Ediţii de colecție Humanitas

Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae.

Filocalia sau Culegere din scrierile sfinţilor părinţi, care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi!

Volumul IX: Sfântul Ioan Scărarul ♦ Avva Dorotei

Şi El le-a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celor din afară toate li se fac în parabole. (Marcu)

Suntem în afara regulii, în afara propriului nostru proiect, în afara rostului nostru originar. În afară. Am pierdut contactul cu interogaţia esenţială, cu interioritatea întrebărilor ultime. Ceea ce încearcă Parabolele lui Iisus nu este să ofere un comod evantai de răspunsuri, ci să invite în spaţiul întrebării.

În universul parabolelor, nimeni nu e exclus în mod arbitrar şi nedrept, dar nimeni nu e inclus în mod necondiţionat.Am încercat să definim, recurgând la însuşi corpul parabolelor, condiţiile incluziunii, criteriile după care se poate decide gradul de accesibilitate al adevărului duhovnicesc. Parabolele facilitează recepţia, dar o pot şi bloca. Care e metabolismul acestei ample mişcări contradictorii? Ce trebuie să faci şi cum trebuie să fii, pentru a nu rămâne printre cei „din afară“? Şi care sunt piedicile cu care te vei confrunta?

Andrei Pleşu

Amintirile lui Charles Darwin, scrise pentru „copiii şi nepoţii mei“, deschid o perspectivă revelatoare asupra vieţii şi gândirii unui savant care a revoluţionat nu doar studiul naturii, ci şi felul în care ne vedem pe noi înşine. Această versiune completă a Autobiografiei restituie pasajele – considerate prea radicale – cenzurate de familie la momentul primei publicări. Darwin îşi zugrăveşte devenirea pe fundalul unui tablou mai amplu al vieţii intelectuale victoriene, alternând expuneri esenţiale, precum aceea despre credinţa religioasă, cu relatări anecdotice.

Autobiografia este întregită în acest volum cu o selecţie reprezentativă din jurnalul ţinut de Darwin în timpul călătoriei sale în jurul lumii la bordul vasului Beagle (1831–1836). Dacă înaintea acestei expediţii tânărul absolvent al Universităţii Cambridge cocheta cu ideea de a deveni preot de ţară, periplul de cinci ani prin nenumărate ţinuturi l-a făcut să pună la îndoială multe dintre credinţele acceptate despre om şi Pământ şi l-a condus în cele din urmă la elaborarea celebrei sale teorii a evoluţiei prin selecţie naturală. Relatările lui Darwin despre băştinaşii din Ţara de Foc, despre marele cutremur produs pe teritoriul chilian în 1835 sau despre speciile observate în arhipelagul Galápagos constituie nu doar un document unic în istoria ştiinţei, ci şi un fascinant jurnal de călătorie.

Sentimentul dominant ce răzbate atât din Autobiografie, cât şi din Călătorie este cel al uimirii în faţa lumii naturale şi al entuziasmului nemărginit pentru descoperirea ştiinţifică. De peste un secol şi jumătate, figura lui Darwin este caricaturizată în necunoştinţă de cauză, iar ideile sale sunt supuse unor nesfârşite răstălmăciri. Mărturiile fundamentale reunite în acest volum, însoţite de numeroase ilustraţii, îi prilejuiesc cititorului un contact direct şi nemistificat cu savantul, gânditorul şi omul Charles Darwin.

Pe copertă: Gravură colorată după un desen de John James Audubon, 1838
Pe forzaț: Harta lumii cu itinerarul vasului Beagle, din Ch. Darwin, Journal of researches, J. Murray, London, 1890

„Îi prezentăm cititorului român aproape cinci sute de texte din producția lirică pe care Pessoa a plasat-o sub propriul său nume, scrise în portugheză, în franceză și în engleză, convinși fiind că este relieful cel mai proeminent al unui continent ascuns, de o diversitate care din nou va surprinde. Şi vom vedea că Pessoa continuă să se multiplice chiar și atunci când rămâne sub propriul său nume, complexitate ce se adaugă spectacolului de identități deja cunoscut prin demultiplicarea heteronimică. Căci dacă ne-am obișnuit să vedem în familia heteronimică a lui Pessoa o sursă abundentă și importantă de scrieri, cât pentru o adevărată generație literară transnațională, iar ea stabilește deja o performanță unică în istoria tuturor literaturilor, puțini bănuiesc existența diversității din care se alcătuiește Pessoa însuși, ca multiplu de sine. Acel «teatru în oameni» pe scena căruia evolua restul familiei alături de autorul lor, din imensa convingere a poetului că un creator trebuie să fie «plural ca universul», mai are un personaj complex ascuns chiar sub numele Pessoa. Iar acest personaj trăiește grav destabilizarea rezultată din propria sa multiplicare, fiindcă rezultă din ea neîmplinire și absență dramatică de identitate, în timp ce ele își continuă proliferarea alături de alte teme existențiale sau filozofice.“ (DINU FLĂMÂND)

