Cărți

Autorul de jurnal nu poate să comită greșeală mai gravă decât aceea de a se arăta așa cum ar vrea să fie văzut. Greșeala nu e ușor de evitat, fiindcă dacă își dezvăluie slăbiciunile, autorul de jurnal este crezut pe cuvânt. Ce spun, în parte nu este adevărat. Adevărul poate fi și o tehnică de mascare. Mi se tot repetă: „Nu ești chiar așa!”.

În științele omului nu există adevăr obiectiv și cu atât mai puțin în gândirea unui literat. Nu pot să sper decât în interferența dintre ce gândesc și adevăr. Îmi notez această banalitate și dau s-o șterg. Îmi spun: stai puțin! Chiar asta-i legătura dintre ce se scrie despre oameni într-un jurnal și adevărul lor adevărat.

Livius Ciocârlie

Drumul lui Juan de la Cruz este un drum in noapte si este un drum de o noapte. El scrie pentru cei ce nu cunosc drumul, pentru cei ce l-au uitat sau nu l-au interiorizat. Scrie pentru cei ce vor sa ajunga repede la Dumnezeu (In doua luni, cum spune el intr-un loc, fara sa stim de ce).
Uneori acest drum se numeste camino sin camino, un drum fara drum, un drum nestiut, un drum caruia i s-a dat drumul in necunoscut. Fiind un drum, este ceva necesar, dar, totodata, nefiind pre-desenat, este si libertar, se inventeaza mergind pe el. Spusele, Scrisorile, Desenul Muntelui, Precautiile constituie un ghid pentru cineva pornit in aventura, pentru cineva ce-si croieste, totusi, singur drumul.
Dan Arsenie

Ramine doar sa ne intrebam ce a cautat si ce a gasit vulnerabilul roman de la cumpana de milenii la vulneratul carmelit spaniol din secolul al XVI-lea. Scriind despre acela: nu reformatorul religios, nu poetul mistic, ci Calauza celor dornici sa-l urmeze – Dan, care necalauzit i-a mers pe urme, si-a rascumparat cu asupra de masura risipa de sine. Destinul a facut ca pretul sa fie chiar obolul datorat luntrasului care ne trece in lumea umbrelor. Dar tot destinul a luat visla din miinile sumbrului Charon si a pus-o in acelea ale luminosului San Juan. Ma incumet sa cred ca acest psihopomp a fost cel cuvenit lui Dan Arsenie.

Victor Ivanovici

„Această carte s-a născut în urma unor îndelungate conversații dintre noi. Am vrut să recitim marile texte fondatoare ale Torei și, urmând ocolișurile și surprizele unor astfel de discuții amicale și savante, să ne întrebăm ce ar mai avea oare povestirile acestea să ne mai transmită încă, după atâtea milenii, așa cum le-am primit, într-o anumită ordine, uneori ciudată, după care ele au fost organizate, păstrate și împletite, pentru a constitui această Carte pe care o numim Biblie.”

Planul mare al Geografiei literare conținea capitole fixate clar – conform geografiei românești. Nu știu de ce în acest plan „al sudului” lipsea Dobrogea. Cărțile lui Paul Sârbu – care mi-a atras atenția de câteva ori asupra lor – lipseau. (…) Un topos al său, o geografie literară esențială pentru înțelegerea geografiei literare a României. (…) Azi, Paul Sârbu e un boier al prozei noastre.

"Personajul central, ctitorul Bisericilor cireșelor amare (titlu-titulatură, cu o simbolistică decriptându-se, treptat, pe măsură ce înaintează narațiunea), este un bătrân cu veleități poetice și aplecări spre sfințenie, aflat la capăt de drum. Stările, transfigurările succesive prin care trece, delirurile mistice și socio-politice, provocate de rememorările unor episoade de viață, devin o proiecție a realității și lumii în care s-a trăit în România, de-a lungul ultimilor patruzeci de ani, din comunism, până în prezent. Formula stilistică realist-magică deservește perfect tema unei biografii dedublate în convulsiile unei lumi aflate în disoluție. Grație acestui al patrulea roman al său, văd în Cristian Meleșteu un prozator important, asupra căruia criticii, atât câți au mai rămas, ar trebui să-și îndrepte atenția, iar cititorii, cu atât mai mult." - Radu Aldulescu

