prea adesea s-a spus că publicistica aparține mai mult unei ideologii decât autorului ei. Dar este acest lucru adevărat? Sau e doar o scuză pentru uitare?
O voce se distinge totuși aici, aceeași ca în marile poeme, dacă avem răbdarea de a trece peste prejudecățile noastre hrănite de nerăbdare. Îl vom descoperi pe scriitorul Eminescu, chiar și atunci când rezumă știrile zilei, când descrie faptul divers, când redactează cronici de război sau când polemizează.
Aflăm în aceste pagini un adevărat ziarist-regizor ce rotește caleidoscopul de întâmplări al lumii și pune în mișcare un cortegiu de imagini pline de nuanțe, vii și pregnante, îndemnându-l pe cititorul din orice epocă să devină contemporanul său.

Universul spectaculos şi pestriţ – în parte oriental, în parte occidental – de acum aproape două veacuri e şi mai bine înfăţişat în această ediţie ilustrată: sunt zeci de pagini cu imaginile oamenilor de atunci şi ale minunatelor lor podoabe, straie şi arme.

Editura Humanitas oferă tuturor celor interesaţi (elevi, studenţi, profesori) varianta mică a Dicţionarului latin-român a profesorului Gheorghe Guţu (lucrare cunoscută încă din anii '60, în lumea de specialitate românească, sub denumirea uzuală de „Guţu mic“). Conţinând peste 15 600 de cuvinte-titlu, Dicţionarul latin-român, varianta mică, reuneşte chintesenţa tezaurului lexical latinesc din epoca clasică. El constituie – şi va constitui şi pentru generaţiile viitoare – cel mai bun instrument de lucru pentru descifrarea frumuseţilor ascunse în textele marilor autori latini.

„Trecerea latinei târzii – a celei populare, vorbite – spre limbile romanice particulare, care iau naştere în relativ scurtă vreme, şi a celei culte, cărturăreşti, la calitatea de superstrat de limbă culturală, secole de-a rândul, în şcoală, în actele oficiale şi în administraţie, în operele ştiinţifice, religioase, filozofice şi tehnice de orice fel, ne-a făcut, daca nu să indicăm – nu acesta este scopul dicţionarului de faţă – cel puţin să sugerăm la ce cuvânt românesc sau modern a dus termenul latinesc şi să uşurăm astfel înţelegerea genetică a unui foarte mare număr de cuvinte şi deci noţiuni de limbă română actuală şi din alte limbi moderne.“ (Autorul, iulie 1981)

In cei aproape 70 de ani de cand domneste, nedetronata de nimeni, in bucatariile noastre, Sanda Marin a ajuns sa insemne pentru romani gustul mancarii de acasa. Acesta e ingredientul secret din cele peste 1500 de retete adunate in prezenta editie integrala. 
Peste 1500 de retete: mai multe decat in oricare dintre editiile publicate din anii 1930 pana astazi, intr-un volum "restaurat", astfel ca pretiosul, vechiul continut sa capete o forma editoriala moderna. Cea mai cunoscuta, cea mai longeviva, insasi cartea de bucate a romanilor – intr-o formula capabila nu numai sa va hraneasca nostalgiile, ci si sa va fie utila in urmatorii 50 de ani. 
Un amanunt, in editia de fata veti gasi informatii inedite despre cea care si-a publicat Cartea de bucate sub pseudonimul Sanda Marin.

„Cand saruti mana unei doamne, te apleci deasupra mainii sau duci mana ei la buze? • Te intalnesti cu o doamna. Astepti sa-ti intinda mana sau o intinzi D-ta intai? • Esti in local impreuna cu sotia sau logodnica si o prietena a acesteia. Vine vanzatoarea de flori. Careia dintre ambele doamne ii cumperi flori sau careia i le oferi intai? • Cum scoti din gura samburii de masline, la masa? • Te-ai intalnit cu un prieten si sotia lui, pe strada, si continui o bucata de drum cu ei. De care parte vei merge? “ 

Cu cât încercăm mai mult să ne întoarcem la vremurile eroice ale tribalismului, cu atât mai sigur ajungem la Inchiziţie, la poliţia secretă şi la un banditism romantizat. Începând cu înăbuşirea raţiunii şi a adevărului, nu putem sfârşi decât cu cea mai brutală şi mai violentă distrugere a tot ce-i omenesc. Nu există întoarcere la o armonioasă stare de natură. Dacă ne întoarcem, vom fi siliţi să străbatem până la capăt drumul înapoi – să revenim la animalitate.

