Cărți

Sharon E. Shaffer este consultant muzeal și expert principal în domeniul învățării timpurii și al educației muzeale, iar activitatea desfășurată în cadrul Institutului Smithsonian îi este completată de o carieră didactică la Universitatea din Virginia, unde predă de mai bine de un deceniu. Din perspectiva expertizei centrate pe educația în cadrul muzeului și a experienței în educarea copiilor mici prin artă, obiecte și colecții, Sharon E. Shaffer scrie cartea „Cum să îi atragem pe copiii mici în uluitoarea lume a muzeelor”, o fascinantă incursiune multidisciplinară care pledează pentru dezvoltarea informală a copiilor, și prin înțelegerea rolului educativ al muzeelor.

Volumul este structurat în trei secțiuni, conținând șapte capitole. Astfel, prima secțiune, „Înțelegerea publicului format din copiii mici care vizitează muzeele. Trecut și prezent”, abordează subiectul din perspectivă generală diacronică și pedagogică, rezervându-i trei capitole: „Copiii și muzeele. Introducere”, „Istoria copiilor și a muzeelor din America. Scurtă prezentare generală” și „Teoria învățării și primii ani de viață”. Cea de-a doua secțiune, „Conceperea programelor care îi implică pe copii în operațiunea de construire a semnificației”, tratează subiectul din perspectivă integrativă, inventariind diverse modele educaționale în educația timpurie și racordându-le celor mai bune practici de planificare a copilăriri mici în cadrul muzeelor. În final, ultima secțiune a cărții, „Ceea ce face diferența. Promisiunea pe care o aduce viitorul”, pledează pentru înțelegerea globală a importanței muzeului în viața educabilului, construind o punte între contribuțiile valoroase ale trecutului și viitor.

Cele 100 de limbaje ale copiilor – experiența Reggio Emilia în transformare

Zicala neaoșă despre „cei șapte ani de acasă” reiterează, fără doar și poate, importanța educației timpurii. Dezvoltarea armonioasă și echilibrată a copilului se consolidează pe temelia principiilor insuflate în sânul familiei șidepinde adesea și de integrarea acestuia într-un sistem de valori aflat sub egidă instituțională. Astfel, în funcție de convingerile personale, părintele își îndreaptă atenția și își ghidează copilul spre o variantă de învățământ tradițională sau, dimpotrivă, spre sistemele educative alternative. Dintre acestea din urmă, ne interesează în mod special conceptul „Reggio Emilia”, așa cum este el enunțat și dezbătut în volumul colectiv „Cele o sută de limbaje ale copiilor. Experiența Reggio Emilia în transformare”, coordonat de Carolyn Edwards, Lella Gandini și George Forman.

Având o introducere scrisă de psihologul american Howard Gardner, cartea este structurată în cinci părți, fiecare dintre acestea conținând o serie de eseuri care deslușesc particularitățile unei abordări unice a educației timpurii – experiența Reggio Emilia. Astfel, partea întâi, „Începuturi”, prezintă contextul dezvoltării acesteia și punctul de plecare, principiile care stau la baza sistemului Reggio Emilia, dar și povestea lui Loris Malaguzzi, vizionarul care i-a pus bazele. Partea a doua, „Predarea și învățarea prin relații”, aduce în discuție participarea părinților în procesul educativ, dar și rolul profesorului. În cea de-a treia parte a cărții, „Documentarea ca proces integrat de observare, reflecție și comunicare”, autorii celor patru eseuri problematizează documentarea pedagogică, pedagogia ascultării sau relația dintre documentare și evaluare. În partea a patra, „Ideea celor o sută de limbaje ale copiilor și evoluția sa”, sunt abordate eseuri precum: „Este frumusețea o cale de cunoaștere?”, „Atelierul: O conversație cu Vea Vichi” sau „Utilizarea mijloacelor digitale în Reggio Emilia”, în timp ce ultima parte, cea de-a cincea, este rezervată concluziilor sau reflecțiilor finale și strategiilor de îndrumare pentru predare/implementare.