Era un om care cunoștea diverse limbi și scria versuri. Își câștiga pâinea și vinul punând cuvintele pe locul cuvintelor; așa a scris versuri cum trebuie să fie scrise versurile, deci ca pentru prima dată. La început s-a numit Fernando, pessoa, persoană ca toți ceilalți. Dar într-o zi îi trecu prin cap să anunțe iminenta apariție a unui super Camões, unul mult mai mare decât primul; fiind însă limpede că el era o persoană discretă, obișnuind să treacă nebservat pe Strada Aurarilor înveșmântat într-un impermeabil de culoare deschisă, cu papion și cu o pălărie fără pană, nu a spus că acel super Camões era el însuși. De fapt, un super Camões nu e altceva decât un Camões mai mare, numai că el avea rezerve, fiindcă urma să devină Fernando Pessoa(s), adică persoane, fenomen nemaiîntâlnit în Portugalia până atunci. Evident, viața lui era făcută din zile, și știm că zilele sunt egale, dar ele nu se repetă, iată de ce nu trebuie să fim surprinși că într-o zi, când trecea prin fața unei oglinzi, Fernando a întrevăzut, pentru un moment, o altă persoană. [...] «Dați-mi ochelarii!» au fost ultimele și decisele sale cuvinte. Până acum nimeni nu a arătat vreun interes să știe pentru ce i-a vrut, cu riscul de a da impresia că ignoră sau disprețuiește ultima voință a muribunzilor, dar e destul de plauzibil să presupunem că intenția lui a fost de a se privi într-o oglindă ca să afle, în sfârșit, cine fusese el. Doar că Parcele nu i-au dat răgaz și nici nu se afla vreo oglindă în acea odaie. Acest Fernando Pessoa nu a ajuns să afle cu adevărat cine anume fusese, dar grație îndoielilor sale reușim să știm ceva mai mult despre ceea ce suntem noi.“ (JOSÉ SARAMAGO)

„Poezia lui Pessoa este analiza cea mai subtilă, mai dureroasă și mai tragică a omului din secolul XX, dar și cea mai lucidă, cea mai necruțătoare: un om turmentat, înclinat să fie nemulțumit de toate, dar care se ia pe sine drept țintă. Cu adevărul, dar și cu veninul său, cu abuzul său de paradox, cu capacitatea de a afirma ironic contrariul unei axiome la care el recurge cu egală ironie, scrie una dintre poeziile cele mai revoluționare din vremea noastră.“ (ANTONIO TABUCCHI)

Marea descoperire pe care o poate face cititorul acestui volum – ce cuprinde toate scrierile publicate de Kafka în timpul vieții – este dimensiunea fundamental poematică a scrisului său. Cel care deschide cartea simte de îndată că scriitorul praghez este, în bună măsură, un poet. Viziuni transcrise cu o rece exactitate, uneori sub forma fragmentului, dar și în texte cu fluența paginii de roman au drept constantă aderența la clipa trăită, pe care poemul în proză kafkian o dăruiește infinitei retrăiri. Această revelație o datorăm în bună măsură traducătorului care vine, aici, „în întâmpinarea“ operei kafkiene. Doar un poet cum a fost Mircea Ivănescu, călător el însuși pe tărâmuri asemănătoare, putea simți și transpune în limba română, cu o fidelitate de profunzime, lava nestinsă a viziunilor kafkiene.

