Cărți

Prin aceste cuvinte, incerc sa va instiintez ca tineti in maini opera unui poet nelinistit, care este intr-o continua stare de veghe asupra a ceea ce se intampla in jurul lui. Doua sunt coordonatele-obsesii ale starii poetului: barbatia lui si socialul, definite de la sine prin titlul pe care l-a dat volumului. - Matilda Caragiu Marioteanu

Al unsprezecelea volum semnat de Elena Otilia este o combinatie de versuri si proza, tratand teme ale sufletului mereu actuale: iubirea in variate forme, singuratatea, dorinta, pofta de viata. Ilustratia de pe coperta cartii reprezinta o pictura realizata de autoare, in spiritul versurilor de la interior.

Nu implinisem inca sapte ani, atunci cand l-am cunoscut pe Valeriu Papahagi. Mai tarziu, cand doream sa materializez cumva ideea de "savant", ma gandeam la Papahagi si la biblioteca lui. Printr-un curios joc al destinului, am ajuns sa editez o carte a lui Valeriu Papahagi, care facea parte dintr-un manuscris "gigant" despre istoria aromanilor. Nascut la Crusova, Valeriu Papahagi si-a petrecut primii ani din viata la Constantinopol. A studiat la Bucuresti, Venetia si Paris. Nicolae Iorga l-a indrumat in scrierea tezei sale de doctorat (ce trata legaturile negustorilor moscopoleni cu Venetia).

Prima editie a acestui volum a aparut in 1923, la Tipografia si Libraria Romaneasca S.A. din Oradea-Mare. Ea a fost ingrijita de fratele episcopului Demetriu Radu, Iacob Radu, el insusi canonic greco-catolic si prelat papal. Episcopul fusese ucis, pe 8 decembrie 1920, de o bomba artizanala plasata in sala de sedinte a Senatului Romaniei de catre anarhistul Max Goldstein.

„Doamnelor și domnilor, dați‑mi voie să vă spun de la început: sunt un privilegiat! Am avut nesperata șansă de a fotografia spectacolul Regele moare încă de la prima repetiție, de la prima întâlnire a micii echipe artistice, în 2017, până la cel mai recent spectacol, din februarie 2024. Și am avut ocazia de a‑i vedea pe scenă, aievea, pe doamna Mariana Mihuț și pe domnul Victor Rebengiuc în această bijuterie de spectacol regizat de Andrei și Andreea Grosu, alături de ceilalți actori, Ana Ciontea, Florentina Țilea, Șerban Pavlu și Richard Bovnoczki. Am fost martorul aproape nevăzut al multor momente frumoase din istoria acestui spectacol, o istorie care încă se scrie.”

Florin Ghioca

Din cei 2000 de ani de istorie creștinească a armenilor doar 70 au fost de pace. Invaziile, războaiele, care au fost purtate sub semnul crucii, aveau să reducă la un sfert teritoriul lor istoric. Dacă ar fi fost lăsați în pace, armenii ar fi fost azi un popor de 160 de milioane de suflete. Dacă… Așa am rămas puțini, dar creștini. (...) Duminică, 21 noiembrie 2021, s-a cele­brat slujba de pomenire a celor 5000 de tineri jertfiți într-un război și rapid, și crud.

Sunt încrezător, mai ales după ultimele evenimente tragice petrecute la poalele Caucazului, că această carte își va găsi cititori interesați de aceste istorii ale unei țări, deși îndepărtată de noi, foarte prezentă prin națiunea ei în istoria românească. Și încă de la formarea provin­ciilor ei istorice. O țară minusculă azi, un imperiu pe vremea începuturilor creștinismului, doar cu câteva milioane de cetățeni, după măsurătorile oficiale. Cu o diasporă care e peste tot, preocupată însă și ea de gri­jile zilei de mâine, plus grija de a-și păstra identitatea într-o lume nebună, prea nebună. Și totuși, ceva-ceva mă îndemnase să mă silesc la această carte.