Contrar așteptărilor și prejudecăților premergătoare lecturii, subiectele atinse în paginile cărții nu își propun nici să idealizeze sistemul educațional apărut acum aproape 50 de ani în nordul Italiei, nici să expună riguros și didactic preceptele acestuia. Miza cărții este aceea de a-și convinge cititorii de complexitatea actului educațional, recreând atmosfera unică din Reggio. În chip simplu și firesc, experiența Reggio Emilia pledează pentru simbioza dintre personalitatea copilului și formele de manifestare ale acestuia, cultivându-i unicitatea. Din acest punct de vedere, fiecare profesor Reggio devine un ghid prin care copilul își găsește formele de expresie personală și propriile tipare de gândire. Iar această etapă de dezvoltare intelectuală fundamentală nu are loc într-un mediu steril, ci în mijlocul comunității, cu participarea directă a acesteia.

Într-o lume a dezrădăcinării și a depărtării de centrul care ne echilibrează, cartea „Cele o sută de limbaje ale copiilor. Experiența Reggio Emilia în transformare”, coordonată de Carolyn Edwards, Lella Gandini și George Forman, trebuie să devină o lectură de căpătâi. Nu doar pentru cei care sunt interesați de aspecte privind educația, ci pentru toți părinții preocupați de creșterea armonioasă a propriilor copii.

Ilustrații de Ninamasina

O narațiune profundă despre copilărie și bătrânețe, despre inocență și înțelepciune, despre lipsa de experiență și despre ridurile care ne tăinuiesc povestea vieții.

O perspectivă inedită asupra procesului de învățare/predare care aduce în centrul atenției impactul documentării și al învățării cu și unii de la alții.

O poveste emoționantă despre ce înseamnă să fii cu adevărat liber – să ieși din umbra propriilor frici.

Ilustrații de Clemence Courot

O fascinantă incursiune în lumea baletului, în cadrul unei complexe experiențe culturale.

S-au scris mii de pagini despre creaturile adâncurilor mării și ale oceanelor, despre animalele din junglă ori despre vulcani, cutremure și tornade. Zeci de cărți au fost dedicate și studiilor despre civilizațiile antice ori despre obiceiurile altor popoare ale lumii. Și totuși, printre preocupările divergente ale oamenilor, pe unul dintre rafturile miilor de biblioteci, se ițește o carte cu totul deosebită– „Enciclopedia prietenilor mei imaginari”, scrisă și ilustrată de Bimba Landmann.

Oamenii se adună în jurul cuvintelor:se adăpostesc la umbra sensului lor, se lasă cuprinși de profunzimea lor și-și ostoiesc prin ele setea de cunoaștere. Și totuși… ce (ne) sunt cuvintele? Nimic mai mult decât o seamă de litere înșiruite, dincolo de pecetea cărora ni se revelează taina înțelesului. Intuindu-le puterea, scriitoarea Cristina Falcón Maldonado a pus în pagină o poveste minunată despre înrâurirea lor magică, intitulată  „Litere înșiruite” și ilustrată de Marina Marcolin.

Atunci când realitatea ne închistează în cenușiul său, cărțile ne devin pașaport de călătorie: din lumea colorată și plină de viață a lui Tam Hipopotam, în lumea mereu aventuroasă a lui Miyuki. Sau… din lumea rece și încremenită a Fiului Ținutului de Gheață, în lumea versificată și doldora de voie bună a Firului de Nisip. În acest context, în care cărțile ne sunt prilejul peregrinărilor nestingherite, îți poți imagina o lectura despre o carte… ea însăși călătoare? Ei bine, da! Despre „Cartea care zboară” este vorba, iar itinerarul acesteia a fost cuprins în scris de Pierre Laury, iar în imagini de Rébecca Dautremer.

Mirarea creată în jurul copiilor, dar și provocarea de a ne regăsi ca adulți în preajma lor, ne revelează adesea setea neostoită a acestora pentru întrebări. Curiozitățile sunt nenumărate și cuprind totul: universul, râurile, ramurile, dinozaurii sau insectele. Iar când s-au oprit din a scruta cu imaginația înălțimile și adâncurile, aceștia rup filigrane din contextul cotidian și se/ne întreabă: de exemplu, ce este școala? Șice răspuns poțioferi ghicitorii? Ei bine, deși omul mare, trecut printr-ale vieții, nu mai încearcă să(-și) afle ce este sau ce a fost școala, autorul Luca Tortolini și ilustratorul Marco Somà au dat ghes întrebării curioase și i-au cuprins înțelesurile descoperite într-o carte fabuloasă, intitulată tocmai așa: „Ce este școala?”.