„Kafka este poetul care a dat cea mai pură expresie secolului XX.“ (Elias Canetti)

„Metamorfoza, deja de la primul rând, acum unul dintre cele mai celebre din literatura universală, a îndreptat viața mea pe un nou drum.“ (Gabriel García Márquez)

„Era un visător, iar creațiile sale poetice sunt concepute de cele mai multe ori ca prin vis și iau forma viselor... Imită cu exactitate lucrurile nebunești și lipsite de orice logică a căror apariție se petrece în vis, acest joc de umbre al vieții, făcându-ne să amuțim de spaimă și până la urmă să râdem.“ (Thomas Mann)

Suntem confiscați de ,,actualitate”! Adică de „știri”, „analize” politice, informații de ultimă oră, confruntări de partid și reportaje de front din peisajul instituțional al momentului. Toate „fierbinți” și trecătoare.

Cartea de față încearcă să iasă din strânsoarea acestor actualități evanescente (inactuale în fond, de vreme ce se uită în câteva zile), pentru a sonda teritoriul unor aparente „inactualități”: cele despre care nu prea vorbim, în ciuda relevanței lor universale și a impactului lor constant asupra vieților noastre. „Inactualități” care ne macină subliminal, care constituie, de fapt, substanța inevitabilă a căutărilor, spaimelor și nedumeririlor noastre. Nu promit că, la capătul lecturii, cititorul va fi „edificat” asupra problemelor de care m-am ocupat: rostul și istoria inimii, neliniștile și promisiunile bătrâneții, meteahna prostiei, sensul răului. Dar va regăsi, poate, un repertoriu de întrebări acute, cu a căror țesătură nu mai apucă, „ocupat” cum este (cum suntem toți), să se confrunte. Îmi fac iluzia că paginile acestea vor avea măcar efectul unor scurte promenade igienice, în afara hărțuielii cotidiene.

„Viaţa rezervă surprize. Una dintre cele mai neaşteptate - pentru mine - s-a dovedit excepţionala primire de care s-a bucurat cartea, îndată după apariţia ei în mai 1997. A devenit subiect predilect de discuţie în mediile intelectuale. Au elogiat-o nume de primă mărime ale culturii româneşti.
Cartea ţintea până la urmă chiar mai departe decât îmi fusese intenţia. Nu doar istoria era în discuţie, ci cultura românească în ansamblu şi conştiinţa de sine a românilor. Am scris o carte onestă despre istorie, nu o carte partizană sau de conjunctură." (LUCIAN BOIA)

Țiganii au refuzat încă de la misterioasa lor apariție în Europa, acum mai bine de nouă secole, să se adapteze stilului de viață sedentar și convențional pe care l-au întâlnit aici. Şi astăzi, cultura și obiceiurile lor sunt privite cu același ochi sceptic și cu aceleași prejudecăți, iar societatea modernă se încăpățânează în continuare să nu-i accepte ca atare și-i îndeamnă necontenit să se conformeze. Cu toate acestea, țiganii şi-au păstrat neatins miezul identitar. În această carte de căpătâi, Angus Fraser ne poartă, cu mare acuratețe documentară și cu talent literar, prin meandrele destinului cu totul excepțional al acestui popor.
Sir Angus Fraser s-a distins prin pasiunea pentru istoria puțin cunoscută a țiganilor. Contribuția lui rămâne unică prin îmbinarea de rigoare academică și empatie față de destinul acestui popor, pe care îl privește nu romanțat și sentimental, ci realist, ca pe un neam care a trecut prin multe încercări de-a lungul istoriei: de la migrația triburilor romani din nord-vestul Indiei la persecuțiile îndurate în țările unde s-au așezat; de la Holocaust până la dificultățile cu care țiganii se confruntă în prezent în Europa de Est și nu numai.

Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae

Filocalia sau Culegere din scrierile sfinţilor părinţi, care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi!

Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae

Filocalia sau Culegere din scrierile sfinţilor părinţi, care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi!

Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae

Filocalia sau Culegere din scrierile sfinţilor părinţi, care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi

Volumul VI
Sfântul Simeon Noul Teolog ♦ Cuviosul Nichta Stithatul

Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae

Filocalia sau Culegere din scrierile sfinţilor părinţi, care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi

Volumul V
Sfântul Petru Damaschi ♦ Sfântul Simeon Metafrastul

Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae

Filocalia sau Culegere din scrierile sfinţilor părinţi, care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi

Volumul IV
Talasie Libianul ♦ Isihie Sinaitul ♦ Filotei Sinaitul ♦ Ioan Carpatiul ♦ Avva Filimon ♦ Sfântul Ioan Damaschin ♦ Teodor al Edessei ♦ Teognost ♦ Ilie Ecdicul ♦ Monahul Teofan

Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae

Filocalia sau Culegere din scrierile sfinţilor părinţi, care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi!