Vartan Arachelian

Poezia Mihaelei Albu impresionează printr-o simplitate elegantă. Extrasă dintr-o realitate aparent factuală, a întâmplărilor obișnuite, convertită prin magie lirică într-o realitate simbolică,  ea este reflexivă, conotativă, revelatoare. Tonul ei se situează, paradoxal, între o confesiune elegiacă și o exultanță imnică, abordând în principal tema timpul eroziv, dar și pe cea a salvării prin scris și a bucuriei de a exista și de a fi altruist. Aspectul dramatic și cel jubilant sunt temperate printr-o atitudine liniștită, chiar ludică. Emblema cărții poate fi drumul, ca parcurs existențial.

Fără a fi nicidecum restrictivă, poezia circumscrie o idee consecventă: destinul omului, văzut din perspectiva splendorii sale și a sfârșitului inexorabil.

Paul Aretzu

"Andrei Pandele a realizat în anii ’70-’80 fotografii artistice pe care azi le avem ca mărturii istorice. Că a fost sau n-a fost rău, că ne amintim sau am uitat, Epoca de Aur e redată în fotografii fără vreo ipoteză și fără demonstrații. Autorul doar fotografia ce era în jurul lui. Azi are mai multe categorii de privitori. Unii retrăiesc momente și senzații. Alții privesc distanțat, ca printr-o vitrină, la obiectele și personajele dintr-o lume trecută. Noi, cei care am trăit epoca, căutăm ce a rămas azi din Bucureștiul de altădată, stârniți de câte o fotografie să ne depănăm propria poveste. Pe altele le ocolim, ca pe o întâlnire care nu ne face plăcere. Însă tot noi, adulții, suntem cei care însoțim tinerii în întâlnirea cu fotografiile lui Andrei Pandele, profesori sau familia, descifrând împreună întâmplări greu de înțeles azi, decodificând gesturi, reconstituind topografii. Cele două generații parcurg imaginile expuse și descoperă absurdul, (supra)realismul sau umorul unor situații de viață."

Irina Hasnaș Hubbard, muzeograf MOCR, DAAD, Fulbright

Prin felul de a fi și de a scrie, Șolea dă impresia că stăpînește un univers. Și aici e prematur în maturitatea lui, pentru că sînt prea mulți cei care sînt cuprinși de disperare tocmai pentru că, înaintînd în ani, nu‑și pot delimita acel univers necesar, vai, chiar ieșirii din el. Cred că pe Șolea nu l‑ar putea surprinde nici chiar moartea, bineînțeles, pentru că, spuneam, a cunoscut‑o deja și încă atunci cînd nu știa sau nici nu bănuia cine este.

Valentin Tașcu

Pe Marius l-am cunoscut la Putna în vara lui 1993, în calitatea lui, neverosimilă și incoercibilă de la acea vreme, de ghid al muzeului Mănăstirii Putna. Era abia întors din Războiul din Transnistria și înainte de poezia spre care deja plecase. Sunt conștient că asemenea cronologii sunt complicate. Nici acum nu știu când Marius se îndreaptă dinspre război spre poezie și când face un drum invers, dar știu că avea de pe atunci în fire să spună: „nu voi acoperi acele gropi în care calcă roata lumii, chiar le voi adînci” și că țintea să izbească pruncii fiicei Babilonului de piatră, pentru ca apoi, fără teamă, ca om care dezamăgise deja moartea ca soldat, să rostească iubitei sale „hai să naștem din piatră copiii!” Sunt peste treizeci de ani de atunci. „Sub petele timpului, sentimentele dispar”, spunea Johnny Cash. Ceva mai de preț a rămas. Tezaurul fervorii de atunci îl regăsesc în tot ceea ce, în poezia lui Marius, stă sub umbra lui Dumnezeu.