O poveste emoționantă despre responsabilitatea de a păstra nealterat sufletul unui copil în vreme de război; dar și despre puterea lăuntrică de a emana pace, atunci când totul în jur stă se se risipească.

Ilustrații de Giulia Rossi

O scrisoare cu iz pedagogic, fundamentală pentru înțelegerea rolului cadrului didactic în formarea elevului și în pregătirea acestuia pentru viață.

Chipul lui Abraham Lincoln este astăzi recunoscut datorită carierei sale în avocatură și în politică, acesta fiind și unul dintre președinții Statelor Unite ale Americii, al șaisprezecelea la număr, în ordine cronologică. Dar dincolo de renumele-i diplomatic, evidențiat cu patos în cărțile de istorie, Abraham Lincoln a fost și scriitor. Astfel, printre însemnările sale livrești se numără poeme, frânturi autobiografice ori discursuri politice și cuvântări. Din patrimoniul său cultural, lăsat ca moștenire poporului american, dar și lumii întregi, Editura Signatura a ales să publice o scriere deosebită, de mare impact pentru generațiile care aleg să îi parcurgă rândurile, ilustrată de Giulia Rossi – „Abraham Lincoln. Scrisoare către învățătorul fiului meu”.

Narațiunea „Praf de lună…noapte bună”, scrisă de Aurélie Bombace și ilustrată de Amanda Minazio, ne revelează o minunată poveste despre somnul odihnitor al copiilor și ne face cunoscut faptul că un vis frumos este la câteva firicele de praf de lună distanță. Iar odată aflat acest secret, coșmarurile, gândurile și tulburarea nu ne vor mai da târcoale niciodată!

Ilustrații de Baptistine Mesange

O poveste siderală despre tonurile și tonalitatea celor ce ne înconjoară.

Siderați vor fi cititorii acestei povești solare și selenare deopotrivă.Un băiețel oarecare, care ar fi putut fi la fel de bine o fetiță, purtând unul sau chiar toate numele, auzea necontenit cântecele stelelor. Liricitatea armonică a muzicii reușea să îl înalțe într-o așa măsură încât părea decăzut din respectul datorat celor telurice. Dar nu, acesta doar se scălda în minunăția reverberantă a sunetelor.

Inexplicabil, sonoritatea tindea la inaudibilitate, iar muzica ce îi inunda urechile până atunci se risipea. În zadar încercase micuțul să își „boteze” din nou urechiușele, întrucât acestea nu mai captau acordurile stelelor, deși erau perfect sănătoase, după cum îl asigurase chiar și un doctor.

Într-o zi, după ce orele de școală s-au scurs, auzise cântecul său preferat, cântul Stelei Ciobanului – dar nu fredonat de Stea, ci de domnul Octav, personalitate ce se aseamănă cu Socrate, atât prin dialog, cât și prin atitudine. Cântând împreună, determină steaua să-i acompanieze. Descoperiseră deci modalitatea prin care ar putea reda glasul stelelor.

Astfel debutează călătoria lor astronomică, astrală, muzicală și spectrală, al cărei țel ar fi imortalizarea portabilă, prin intermediul portativelor, a hărții cerului. Existând 88 de constelații, efortul se arată herculean, însă, treptat, cei doi ajung în postura de dirijori, de îndrumători, având în al lor mic cor (cer) celest atât copii, cât și părinți. Senin și sublim, reușesc să încânte stelele într-o așa măsură încât chiar și ele au reînceput să cânte – ori să fie auzite.

Ilustrații de Alessandro Sanna

Un poem al manifestării condiției umane a sinelui în raport cu Sinele, dar și cu Binele necesar conviețuirii umane.

„Și dacă timpul, deși trece,
Dar lasă-n urmă măsura,
E ca aminte să-ți aduci
De Tine întotdeauna.”