Volumul I - Vraja lui Platon
Volumul II - Epoca marilor profeții: Hegel și Marx

Este, într-adevăr, greu de conceput cum nişte oameni care au renunţat total la deprinderea de a se conduce singuri ar putea reuşi să-i aleagă corect pe cei care trebuie să îi conducă; şi nu vom izbuti cu nici un chip să credem că un guvern liberal, energic şi înţelept ar putea vreodată ieşi din sufragiul unui popor de servitori.

ALEXIS DE TOCQUEVILLE (1805–1859), născut la Paris într-o familie de viţă nobilă din Normandia, a fost istoric, filozof, om politic, sociolog şi, mai cu seamă, un fin observator al mişcării de democratizare a societăţilor moderne. După ce obţine diploma de licenţă în Drept în 1826, Tocqueville urmează cu mare interes cursurile despre istoria civilizaţiei europene ţinute de François Guizot în perioada 1828–1830 la Sorbona, în care fostul lider al monarhiştilor constituţionali conservatori în timpul Monarhiei din Iulie anticipa iminentul declin al aristocraţiei. Intrarea în magistratură, precum şi schimbările politice de la 1830 îi aduc lui Tocqueville oportunitatea de a întreprinde o călătorie de studiu în Statele Unite, cu scopul de a analiza sistemul penitenciar american. Astfel, împreună cu bunul său prieten Gustave de Beaumont, Tocqueville călătoreşte aproape nouă luni prin Lumea Nouă, timp în care descoperă o societate descentralizată, individualistă, cu un profund simţ al egalităţii şi modernizării, diferită în mod evident prin trăsăturile sale de dinamica ce traversa societatea franceză. Însemnările de călătorie făcute de Tocqueville asupra vieţii politice, religioase şi sociale stau la baza lucrării Despre democraţie în America (vol. I, 1835; vol. II, 1840). Cartea s-a bucurat de un succes imediat atât în Franţa, cât şi în Statele Unite, Tocqueville fiind considerat, pentru analiza sa comparativă originală, unul dintre părinţii fondatori ai sociologiei şi filozofiei istoriei. Liberalismul său politic, economic şi social a influenţat generaţii întregi de istorici şi gânditori politici, între care J.S. Mill, Max Weber, Fr. von Hayek, Raymond Aron, Francis Fukuyama, Raymond Boudon sau François Furet. Tocqueville este şi autorul uneia dintre primele încercări majore de a studia cauzele şi consecinţele Revoluţiei Franceze (Vechiul Regim şi Revoluţia), iar observaţiile sale rămân foarte relevante şi dau cheia înţelegerii evoluţiei ulterioare a societăţilor moderne. În anul 1841, Alexis de Tocqueville este ales membru al Academiei Franceze.

„Dintre cele peste patruzeci de povești intersectate în construcția tridimensională a Orbitorului, am selectat pentru acest volum trei nuclee pe care le-am socotit deopotrivă foarte importante și foarte poetice: episodul trecerii Dunării de către clanul Badislavilor, spectacolul de circ la care asistă copilul Mircea într-o vară de neuitat și povestea contelui Witold Csartarowsky și-a nunții sale mistice petrecute în fantasticul decor al lacului Como.“ (MIRCEA CĂRTĂRESCU)

Ilustrația copertei: François de Nomé (Monsù Desiderio), Distrugerea Sodomei și Gomorei (detaliu)

„Mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să fie abscons fără adâncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar pentru o mână de oameni? Iar cei care au pretenția că gândesc mai pot s-o facă fără să aibă harul de a-i pune pe alții pe gânduri?
Am năzuit să scriu o carte frumoasă pur și simplu. De aceea, m-am adresat literaturii. Paginile din acest volum reprezintă modul meu de a fi întâlnit literatura dinăuntrul filozofiei. Reprezintă ceea ce a urmat după «cearta mea cu filozofia» de acum câteva decenii.
Ele sunt meditații despre nodurile vieții – despre libertate, Dumnezeu, plictis, prostie, frumusețe, îndrăgostire, neîntâlnire și altele asemenea –, dar împletite și strânse din «materia primă» a literaturii. Am gândit cu ajutorul Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al lui Caragiale sau Mircea Ivănescu și, făcând-o, mi s-a părut că aflu mai multe și într-un mod mai prietenos decât aș fi aflat dacă aș fi rămas singur, față în față cu «esențele pure».“ (GABRIEL LIICEANU)

 

Atlasul frumuseții este o emoționantă călătorie în imagini și povești de viață din toate colțurile lumii și a devenit de-a lungul celor patru ani un adevărat fenomen online. Proiectul e urmărit de aproape un milion și jumătate de oameni pe rețelele de socializare și e prezent des în media internațională.