Georgian-Tiberiu Mustață

Țara brânzei a fost publicată în 1999, după o perioadă de gestație de doi ani. Mi-a fost greu să o scriu din cauza lucrurilor rele pe care le spuneam despre părinții mei, satul în care m-am născut și, nu în ultimul rând, despre femei. O carte în care făceam să răbufnească toate frustrările unei copilării și adolescențe petrecute în cele mai grele condiții. Viața la țară, comunismul, o adolescență petrecută în cămine cu dormitoare în care ne îngrămădeam 12 fete, apoi o viață de adult petrecută într-o atmosferă misogină de violență verbală și abuzuri la care consimțeam dintr-o lungă tradiție patriarhală.

25 de ani de la publicarea acestei cărți mi se pare un interval potrivit să o readuc la matcă, în țara care a creat-o. E timpul ca noua generație de cititori și cititoare formată între timp să ia cunoștință de ceea ce scria o femeie de 33 de ani, în secolul trecut.Țara brânzei a fost scrisă într-o vreme în care lumea nu era chiar pregătită pentru astfel de cărți. 25 de ani mai târziu, sunt fericită să constat că editurile și publicul sunt gata să le publice și să le citească. Iar femeile sunt gata să le scrie.

Felicia Mihali

„Fără îndoială, Cioran e o referință plauzibilă și pentru disperările personajelor, și pentru privirea cu care Ilinski, într-un amestec de scepticism, catastrofism jovial și bunăvoință caustică, sondează detaliile fine ale Apocalipsei. Împreună cu franco-polono-românocanadianul autor, ne delectăm sorbind vinurile din pivnița uriașă a lui Doppiatore, ne lăsăm zăpăciți de peisajul Marelui Nord yukonez, inhalăm parfumul antagonic al Montréal-ului și pătrundem în mințile unor români scoși în afara istoriei, care vor să instaureze altă istorie, după fantasmele lor. Povestirile anapoda sunt explozii de grotesc, grotescul autentic, palpabil, deloc exagerat, al lumii noastre, dar, așa cum Cioran e un îndulcitor amărui pentru pulsiunile suicidare, Ilinski ne invită să degustăm cu umor și rafinament din Apocalipsele care se înghesuie la orizont.“

Vlad Zografi

Îi invităm pe toți viitorii săi cititori să-i descopere puritatea și eleganța scriiturii, iar pe autorul în cauză îl sfătuim să-și administreze cu mai mare atenție harul și să-și interzică pe viitor vorbăria incontinentă în favoarea tăcerii care acumulează și esențializează… Îl încredințăm că va avea numai de cîștigat prin această asceză…

Îl mai sfătuim să-și urmeze cu fidelitate Maestrul, – Rilke, după a noastră impresie – căci, în vremurile în care trăim, nimeni nu mai are voie să scrie la întîmplare. Sîntem legitimați sau infirmați de o tradiție poetică și de un proiect personal…

Cezar Ivănescu

Este aproape imposibil să vorbim despre istoria Bucureștiului în secolul XX fără a aminti bombardamentele care au lovit orașul în primăvara și vara anului 1944. Se împlinesc 80 de ani de la aceste evenimente care au marcat viața a zeci de mii de bucureșteni. Cel mai tragic a fost, fără îndoială, cel din 4 aprilie 1944, când Bucureștiul a fost bom­bardat pentru prima dată de aviația americană.

Albumul de față își propune să arate cititorilor consecințele bombardamentului din 4 aprilie 1944 asupra Bucureștiului, grație celor peste 200 poze pe care le-am adunat din Arhivele Naționale Istorice Centrale, Muzeul CFR, Arhivele Militare Naționale Române, Biblioteca Națională a României, sau din alte colecții particulare.