Volumul I
Sfântul Antonie cel Mare ♦ Evagrie Ponticul ♦ Sfântul Ioan Casian ♦ Nil Ascetul ♦ Marcu Ascetul ♦ Diadoh al Foticeii ♦ Isaia Pustnicul

Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae

Filocalia sau Culegere din scrierile sfinţilor părinţi, care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi!

Volumul III
Sfântul Maxim Mărturisitorul

Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae

Filocalia sau Culegere din scrierile sfinţilor părinţi, care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi!

Volumul II
Sfântul Maxim Mărturisitorul

Lucian Boia, cu bine-cunoscutul său stil şi desfăşurând o demonstraţie fără cusur, risipeşte o altă iluzie întreţinută de istorici şi acceptată ca un adevăr: credinţa că ar fi existat în anii Primului Război Mondial, în ciuda câtorva opinii divergente, îndeosebi în rândul oamenilor politici, o cvasiunanimitate în jurul „idealului naţional“, în sensul intrării României în conflict, împotriva Austro-Ungariei, pentru eliberarea Transilvaniei. Lectura sagace a presei din acea epocă, precum şi a altor documente, multe dintre ele inedite, pe care istoricii „antantofili“ le-au ignorat cu bună ştiinţă, demonstrează că o parte însemnată a elitei politice şi intelectuale româneşti a avut o altă opţiune. Vom descoperi în această carte cine au fost „germanofilii“, care le-au fost argumentele, cum au acţionat în timpul ocupaţiei germane şi cum au supravieţuit politic şi intelectual după triumful oarecum neaşteptat al adversarilor lor.

„Am preluat termenul de «germanofili», lansat în perioada neutralităţii, atunci cu înţeles net peiorativ, pe care îl folosesc însă fără nici o conotaţie devalorizantă sau valorizantă, relativizându-l, de altfel, şi nuanţându-l, prin punerea între ghilimele. Nuanţarea şi relativizarea se recomandă din mai multe motive. Mai întâi, chiar dacă o bună parte dintre «germanofili» – dar nu toţi – erau de formaţie germană şi în principiu înclinaţi spre Germania sau spre Austria, motivul principal care-i anima nu era atât ataşamentul faţă de Puterile Centrale, cât teama de Rusia; erau mai mult «rusofobi» decât «germanofili». În al doilea rând, printre «germanofili», opţiunea neutralităţii întrunea mai multe adeziuni decât varianta intrării în război, alături de Puterile Centrale. Intensitatea manifestărilor e de asemenea foarte diferită: sunt «germanofili» care-şi asumă categoric opinia, alţii care se exprimă prudent sau echivoc, alţii care tac pur şi simplu. Ceea ce-i aşază pe toţi în aceeaşi categorie nu e atât soluţia aleasă, cât varianta respinsă: nu vor război împotriva Puterilor Centrale.“ (Lucian BOIA)

„Se pot închipui oamenii din această carte în România secolului 21?
L-aş vedea perfect pe Maiorescu, atât de echilibrat, de raţional, de modern în toate privinţele, în Parlament, punându-i la punct pe toţi demagogii şi flecarii, propunând legi şi amendamente folositoare, luând poziţie în chestiuni litigioase şi, nu în ultimul rând, influenţând mersul lumii cu autoritatea lui.
L-aş vedea apoi pe neobositul Carol Davila scoţând iar la lumină medicina de astăzi.
Le-aş vedea în secolul 21 şi pe doamnele din secolul 19, dedicându-se deplin unor cauze altruiste, cum numai ele ştiau s-o facă, rezolvând o dată pentru totdeauna problema «copiilor străzii», deschizând azile pentru bătrâni, pentru orfani, cantine pentru săraci şi câte şi mai câte.
L-aş vedea pe primarul Protopopescu-Pache rezolvând problema circulaţiei, a parcărilor, a murdăriei şi a gropilor din asfalt.
Şi pe Caragiale l-aş vedea dând un nou volum de Momente, de trei ori mai voluminos şi mai savuros decât cel din 1901, în care personaje să fim noi toţi.“ (Ioana PÂRVULESCU, fragment dintr-un interviu)