Rostogolind, poate chiar răstălmăcind, nu cu rea intenție, versurile poeziei eminesciene „Și dacă…”, dar ținând seama și de îndemnul de a „învața de la toate”, versificat de Traian Dorz, sperăm să vă introducem în muzicalitatea prezentării poemului scris de R. Kipling.

Poemul „Dacă” întrupează o revelație, o epifanie: predicarea lui a fost mijlocită de harul (darul) poetic răsărit în poet, însă cuvântarea ne aparține tuturora, nouă «poeticilor» (această ediție, mirific ilustrată de Alessandro Sanna, se adresează cu precădere „piticilor”, așadar celor mai poetici dintre noi).

Ilustrațiile curg și duc, odată cu ele, cum cristalizase poetul J. Keats, numele autorului scris pe ape – dăinuind versurile, de dragul lor, nu de dragul Poetului.

Popular și autohton, se rostește: „a fi om e lucru mare”. Dar Om?
Poemul lui R. Kipling e cuprins de un «suspans rezoluțional», întrucât este atât de condițional: dacă, dacă, dacă — dar acestea nu sunt ofuri ce trebuiesc deplânse, ci repere ale unui cumul ce fulminează în a fi Om. Poate fi răvășitor, covârșitor, dar nu este acuzator: fie, dacă nu, ești om, fie, dacă da, ești Om – ori/ ori; dar te împinge la devenire prin: cumpătare, meditare, toleranță, ambiționare… umanitate.

Poemul este un imn existențial ce înfățisează podoaba morală pe care ar trebui să o îmbrăcăm și îmbrățișăm cu toții.
A fi Om este o podoabă, nu o povară.

Legenda spune că sus de tot, în cei mai înalți munți ai lumii, se găsește un tărâm sacru, al magiei și al miraculosului, cunoscut sub numele de Mergich. Acesta este guvernat de spirite puternice și protectoare, care pot lua adesea formă de animal. Iar povestea unui astfel de mergichan a fost scrisă și ilustrată de Jackie Morris, fiind intitulată „Fiica tărâmului înzăpezit”.

Într-un timp pe care mintea nu îl poate cuprinde, oamenii și animalele trăiau dimpreună. Între ele nu era nicio diferență, căci toate aveau un suflet și un spirit. În această lume plenară s-a născut și el, cel căruia Jackie Morris i-a scris și i-a ilustrat povestea – „Fiul ținutului de gheață”.

Din vremuri străvechi, anul își deapănă povestea. Vântul cald de primăvară, gâlgâitul râului izvorând din inima muntelui, foșnetul frunzelor de toamnă ori încremenirea pământului înghețat pot fi lesne ascultate. Cu ochii larg deschiși pentru a cuprinde zarea și cu inima pregătită pentru a înțelege mirarea, privitorul se lasă fascinat de spectacolul lumii derulat în patru tablouri și în douăsprezece scene. Scriitoarea și ilustratoarea Oana Hajos i-a fost la rându-i martoră și a dat glas totului înconjurător așternându-l pe foaie sub numele de „Poveștile anului”.

Folosind natura ca sursă de inspirație vizuală și narativă, Oana Hajos a creat o serie de povestiri aferente lunilor anului și un cvadruplet de poezii dedicat anotimpurilor. De exemplu, lunii aprilie i subsumează povestea „Inimă de piatră”, iar lunii iunie snoava „Zece frați”; luna august transcrie narațiunea „Prințul și marea”, iar luna decembrie istorisirea „Cadoul mamei”.

Să ne imaginăm cartografia lăuntrului nostru – înălțimea faptelor, suprafața valorilor, proporția emoțiilor. Care sunt nuanțele predominante și ce revelează despre noi înșine harta reprezentată? Reușim să ne înțelegem ansamblul de simțăminte odată proiectat grafic? Ei bine, încercarea de a transpune abstractul personal în planul concret nu ar fi singulară. Un astfel de exercițiu creativ, care are ca miză cunoașterea sinelui, este pus în pagină de cartea „Hărți ale emoțiilor mele”, scrisă și ilustrată de Bimba Landmann.