Alexandru Armă

Poetul Marius Marian Șolea s-a impus, încă de la debut, ca o voce distinctă în peisajul liric de azi. Poezia sa a reținut atenția criticii de întîmpinare și a publicului larg, care l-a primit cu multă căldură, atît datorită unui timbru special, cît și datorită temelor abordate, de o mare actualitate, feeling-ului și, nu în ultimul rînd, felului său de a scrie, interesant totdeauna, de o fină folosire a tușei, de o indiscutabilă acuratețe.

Ioan Holban

Pentru o natură lirică, o noapte cu trenul este ca un plonjon în valurile memoriei, ca o meditație la solitudinea lumii, ca o cutie cu metafore și obsesii, care se deschide pe muzica roților și curge ca și cum ar proiecta un destin. Citesc si recitesc această producție lirică nocturnă, marca Marius Marian Șolea, și nu regăsesc trenul. Un spațiu și un timp poetic s-au născut dintr-o călătorie și s-au încheiat odată cu ea, ca o viață redusă la un singur drum.

Cornel Nistorescu

Înainte de citirea acestei cărți, aveam impresia că știu și eu câte ceva din istoria Bucureștilor. Bine că nu a fost o convingere! Fiecare capitol este o explozie de erudiție, spectacol minunat pentru inițiați, însă înfri­coșător pentru amatorii de banalități. Metoda este aparent simplă: din rădăcina temei propuse, Dan Roșca extrage o pădure de explicații, în rea­litate argumente solide, susținute bibliografic și cartografic. Apoi, totul se limpezește, tema dezvăluind un tablou nebănuit, dar viu, deși, în multe cazuri, reprezintă un trecut cel puțin centenar. Totodată, această carte este un imn dedicat divagației savante, marea noastră dragoste, a celor ce iubim istoria Bucureștilor.

Emanuel Bădescu

Această carte a fost dedicată părinților, Victor și Mariana, pentru meritul lor în a reuși să mă aducă înaintea cuvintelor și celor patru prieteni morți într-o conjunctură sensibil istorică. Întru cea mai sfîntă prietenie de care am auzit vreodată, noi am fost cinci, doar eu mai sînt să aduc mărturie. În timpii cînd limita se arunca năpraznic înspre umanitatea noastră, cu toții rîdeam sau plîngeam. Acești prieteni vor fi necunoscuți, ei nu vor mai putea da sfaturi despre trăirea vieții în momentele de luptă cu negarea ei.

Marius Marian Șolea

Iată de ce Marius Marian Șolea povestește și prevestește cu sinceritatea și cu obișnuința care trebuie să le fi fost proprii păstorilor mitici atunci cînd contemplau cerul, citeau stelele și vorbeau lumii în psalmi. Marius Marian Șolea este un poet mistic nu pentru că vrea el, ci pentru că așa îi poruncește Cuvîntul. Și, pentru el, Cuvîntul înseamnă perfecțiune.

George Țărnea

Ceea ce ne intereseaza pe noi nu este cum socoteste si cum denumeste taranul roman tim­pul si unitatile lui, ci ne intereseaza ce este tim­pul pentru el, ce inseamna acest fenomen atat de prezent in viata sa. Pentru a putea face aceasta cercetare a trebuit sa mergem acolo unde puteam gasi datele necesare, adica in constiinta omului, viata sa interioara. Cercetarea noastra merge catre cunoasterea mecanismului de gandire al taranului, catre elementele intelectuale si emo­tionale care stau la temelia timpului asa cum traieste si il exprima in deosebite forme satul romanesc. In prima parte am incercat sa facem pe cat ne‑a fost posibil mai stransa o descriere a fenomenului timp, asa cum se infatiseaza el in viata spirituala a taranului, asa cum se prezinta obiectivat in formele si expresiile firesti ale satu­lui. In partea a doua am incercat sa patrundem mai adanc; mai adanc daca analizam pe un plan abstract despicand realitatea dupa unele libertati ale mintii noastre poate sa insemne o mai pre­tioasa contributie la rezolvarea problemei decat prezentarea concreta si vie a fenomenului asa cum am facut in prima parte. - Ernest Bernea