Ultimii ani ai vieții îl găsesc pe Tolstoi la moșia de la Iasnaia Poliana, trăind ca un mujic. Lăsase în urmă societatea mondenă petersburgheză, onorurile, ba chiar și propriul destin literar. Devine un fel de patriarh nonconformist, în răspăr cu autoritățile laice și cu cele ecleziastice. Ajunsese la o credință în care puțini îl puteau urma. Găsise un fel de-a se exprima mai simplu. Aici, la Iasnaia Poliana, în singurătate, stă de vorbă cu sine despre Dumnezeu și oameni, iar jurnalul, care l-a însoțit permanent, e spațiul unde pune întrebări infinite, unde caută să înțeleagă și să se exprime altfel decât o făcuse în romane.
Aceste meditații au fost cenzurate în edițiile anterioare ale jurnalului – puterea sovietică putea accepta „stilul“ lui de mujic, dar nu și spiritul care se împotrivea oricărei revoluții.

Ghepardul, capodopera lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, apare în „Raftul Denisei“ în traducerea Gabrielei Lungu, împreunã cu prefața lui Gioacchino Lanza Tomasi, fiul adoptiv al autorului, dedicatã metamorfozelor pe care le-a suferit celebrul roman, precum și cu douã fragmente inedite și câteva poeme cuprinse în așa-numitul „Canțonier al casei Salina“. Ghepardul a fost ecranizat în 1963, în regia lui Luchino Visconti, cu Burt Lancaster, Alain Delon și Claudia Cardinale în rolurile principale.

„Dragã Enrico, în mapa de piele vei gãsi manuscrisul dactilografiat al Ghepardului. […] Mi se pare cã prezintã un oarecare interes, pentru cã se referã la un nobil sicilian într-un moment de crizã (ceea ce nu înseamnã doar cea din 1860), felul în care el reacționeazã la aceastã crizã și cum se accentueazã decãderea familiei sale pânã la risipirea ei aproape totalã; toate astea vãzute dinãuntru cu o oarecare participare a autorului și fãrã nici o ranchiunã. […] Sicilia este aceea care este: cea din 1860, de dinainte și dintotdeauna. Cred cã totul este impregnat de o proprie poezie melancolicã. […] Fii atent: câinele Bendicò e un personaj foarte important și aproape cã este cheia romanului.“ (Giuseppe TOMASI di LAMPEDUSA, Scrisoare cãtre Enrico Merlo di Tagliavia din 30 mai 1957)

Ilustrația copertei: Pietro Luchini, Portret de tânără (detaliu)

Un tată îi scrie, înaintea unei operații dificile, fiului său. Expeditorul e în America, iar destinatarul, în Japonia. După operație, scrisorile continuă să se înlănțuie. Se agață mai întâi „ca iedera" de orice le iese în cale, apoi, după întoarcerea acasă a tatălui, devin confesiuni pe cele mai delicate subiecte: cum e cu „celălalt sex", ce căutăm într-o lume în care nu părem destinați fericirii?
Protagonista scrisorilor este însă inima, în toate ipostazele ei: inima de tată, inima de îndrăgostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obișnuit, plin de griji, și chiar inima-inimă, personajul-vedetă al anatomiei noastre, care se poate îmbolnăvi.
O întreagă geografie afectivă, creată după capriciile memoriei, se ascunde în plicul încăpător al acestei cărți: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmări nebănuite, scene din casa copilăriei, adresa mitică „Dr. Lister 69", flash-uri din anii '50 și fleacurile vieții de zi cu zi. Dar și gândurile abstracte, sistematizate, care se datorează „riscului de a avea un tată filozof".
Din cele șaisprezece scrisori se conturează o viață și un cod. Sub protecția distanței și-a convenției epistolare, Gabriel Liiceanu găsește prilejul să fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, să-și amintească, să povestească, să cadă pe gânduri, să se lase întrebat și să ne răspundă. Pentru că, acceptând pactul propus de autor, fiecare cititor se transformă în „fiul" din titlu.

„Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat?
Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind.“ (Autorii)

„Aş spune că frumuseţea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viaţă avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, şi cred că ăsta e şi sensul dialogurilor pe care le-am încercat şi care acum, când sunt sub ochii noştri şi se transformă în carte, mi se par mai bune decât noi.“ (Andrei PLEȘU)

— Andrei, ne apropiem cu adevărat de sfârşitul dialogului nostru de azi, dar şi de sfârşitul celor optsprezece dialoguri pe care le-am avut împreună. Pe mine, am mai spus, discuţiile cu tine m-au făcut să înţeleg mai bine lumea.
— Avem câteva cearcăne în plus…
— Dar ne-am înţelepţit, şi poate şi alţii odată cu noi.

Lipsa cărţilor de istorie adevărată a României, mai exact a cărţilor în care adevărul istoric să nu fi fost ocolit sau distorsionat pentru a se conforma ideologiei comuniste, a făcut ca substanţialul volum al lui Keith Hitchins despre afirmarea naţiunii române moderne să fie foarte bine primit de publicul românesc încă din 1997, cînd a apărut prima ediţie în limba română. De atunci, România. 1866–1947 a devenit o lucrare clasică. Studiul lui Keith Hitchins le oferă românilor o perspectivă exterioară în sensul bun al cuvîntului – adică nepărtinitoare, realistă şi integrativă – asupra istoriei lor naţionale. În ochii specialistului american, constituirea României moderne este un proces clasic, urmînd îndeaproape etapele de formare ale tuturor celorlalte state naţionale din Europa.

Hitchins prezintă cronologic acest proces, prin evenimentele sale politice capitale: Independenţa, domnia regelui Carol, Primul Război Mondial, România Mare, al Doilea Război Mondial. Tendinţele generale în evoluţia economică şi socială, ca şi modificările percepţiei de sine a românilor sunt analizate în afara strictelor departajări cronologice de mai sus. Ultimul capitol al cărţii tratează scurta perioadă august 1944–1947, în care, sub puterea comunistă, statul român modern a fost pur şi simplu dezintegrat.

„Paginile acestei cărţi s-au născut dintr-o idee simplă: fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care
i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori! –, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.
Despre asemenea oameni este vorba în această carte. Ei poartă numele de Monica şi Virgil Ierunca, Noica sau Creţia, Sebastian sau Dragomir, Henri Wald, Andrei Pleşu sau Horia Bernea. Cu excepţia lui Mihail Sebastian, pe toţi ceilalţi i-am întâlnit în carne şi oase şi ei sunt cei care mi-au construit sau mi-au influenţat destinul.“ (Gabriel LIICEANU)

„Ceea ce, dincolo de ironia si de virtuozitatea lui, era suflet, fidelitate, responsabilitate si putere de a iubi – timp de zeci de ani cu totul neintelese de publicul german –, tocmai asta va mentine vii opera si amintirea lui Thomas Mann.“ (Hermann Hesse)

„Rareori se intampla sa nu aiba dreptate cel ce scoate la iveala pacatosenia din fapta buna, dar Dumnezeu priveste cu indurare fapta buna, chiar daca isi are radacina in porniri trupesti.“ (Thomas Mann)

„Pana la urma, cum stau lucrurile cu aceasta carte, povestea pacatosului bun, povestea unui papa? Este una dintre ultimele scrise de Thomas Mann, publicata cand autorul avea 76 de ani si, fara indoiala, face concurenta celor mai indraznete romane contemporane, incalcand simultan tabuul erotic si pe cel religios. Cel mai bine o defineste calugarul Clemens, povestitorul: «o poveste groaznica si totodata inaltatoare». E vorba de o istorie medievala, si tot rafinamentul trubadurilor, truverilor si minnesängerilor se topeste in acest adevarat poem, dandu-i frumuseti in masura sa-l satisfaca pe cel mai citit cititor. Ironia plina de intelegere pe care autorul si-ar putea-o plasa pe scut, ca semn de noblete, atinge si ea nivelul cel mai inalt din toata creatia thomasmanniana. Lumineaza pur si simplu toata povestea. Si, nu in ultimul rand, desi aproape libertina, Alesul e, totusi, o carte (cu) morala.“ (Ioana Parvulescu)

Thomas Mann si-a scris romanul Alesul in ultima parte a vietii, in 1951. Nicaieri in opera lui nu exista, ca in Alesul, o mai puternica senzatie de spectacol narativ, lingvistic si de idei in dialog, menit delectarii si amuzamentului. Este indeobste cunoscut obiceiul prozatorului de a le citi membrilor familiei capitole din cartile la care lucra, astfel incat uneori isi permite mici aluzii la reactia ascultatorilor, le face cu ochiul si ii ia partasi. In felul acesta se amuza regeste si ii amuza pe cei din jur. Pacatosul cel bun, tema lui Hartmann von Aue, in atingere cu tema faustica, goetheana, a diavolului bun, construiesc laolalta „o poveste ce da pe-afara de orori trupesti si ofera o dovada infricosatoare despre tot ce este in stare sa faca trupul, fara sovaiala sau refuz“. Emotiei i se opune ironia, dusa pana la limita-limitelor.