„Raul Popescu a găsit o formulă personală, ludică și serioasă deopotrivă, cu care a construit o lume cvasisuprarealistă, cu elemente gotice, fantaste, în care bântuie multă melancolie, o filosofie de viață ascunsă și mult umor subtil, metaforic. tristețile lui van helsing e un volum aparte, care pare să-și găsească antecesorii în onirismul autohton, deși cred că s-a hrănit și din multe lecturi romantic-germanice și vampiric-filmice. Dar totul e atât de bine prelucrat și sublimat încât devine o lume verbală de sine stătătoare și plină de enigme și atracții. Aceasta e o poezie care nu seamănă deloc cu ce se produce acum, ca realism mizerabilist generalizat, pe piața românească de poezie. E din altă lume și altă finețe, ca o gură de cloroform parfumat cu un fel de eternitate.” - Magda Cârneci

Rețeta lui Ruba nu se bizuie pe fardarea jovială a tristeții, pe mascarea melancoliei printr-o scriitură fățarnică, de contrast. El nu tricotează pe față frivolități pentru a obține pe dos angoase. El împinge, pur și simplu, frivolitățile în criză dramatică, le exaltă până când acestea se deconspiră ca traume ori anxietăți. Lejeritatea dicțiunii devine, astfel, un lift manevrat de însăși vocația (ascunsă cât se poate) a pathos-ului. (…) Ruba, ce-i drept, a tot încercat să se strecoare afară și s-o șteargă englezește din propriile poeme, știind însă prea bine că fuge înlăuntrul unei capcane existențiale, dacă nu și textuale. Se poartă el acolo ca un libertin, dar, de fapt, trăiește sub imperative absolute, făcând, ce-i drept, figura celui mai libertin dintre cei care trăiesc dintr-un fond de pathos. (Sau a celui mai patetic dintre ușuratici.)

Ediţie coordonată şi îngrijită de George Volceanov

Vol. 15 : Titus Andronicus / trad. de Horia Gârbea; pref. de Nicoleta Cinpoeş; note de Horia Gârbea şi George Volceanov; Zadarnicele chinuri ale dragostei / trad.de Lucia Verona şi Horia Gârbea; pref. de Andreea Şerban; note de George Volceanov; Cymbeline / trad. de Alexandru M. Călin şi Anca Ignat; pref. de Dana Perce; note de George Volceanov

Titus Andronicus este una dintre puţinele creaţii dramatice shakespeariene care nu au o sursă literară, dramatică sau istorică. Piesa nu dramatizează evenimente din istoria Romei, ci inventează o Romă în care coexistă republica, imperiul şi monarhia, cu instituţiile şi datinile lor specifice cu tot, în care este neclar dacă succesiunea este ereditară sau electivă. După cum arată T. J. B. Spencer, piesa „înglobează toate instituţiile politice pe care le‑a avut Roma vreodată”, fiind, „mai curând, un rezumat al politicii romane”. (Nicoleta Cinpoeș)

La fel ca Furtuna, Zadarnicele chinuri ale dragostei nu are la bază o sursă evidentă, deşi subiectul piesei face aluzie clară la Curtea franceză: regele Henric de Navarra (redenumit Ferdinand în piesă) a avut în suita sa un Mareşal de Biron (devenit în piesă Berowne) şi un Duce de Longueville (transformat în Longaville); ambii au luptat de partea lui în războiul civil francez din anii 1589-1592. Mai mult, Biron era cunoscut în Anglia ca aliat şi consilier al lui Robert Devereux, al doilea conte de Essex, conducând în anul 1591 o armată englezească în sprijinul lui Henric. A existat şi un mareşal de Mayenne, care, însă, catolic fiind, nu făcea parte din anturajul regelui hughenot al Navarrei. Cu toate acestea, William Carroll şi Richard David consemnează ca posibilă sursă de inspiraţie două solii franceze primite de regele Navarrei: cea dintâi, din 1578, a avut-o în primplan pe soţia sa înstrăinată, prinţesa Marguerite de Valois, însoţită de mama sa, iar cea de-a doua, din 1586, doar pe regina Caterina de Medici însăşi. Michael Dobson şi Stanley Wells menţionează şi ei posibilitatea ca Shakespeare să se fi inspirat dintr-o consemnare (astăzi pierdută) a unei singure vizite diplomatice efectuate în 1578 de către cele două doamne, având ca miză viitorul provinciei Aquitania, care făcea parte din zestrea prinţesei Marguerite. (…)