O (psih)analiza a situatiei actuale, cartea se adreseaza publicului interesat de valorile autentic crestine. Ea denunta, implicit sau explicit, surogatul, sectarismul nationalist de esenta pagana, incultura cu pretentii dogmatice si amatorismul teologic omniprezent in societatea romaneasca. Credinta se manifesta prin fapte, prin roadele noastre de zi cu zi. Buna credinta oxigeneaza, deschide suflete si minti; proasta credinta intoxica, slabeste imunitatea sufleteasca. Volumul de fata incearca sa redefineasca orthodoxia, cu h, prin largirea semantica a termenului. Orthodoxia nu trebuie identificata cu "ortodoxia" - confesiune rezultata in urma rupturii politice de la 1054. Orthodoxia - id est "dreapta credinta", raportare la Traditia patristica autentica, la valorile dogmatice ale crestinismului - defineste implicit si operele unor teologi catolici sau protestanti, asa cum voi arata in cateva articole. - Cristian Badilita

Cu rabdarea si meticulozitatea unui arhivist, Dan Rosca revolutioneaza istoriografia Bucurestilor. Multe firme de ceasornicari, gravori si bijutieri comentate biografic de Dan Rosca imi erau cunoscute: cea a lui Carniol si cea a lui Radivon, ca sa dau doua exemple. Insa le cunosteam doar ca nume, fara suportul biografic aferent. Nu stiam ca unul era evreu si celalalt roman, imi sunau ca nume frantuzesti absolut normale, intr-un Bucuresti cosmopolit. Cum ii sta in fire, el i-a privit din perspectiva genealogica, desenand din cuvinte arbori cu ramuri intinse, in unele cazuri, pana in zorii veacului al XIX‑lea. Pe de alta parte, a tratat fiecare personaj din carte fara partinire, cu bune si rele, unii fiind filantropi, altii, spre ghinionul firmei lor, dand tarcoale escrocheriei. Sa nu se inteleaga ca informatiile picante au vreo greutate in aceasta noua carte a lui Dan Rosca: sunt artificii pe un cer senin. Valoarea ei rezida in informatii si in citatele care le dau viata, uimind acribia de care da dovada autorul, cand aduna si lipeste mii de date care, luate separat, nu spun nimic - sau mai nimic. - Emanuel Badescu

Alain Gerbault n-a pornit sa descopere drumuri si tinuturi noi, bogatiile insulelor indepartate nu l-au ispitit, masura obisnuita pe care o intrebuinteaza oamenii in aprecierea propriilor lor fapte nu poate exprima valoarea calatoriei lui. Strabatand singur Atlanticul, facand apoi ocolul pamantului, tot singur pe aceeasi rudimentara corabie, Alain Gerbault nu si-a propus nicio realizare, n-a urmarit niciun rezultat si niciun folos. Este o maretie neintalnita inca, in aceasta uitare a lumii si a valorilor ei. Calatorul nostru a urmarit numai propria sa realizare, sub forma fara urma a unei necontenite si imense descatusari de forta.

Istoriografia noastra, in ce priveste Primul Raz­boi Mondial, a valorizat primordial perspectiva patriotica, incununata de Marea Unire, in detri­mentul episoadelor de viata cotidiana, fara de care acest tablou ar ramane monocrom. Astfel, cei doi ani de ocupatie ai Bucurestilor au fost tra­tati sporadic. Regimul de ocupatie, cu amprenta sa ger­mana dominanta, s-a constituit pentru bucu­resteni intr-o capcana existentiala asezonata cu elemente de civilizatie occidentala. Anibal Stoenescu este un martor si chiar un actor important al acestei perioade.

A prefata o carte de poezie - de data recenta - a lui Marius Marian Solea este in acest moment o provocare mai mare decat ruleta ruseasca.