Unele zile sunt diferite. Astăzi devenit ieri nu seamănă cu mâine ce va fi astăzi. Există zile care au ceva în plus față de celelalte. Dar ce le deosebește oare? Temperatura aerului? Direcția vântului? Trilul păsărilor? Ei bine, da! Păsările! Cel puțin, în povestea „Păsările”, scrisă de Germano Zullo și ilustrată de Albertine, ele reprezintă semnificativul. Sau detaliul. Sau insesizabilul care face diferența.

Te îndemn să te privești în oglindă! Analizează-ți chipul, felul în care îți porți părul și tiparul imprimat pe tricoul tău. Apoi, privește în jur și zăbovește cu gândul asupra a tot ceea ce te înconjoară – colțarul muștariu, tabloul de pe perete, mașina parcată în fața casei. Continuând exercițiul, imaginează-ți acum de care dintre aceste elemente constitutive ale universului tău confortabil te-ai putea lipsi. Și întreabă-te totodată și dacă, renunțând la ele, ai mai fi tu însuți! Iar ce înseamnă să „Fii tu însuți” aflăm din paginile cărții scrise de Luca Tortolini și ilustrate de Marco Somà.

Ne ostenim zilnic, în diverse situații de comunicare, să ne facem auzit mesajul. Dar suntem cu adevărat dispuși să ne și ascultăm aproapele? Cartea „Am o mică PROBLEMĂ, a spus ursul”, scrisă de Heinz Janisch și ilustrată de Silke Leffler, ne ajută să ne lămurim asupra răspunsului.

Povestirea detaliază parcursul unui urs aflat în căutarea unei soluții. Confruntându-se cu o problemă aparent nesemnificativă, acesta caută răspunsuri în diverse părți. De aceea, inventatorul îi oferă două aripi, croitorul îi dăruiește o eșarfă șic, vânzătorul ambulant îi agață la gât un lanț cu talisman norocos, iar femeia care stătea în fața magazinului îi aduce un borcan cu miere aerată. Dar care era cu adevărat problema ursului și ce căuta el, de fapt?

20 noiembrie 1989 marchează un moment fundamental în procesul de apărare și promovare al Drepturilor Omului, prin „Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului”. Această convenție punctează nu doar o transformare a cadrului legislativ, ci și a mentalului societal, întrucât, pentru prima dată, minorii sunt considerați nu doar persoane care au nevoie de asistență și protecție, ci și cetățeni capabili de a emite păreri personale. Astfel, pactul interstatal susține două principii esențiale: de aceste drepturi beneficiază toți minorii, indiferent de limba vorbită, de gen sau de mediul socio-cultural de proveniență. Și, pe de altă parte, se urmărește întotdeauna bunăstarea vieții minorului, căutându-se alegerile optime pentru creșterea și dezvoltarea sa.

Dar, pentru ca mesajul convenției să-și atingă scopul în rândul beneficiarilor săi – cunoașterea drepturilor, conștientizarea importanței și implementarea lor –, conținutul trebuia desvrăjit de aura birocratică și extras din paradigma limbajului de lemn specific. Astfel, în anul 2016 apare pentru prima dată, în limba italiană, o variantă versificată a convenției, dedicată copiilor: „I bambini nascono per essere felici. I diritti li fanno diventare grandi”, scrisă de Vanna Cercenà și ilustrată de Gloria Francella. Sub egida Casei Editoriale Signatura, cartea este tradusă cu titlul „Copiii se nasc pentru a fi fericiți. Iar cunoscându-și drepturile, devin adulți fericiți”.

În marea trecere, lumea și-a configurat continuu devenirea – lucrurile și-au schimbat sensul, iar oamenii și l-au apropriat. Obiectele au devenit simboluri, experiențele s-au transformat în amintiri, iar funcționalitatea a fost neîncetat reinventată. În fond, această metamorfozare e surprinsă și în paginile cărții „Farul sufletelor”, scrisă de Ariel A. Almada și ilustrată de Zuzanna Celej.

O poveste minunată despre a nu lăsa pe mâine ce poți face azi, trăită prin ochii unui băiețel și prin obiectivul aparatului său de fotografiat.

Știați că și sub pământ se ascunde o lume a prietenilor care împart și împărtăseșc? Secretul lor ne e dezvăluit de Eveline Hasler și ilustrat de Käthi Bhend în povestea Visez că pot zbura.