Zadarnicele chinuri… rămâne un text memorabil şi prin alte lucruri: este prima piesă cu numele autorului Shakespeare menţionat pe pagina de titlu; are cele mai multe perechi de îndrăgostiţi (Regele şi Prinţesa, Berowne şi Rosaline, Longaville şi Maria, Dumaine şi Katharine; Armado şi Jaquenetta); are pasajul cel mai erotic din toate piesele lui Shakespeare (IV, 1), precum şi cele mai multe secvenţe cantabile, putând fi lesne montată ca musical. (Andreea Șerban)

„La nivelul celor mai bune lucrări de ficţiune pe care le-am citit, precum Anna Karenina și Război şi pace contopite într-o singură operă. Dragoste, sex, oraș, provincie, bani, putere, frumuseţe și patosul unei societăţi care nu-și poate prev eni propria distrugere.” Charles Moore, Daily Telegraph

„Cu o puternică doză de ironie și cu acea melancolie specifică celor care contemplă cu luciditate finalul unei epoci […], marele scriitor, politician și aristocrat maghiar Miklós Bánffy este cronicarul unei clase decadente care se apropia, fără s-o știe, de propriul abis. […] Aristocrat transilvănean de viţă veche, pe lângă funcţia de om politic ajuns în rangul de ministru al Afacerilor Externe al ţării sale, Miklós Bánffy a fost, mai presus de orice, un magnific și clarvăzător povestitor care a știut să se ferească de clișeele nostalgice și sentimentale, megalomane sau elitiste ale propriei clase și să refuze, ca politician echilibrat și ponderat, orice tentaţie de victimizare sau de exploatare șovinistă a patriotismului maghiar…” Mercedes Monmany

„Cînd își refuză instrumentarul lucid și aseptic al psihoterapeutului, întorcîndu-se asupra sinelui cu blîndețea tatălui și înțelepciunea călătorului încercat, Mihai Manole este poet. Iar cînd explorează, ba precaut, ba dezinvolt, orizonturile expresivității lingvistice, pășind ba elegant, ba stînjenit, dincolo de ele, Mihai Manole scrie poezie. „Utopia mea”, poemul de respirație mazilesciană din startul „părții sănătoase” a cărții, oferă o fereastră grăitoare înspre laboratorul poetic al lui Mihai. Dureros- conștient de insinuarea ireversibilă a tehnologiilor digitale în viețile noastre, Mihai lansează o capsulă a timpului care mă face să cred că duioșia și blîndețea vor supraviețui oricărei patologii, inclusiv aceleia tehnologice.” Sorin Despot

„O lume în care „inventarul de linii-cicatrice [e] singurul semn că am fost”. În care „partea rănită” capătă, în sfîrșit, dreptul de a vorbi. Asta e lumea care se constituie din paginile cărții lui Mihai Manole, de la prima pînă la ultima. Ioan Es. Pop (care e unul dintre spiritele tutelare ale acestei admirabile cărți de debut) spune undeva că poezia e istoria celor învinși. La Mihai Manole, poezia e istoria „părții rănite”, care „toată viaţa [așteaptă] să se întîmple ceva rău”. Puține cărți de debut atît de edificate despre natura & ubicuitatea răului am citit. Și puține atît de convinse că poezia e suma rănilor noastre – și că însuși faptul că putem vorbi despre răni (cu oroare & tandrețe) ne face mai puternici decît răul care le-a produs.” Radu Vancu