Dupa prima lectura a cartii am vrut sa refuz, sa dau bir cu fugitii. Apoi, indemnat de autor sa nu renunt, sa caut "cheile" poeziei (mi-a si dezvaluit una, doua), am recitit, iar si iara, si mi-am spus ca provocarea este mareata. In primul rand, pentru ca poezia volumului Reflexiile marilor curbe este densa ca un covor oltenesc batut cu "furculita" pe un gherghef metafizic si, in al doilea rand, pentru ca fiecare lectura (iar si iara) iti releva alte intelesuri. Pe oricine le va cauta il indemn sa nu se opreasca nici dupa primul, nici dupa al doilea, nici dupa al saptelea. - Ovidiu Popescu

Este al patrulea volum al tetralogiei "Clipe de durere, clipe de iubire", scrisă de Andrei Filotti.

Copiii familiei Totila – Despina, Ermanaric și Sigeric – sunt acum adulți și fiecare se străduiește să își găsească drumul potrivit în viață.

Cum Al se confruntă cu probleme de sănătate, Despina se pregătește să preia frâiele afacerilor familiei. Susținută de mama ei, ea va pleca în Rusia, unde trebuie să protejeze investițiile trustului Totila. Periplul ei se va dovedi nu doar o inițiere în lumea afacerilor, ci și începutul unei neașteptate idile.

Ermanaric și Sigeric, unul în Moldova și altul în Grecia, vor avea și ei parte de diferite încercări – situații neprevăzute și întâlniri care par predestinate – în urma cărora viața li se va schimba pentru totdeauna.

Călătoriile celor trei frați dobândesc, așadar, un rol inițiatic, căci ei trebuie să se dovedească vrednici de a duce mai departe valorile clanului Totila.

Este al treilea volum al tetralogiei "Clipe de durere, clipe de iubire", scrisă de Andrei Filotti.

La optsprezece ani după ultimele peripeții din România, Andra se bucură de o viață liniștită alături de Al și de copiii lor – fiica Despina și gemenii Ermanaric și Sigeric.

Din umbră, însă, pericolul pândește, căci generalul Siminea, acum bătrân și orb, dar la fel de lipsit de scrupule, a pus la cale un complot pentru a se răzbuna pe Andra, cu ajutorul anarhistului ucrainean Kovalenko.

Despina este răpită în timpul unei vacanțe cu prietenii și adusă în România, iar părinții ei își mobilizează toate resursele pentru a o găsi.

Începe astfel o căutare disperată, care îi va purta pe Andra și pe Al din Dobrogea până în Banat și îi va pune în legătură cu o mulțime de personaje pitorești.

Kovalenko este, însă, un adversar redutabil, astfel că, în încercarea de a-și salva fiica, Andra și Al se văd adesea puși în fața unor situații-limită…

Prezenta scriitură a fost începută la data de 14 septembrie 2021 – ziua de naștere a unui mare dirijor român, anume IOSIF CONTA, și „uitată” până în preajma Crăciunului, respectiv a Anului Nou, când i s-au mai adăugat câteva rânduri și încă un an din viața mea. CEVA sau CINEVA nevăzut, parcă, m-a îndemnat să continui cartea. N-am primit premii mondiale pentru literatură (BOOKER sau PULITZER). Departe de a fi o Nina Berberova, scriitoare, critic și profesor de literatură. Nu văd viața în „R major”, cum spun muzicienii. Pe Facebook au apărut diferite GRUPURI, cum ar fi: „Bucureștiul din alte vremuri” sau „Anii ’60–’70–’80 – anii de aur ai seniorilor noștri”. Ce te faci, însă, cu SENIORII trăitori din anii ’30–’40 –’50 ai secolului XX? Tatiana Mărgescu