„Cei care se opun comunismului trebuie lichidati. Nu e suficient sa-i bagam in puscarii, pentru ca din puscarii mai pot sa iasa. Trebuie impuscati.“ (Sartre)

Opera lui Amos Oz este tradusă în peste patruzeci de limbi. "Poveste despre dragoste şi întuneric" a primit zece distincţii literare internaţionale, printre care Premiul France Culture în 2004 şi Premiul Goethe în 2005.

Dragostea şi întunericul sunt cele două forţe care dau viaţă extraordinarei poveşti a lui Amos Oz. Scriitorul ne poartă într-o călătorie insolită şi seducătoare prin copilăria şi adolescenţa lui petrecute pe străzile toropite de căldură din Ierusalimul anilor '40-'50, prin istoria neaşezată a Israelului aflat la răscrucea vremurilor şi prin tumultul vieţii de familie alături de o mamă romantică şi visătoare şi de un tată logic şi sobru, antrenaţi în nesfârşite discuţii intelectuale. Prins între cele două lumi, cea dinăuntrul şi cea din afara căminului părintesc, copilul Amos simte greutatea trecutului şi a prezentului apăsându-i umerii, iar prin ochii lui de martor inocent şi curios luăm parte la naşterea unei naţiuni.

O carte cu două personaje: un cunoscut şi un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă.
Cunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de persoană publică. Necunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de om pur şi simplu. El e personajul principal al cărţii: omul cu tainele şi spaimele lui, acela pe care orice scriitor adevărat caută să-l descopere odată cu fiecare nouă pagină. Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea. Răspunsul e de căutat în însemnările care, deşi par legate de o zi sau de alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.
Din întâlnirea celor două personaje cu cititorul — şi el un necunoscut — ia naştere imprevizibilul acestor pagini. Din forţa lor confesivă — tensiunea lor.
Dacă aţi apucat cândva să deschideţi „uşa interzisă“, urmarea este că aveţi acum, iată, o „întâlnire cu un necunoscut“.

„Unele dintre micile istorii adunate aici sunt basme, altele povestiri, altele, până la urmă, fragmente de jurnal. Toate sunt în definitiv amintiri, reale sau inventate. Nu imagini ale realităţii, ci ale minţii care o decupează din hiperrealitatea noastră de toate zilele.
Au fost presărate până acum în multe dintre cărţile mele, în alte contexte şi cerând o altă lectură. M-am gândit să le strâng, pentru plăcerea cititorului, între coperţile unui singur volum, nu pentru că aş crede foarte mult – deşi cred – în calităţile prozei scurte, ci mai ales pentru că am o credinţă de neclintit în poezie. 
N-am prea avut de ales în alcătuirea acestei culegeri de «povestiri alese». Am lăsat doar să intre texte de o lungime rezonabilă, pe care m-am amuzat să le aşez într-o ordine oarecare, dar altfel le-am lăsat să colaboreze, să se alieze, să se înfrunte, să se submineze-ntre ele ca orice grup de necunoscuţi adunat între zidurile unei odăi. 
Sperând ca până la urmă să iasă de-aici mallarméanul «beau livre».“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

„S-a spus mereu că îngerii sunt «dublul» ceresc al omului. Suntem mereu însoţiţi de «modelul» nostru, de portretul nostru îmbunătăţit. Și suntem – sau, în orice caz, ar fi bine să fim – într-un dialog permanent cu posibilul acestui portret. Îngerul oferă fiecăruia din actele noastre reperul epurei lui, adică desenul lui ideal. Lângă fiecare «este», îngerul aşază un «cum ar trebui să fie». El conjugă neobosit, la optativ, curgerea vieţii noastre, aşa cum am face-o noi înşine dacă am fi în condiţia lui.“ (Andrei PLEȘU)