La finalul toamnei, cinci prieteni se pregătesc pentru iarna cea lungă și friguroasă. Un vierme, două râme, un gândac și o omidă împart nu doar tunelurile care comunică între căsuțele lor, ci și unele seri de jucat cărți. Mai mult decât atât, micii prieteni își împărtășesc și gândurile despre stocurile de hrană adunate cu sârguință până atunci. Râmele își laudă firimiturile de frunze și nuci de prin casă, iar gândacul poftește la gustările-i ascunse sub pat; hrana omizii vor fi visele, în timp ce viermele își ademenește prietenii cu un secret ascuns în spatele unei uși încuiate.

Titlul fiecărei cărți conturează primele așteptări despre conținut, anticipând fracțiuni epice sau ilustrând pârghii hermeneutice. Din acest punct de vedere, lumea ficțională coagulată în jurul viziunii scriitoarei Roxane Marie Galliez și a ilustratoarei Seng Soun Ratanavanh este prefigurată pe coperta cărții, cuprinsul expunându-i esența.

„Somn ușor, Miyuki” surprindea, prin banalul scenariu de seară, neastâmpărul și dorința de sustragere de la timp, iar „Așteaptă, Miyuki” se revela ca o lecție despre răbdare și despre puterea de a aștepta ca lucrurile să se petreacă în ritmul lor. În economia acestui univers imaginar, având-o protagonistă pe Miyuki, se înscrie și „Mulțumesc, Miyuki”, o poveste spectaculoasă care ne învață taina mulțumirii.

În lumea lui Miyuki se întâmplă mereu câte ceva. Odată, fetița a așteptat-o în vizită pe însăși regina libelulelor. Și tot în ziua aceea, a udat toate legumele din grădină și a dansat cu Bunicul în cinstea soarelui. Dar isprăvile copilei nu sunt numai sursă de inspirație literară, ci și secvențe care tâlcuiesc copilăria. „Așteaptă, Miyuki”, scrisă de Roxane Marie Galliez și ilustrată de Seng Soun Ratanavanh readuce în fața lectorului acest personaj minunat, consolidând o complicitate narativă, ludică, antrenantă și moralizatoare, ițită încă din paginile cărții „Somn ușor, Miyuki”.

Paginile cărții „Somn ușor, Miyuki”, scrisă de Roxane Marie Galliez și ilustrată de Seng Soun Ratanavanh, redau scenariul nostru și al copiilor noștri din fiecare seară: amânarea orei de culcare, angrenarea în activități care întârzie somnul, tărăgănarea rutinei obișnuite.
Miyuki nu poate fi convinsă, sub nicio formă, că a venit ora de culcare. Spunându-i Bunicului că nu este obosită și că nu-i este somn, aceasta exclamă că mai are atâtea de făcut… Dar ce mai poate face o fetiță înainte de a adormi?

„Colivia de Aur sau Adevărata Poveste a Prințesei Sângeroase”, scrisă de Anna Castagnoli și ilustrată de Carll Cneut, este mai mult decât o poveste despre o prințesă răzgâiată. Aparent, lumea pe care o propun cei doi artiști se revelează distorsionată. Și totuși, ne putem raporta la universul operei ca la o trecere – trecerea de la o stare inițială de haos la o stare finală de liniște. Prezentat gradual, conflictul lăuntric al fetei de împărat își va găsi leac în finalul poveștii. Din acest punct de vedere, sensul și derularea evenimentelor amintesc de basm. Esența conținutului transcende literalitatea, iar mesajul cărții ilustrează valori umane fundamentale: RĂBDAREA, MULȚUMIREA, SACRIFICIUL DE SINE și, până la urmă, DRAGOSTEA.
Ilustrațiile sunt o desfășurare de imagini cu păsări reprezentate în culori și nuanțe puternice, vii; în contraste ca verde-negru, galben-negru, gri-negru sau roșu-negru. În plan textual observăm o juxtapunere de stiluri care marchează două tonuri diferite înlectură. Avem, pe de o parte, o grafie neutră care marchează vocea narativă obiectivă. Iar, pe de altă parte, se remarcă o grafie care imită scrisul de mână și care consemnează cuvintele Valentinei sau care face trimitere directă la aceasta.