Mihaela Noroc a călătorit în peste 50 de țări, fotografiind femei din toate mediile sociale. Demersul tinerei românce a devenit faimos în întreaga lume și s-a transformat într-o carte de succes publicată în mai multe limbi. Această colecție impresionantă de portrete și povești e o pledoarie pentru demnitate, diversitate, autenticitate și mai ales pentru puterea de a accepta și descoperi frumusețea din noi.

Oprah Winfrey: http://www.oprah.com/own-super-soul-sunday/a-photographers-journey-to-discover-true-beauty-in-women-video,

CNN: http://edition.cnn.com/videos/tv/2015/08/16/atlas-of-beauty-photographer-allen-intv.cnn,

The Wall Street Journal: https://www.wsj.com/articles/a-photographer-for-a-worlds-worth-of-women-1475593374,

The Guardian: https://www.theguardian.com/books/gallery/2017/sep/27/atlas-of-beauty-women-and-girls-around-the-world-in-pictures,

Time, Forbes: https://www.forbes.com/sites/guymartin/2017/09/30/photographer-mihaela-noroc-explores-the-worlds-great-faces-in-the-atlas-of-beauty/#453565cd4eac,

Elle, RAI, SKY News sunt doar câteva dintre numele mari care au prezentat pe larg Atlasul frumuseții, transformându-l în cel mai mediatizat proiect artistic creat de un român, în zilele noastre.

Vă invităm să descoperiți ediția Humanitas a acestei surprinzătoare cărți care va conține imagini și povești inedite:

„În carte sunt multe imagini și povești care n-au apărut niciodată online. Sunt bucuroasă că ediția românească publicată de Humanitas nu va fi o simplă traducere a celei din limba engleză. Am adăugat imagini noi, am creat o nouă copertă și sper că albumul va avea la fel de mult succes acasă, pe cât a avut și peste hotare.“ (Mihaela Noroc)

„Un fenomen religios nu se va dezvălui ca atare decât considerat în propria sa modalitate, adică studiat la scară religioasă. A voi să delimitezi acest fenomen prin fiziologie, psihologie, sociologie, economie, lingvistică, artă etc. înseamnă a-l trăda; înseamnă a lăsa să scape tocmai ceea ce este unic şi ireductibil în el, anume caracterul său sacru.“ (Mircea ELIADE)

„Îndată ce observăm cele mai umile religii, ne apare o «filozofie de dinaintea filozofiilor» rezultată dintr-un efort de explicare şi unificare, dintr-un efort spre teorie, în toate sensurile acestui cuvânt: cartea lui Mircea Eliade ne face sã simţim coerenţa şi nobleţea acestei filozofii şi, de asemenea, uniformitatea ei de la un continent la altul...“ (Georges DUMÉZIL)

„...O astfel de carte istoriseşte o fabulă care, cu sau fără noi, merita să fie inventată.“ (Constantin NOICA)

Mult iubite Domnule Noica,
Ţin pe masa mea o poză pe care Andrei ne-a făcut-o la Păltiniş, în timp ce urcam pe poteca pietruită care duce spre cabana d-voastră. Poza este făcută din spate şi are în ea o elocvenţă a însoţirii care mă fascinează de câte ori o privesc. Poate pentru că astăzi este ajunul Crăciunului şi simt nevoia să mă deschid către obiectele iubirilor şi veneraţiilor mele, mă întorc către d-voastră, din depărtarea aceasta care apropie în chipul cel mai adânc, şi vă mulţumesc pentru drumul pe care, cu spatele întors către lume, m-aţi lăsat să îl facem împreună. De „despărţit“ poate fi vorba doar în sensul că drumul ce mi se deschide în faţă trebuie de-acum să-l străbat singur, vegheat doar de privirea d-voastră, pe care îmi place să o simt în urma mea ca pe o însoţire, ce îmi măsoară din depărtare poticnirile, şovăiala şi regăsirile. Aşa mă simt în clipa aceasta, altfel, dar la fel de tare, legat de d-voastră... Gabriel. (Gabriel Liiceanu către Constantin Noica, 24 decembrie 1982)

„Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici Liiceanu. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. A face cultură e a sta într-un picior. În fotografie şi eu sunt într-un picior, şi el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta e raportul.“ (Constantin NOICA, Jurnal de idei)

„Asist cu bucurie la «despărţirea» lui Gabriel de mine. O grăbesc chiar. Voi sfârşi în singurătate, aşa cum mi-am dorit. Sau poate legat numai de departele meu...“ (Constantin NOICA, Jurnal de idei)

Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae.

Filocalia sau Culegere din scrierile sfinţilor părinţi, care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi.

Volumul XII Cuviosul Isaia Pustnicul

Militant pentru drepturile culturale şi naţionale ale românilor bucovineni şi basarabeni, Ion Nistor a avut un merit incontestabil în reîntregirea ţării. Ca istoric, şi-a închinat întreaga activitate cercetării a numeroase probleme cu rezonanţă publică, cu scopul vădit de a oferi argumente temeinic documentate în sprijinul cauzei naţionale, în dezbaterile istorice, culturale şi politice ale vremii sale. În plan politic a avut o carieră marcantă, pe care, de asemenea, a dedicat-o unui singur scop: integrarea accelerată şi necondiţionată a provinciilor alipite în urma Unirii din 1918 în structura centralizată a statului şi încadrarea acestora în sistemul administrativ, cultural şi economic al regatului român. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, ce a însemnat pierderea definitivă a celor două provincii de care era atât de ataşat, ocupaţia sovietică şi instaurarea regimului comunist au fost pentru Nistor momente de grea încercare — astăzi, o mărturie despre drama generaţiei care a făurit România Mare. Istoria Basarabiei este prima sinteză istoriografică românească referitoare la acest spaţiu. Deşi a fost interzisă în perioada comunistă, această carte rămâne — la o sută de ani de la Unire — la fel de valoroasă şi necesară. (VIRGIL PÂSLARIUC)

Gândul meu a fost să dau în mână cetitorilor o carte în care să se reoglindească faptele săvârşite de moşii şi strămoşii noştri pe meleagurile basarabene, de la aşezarea lor acolo până în zilele noastre, cu toate necazurile şi suferinţele lor, cu toată munca şi jertfa lor, cu toată nădejdea şi încrederea în izbânda care era să vină, pentru a încununa jertfele şi străduinţele lor milenare. (ION NISTOR)

Fotografia de pe copertă: Cetatea Albă la începutul sec. XX

Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae. 

Filocalia sau Culegere din scrierile sfinţilor părinţi, care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi.

Volumul XI: Sfinții Varsanufie și Ioan

„Marguerite Yourcenar a însemnat ultima reverberație a unui cor eroic de scriitori europeni printre care se numărau Thomas Mann și André Gide, bărbați mai vârstnici pe care i-a admirat cu precădere și ale căror opere au influențat-o pe a sa. S-a înscris perfect în linia lor de scriitori filozofi, cu o cultură profundă și vastă, de moraliști care privilegiau perspectiva istorică și de virtuozi în egală măsură ai romanului, prozei scurte și eseului. Asemenea lor, și-a manifestat, într-o manieră plină de demnitate, predilecția pentru subiecte șocante, fiind fascinată ca și ei deambiguitatea sexuală.“ (Edmund White)

Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică și Lovitura de grație (ecranizat în 1976 de regizorul Volker Schlöndorff), primele două romane publicate de Marguerite Yourcenar, îmbracă forma confesiunii: două voci, amintind parcă de tonul aproape alb al lui Mishima, dau viața unor personaje care respingfemeia din rațiuni asemănătoare.

„Războaiele și dramele publice nu sunt decât prilejuri de a merge până la capătul sentimentelor și al conflictelor interioare. Alexis și Éric au în comuno aceeași convingere pur literară că vechile cuvinte, dacă sunt reșlefuite cu măiestrie, pot scoate la lumină cele mai ascunse nuanțe afective.“ (Bertrand Poirot-Delpech)