În 1980, fiicele lui Mircea Vulcănescu – Sandra de Hillerin și Măriuca Vulcănescu – l‑au rugat pe Ștefan J. Faÿ să pună pe hârtie amintirile sale despre tatăl lor. Cartea de față pornește de la rândurile așternute în acest sens, dezvăluind cititorului de azi, de la o pagină la alta, personalitatea celui care a murit cerând: „Să nu ne răzbunați!” „Iar eu vă voi spune acum povestea așa cum o știu. Uneori, rândurile mele vi se vor părea exaltate. Nu‑mi pun frână. Exaltarea relevă, deasupra rezervei critice, ceea ce este mai adevărat în noi. Ajung la Mircea prin elan. Trecând prin intuiție ajung să‑l citesc – cum spune prietenul său Noica – întru Adevăr.” – Ștefan J. Faÿ

Oricât de „antioccidentali” s-ar declara, românii interbelici rămân profund ancorați în peisajul Europei. Un asemenea „personagiu venit din interbelic” este și Theodor Cazaban. I-am stat în preajmă aproape cinci ani de zile, l-am ascultat povestind cu har o mulțime de scene și anecdote din vremea „juneții” și a exilului, l-am ascultat recitând, cum numai el știe s-o facă, sute și sute de versuri, l-am surprins tunând și fulgerând împotriva zodiei minciunii, perorând inspirat despre maeștrii săi mizantropi, Nietzsche, Guénon, Lavastine. Pentru prima dată l-am întâlnit la Casa Românească din Paris. Aveam, trebuie să recunosc, o anumită reticență față de exilați. O reticență dublată și de un soi de sfială, sentiment care nu m-a părăsit, de fapt, nici până astăzi. Cert este că în fața lui Theodor Cazaban nu m-am simțit nicio clipă „excedat”, dornic să pun capăt unei discuții inutile sau jenante. Există un criteriu după care se pot identifica exilații „de rasă”: se abțin să te dădăcească. Nu se avântă să te învețe cu orice preț cum trebuie să se comporte un „necivilizat” căzut din Est într-o țară precum Franța, într-un oraș precum Parisul, într-o universitate precum Sorbona, ori să te lămurească în privința bătăliilor seculare din ultimii… cincizeci de ani. Theodor Cazaban, dimpotrivă, ținea să mă descoasă, el, cu bucuria și curiozitatea unui veșnic student la fără frecvență, în legătură cu tot felul de chestiuni, în primul rând teologice, apoi de literatură clasică, nu în ultimul rând, politice. De fapt, arunca întrebările ca pretext de conversație, pentru că întrebările creau imediat efectul bumerang scontat. Eu deveneam întrebătorul, iscoditorul adevărat, iar el, cum era și firesc, instanța menită să-mi răspundă. Foarte repede ne-am transformat într-un cuplu de „teroriști culturali”, avizi de tot și de toate. Împreună am asistat la zeci de conferințe și colocvii; împreună am urmărit și comentat zeci de emisiuni; împreună am citit, anatemizat și admirat zeci de cărți. Binecuvântat fie, așadar, exilul care mi-a dăruit un asemenea învățător-prieten! Cristian Bădiliță

Cartea Monedele Regelui Carol I a apărut pentru prima dată în anul 1932, la editura bucureșteană Cartea Românească, într-o serie de volume dedicată de autor, Mihail Gr. Romașcanu, istoriei economice a României. Volumul de față reproduce integral tex­tul acelei ediții, inclusiv cele 11 planșe expli­cative aferente. „Baterea monedei de 20 de lei, din aur, în 1868, a marcat apariția primului «pol» românesc. Echivalent al napoleonului francez. Dar moneda de 20 de lei, din aur, nu a putut fi emisă. Din cauza inscripției de pe avers, unde Regele Carol I era numit «Domnul Românilor». Și astfel cele 200 de exemplare ce au fost bătute nu au putut fi puse în circulație. Spre a fi evitat un conflict cu Austro-Ungaria, care nu era de acord cu această titulatură: «Domn al Românilor».” Adrian Vasilescu