„Fără un cuvânt, soțul meu se îndreaptă spre ușă și o deschide. Mă lasă să intru prima. Camera de zi este mai mică decât îmi închipuiam, dar e inundată de lumină. Linoleumul bej parcă o face mai călduroasă. Vizitez toate încăperile știindu-mă acasă, dar fără să simt încă asta. Plutește în aer un miros de zugrăveală și de lipici, care va dispărea în curând, fiind înlocuit de mirosul nostru propriu. Încetul cu încetul mă destind. Îmi imaginez mobilele, vizualizez perdelele, aud – fantasmând – râsetele copiilor. Ne vom simți bine aici.
Vocea lui Anatol mă extrage din acest viitor.
– N-ai de ce să fii îngrijorată, draga mea.
Îmi pun capul pe umărul lui. În fața noastră, prin fereastra deschisă, vedem piațeta înflorită.“
(Virginie Grimaldi, Când amintirile noastre vor veni să danseze)