„Contemplând, fără să aștepte nicio revelație, ghemul libidinal, micile acte ratate și avalanșa de discursuri culturale care ne definesc, poemele lui Andrei Petrea explorează un univers al post- emoției, dedramatizat, aparent epuizat, într-o formulă profund personală și atașantă. Nu holier than thou, ci as sad and confused as you.” Dan Țăranu

Născut în 19 octombrie 1957, loc. Sîngătin, jud. Sibiu. Absolvent în 1980 al Facultății de Filologie, secția română-franceză, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și doctor în filologie în 1998 al aceleiași universități. În anii studenției, redactor al revistei Echinox. În deceniul nouă, a fost profesor de limba și literatura română la diferite școli și licee din Piatra Neamț, Agnita, Cisnădie și Sibiu, iar din 1990, redactor-șef al revistei Euphorion, fondată de Uniunea Scriitorilor din România în 1990 la Sibiu și profesor de literatură comparată la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga”. Debut absolut cu poezie în revista Transilvania (1976) și editorial cu volumul de versuri Seară adolescentină (Ed. Albatros, 1982), distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Alte volume publicate: Secolul sfîrșește într-o duminică, Ed. Cartea Românească, 1991, Noaptea din zi, Biblioteca Euphorion, 1994, Radiografiile timpului (antologie de autor), Ed. Axa, 1998, Antologia poeziei românești de la origini pînă azi (împreună cu Ioan Radu Văcărescu), Ed. Paralela 45, 1998, Poetica temporalității. Eseu asupra poeziei românești, Ed. Dacia, 2000, Vara de fosfor (antologie de autor), Ed. Dacia, 2002, Viața și opiniile profesorului Mouse, Ed. Limes, 2004, Developări în perspectivă. Generația poetică ‘80 în portrete critice, Ed. Cartea Românească, 2004, Clipe fosforescente (antologie de autor; prefață de Al. Cistelecan), Ed. Limes, 2007, Orașul și literatura (coordonator; prefață de Paul Cornea), Ed. Art, 2008, Arta comparației. Articole, eseuri și studii de literatură română și comparată, Ed. Limes, 2009. Scene din orașul-vitraliu/ Scenes of the Stained-Glass City (volum bilingv de poezie; traduceri în lb. engleză și prefață de Ștefan Stoenescu), Ed. Vinea, 2010, Noi developări în perspectivă, Ed. Limes, 2010, Noua poezie nouă. Antologie de poezie română postmodernă, Ed. Limes, 2011, Dintr-o îndepărtată lumină/ D’une lointaine lumière (volum bilingv de poezie; traduceri în lb. franceză de Miron Kiropol și Un cuvînt înainte de Ion Pop), Ed. Limes, 2012, Bilingvismul creator. Studii de literatură comparată despre scriitori de expresie română și franceză, Ed. Limes, 2013, Mușuroiul de lumină (antologie de autor), Ed. Tracus Arte, 2016, Ars orphica (antologie tematică de poezie), Ed. Limes, 2017, Respirația subacvatică (antologie de „poeme seriale”; Cuvînt însoțitor de Ioan Holban), Ed. Junimea, 2020, Scene din orașul-vitraliu/ Szenen aus der Kirchenfenster-Stadt, Ed. Armanis, 2021 (volum bilingv de poezie; traduceri în lb. germană de Beatrice Ungar și Cuvînt însoțitor de Joachim Wittstock), Avatarurile lui Orfeu, Ed. Univers, 2021, Colocviale. Interviuri, anchete, conferințe, Ed. Limes, 2022, Tintengeruch. Gedichte (traduceri în limba germană de Christian W. Schenk), Ed. Dionysos/ Germania, 2023, Opera poetică, Ed. Rocart, 2023 (prefață de Ion Bogdan Lefter). Traduceri din poezia lui au apărut în reviste și antologii din Belgia, Franța, Germania, Italia, Polonia, Spania și SUA. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din ianuarie 1990) și al Asociației de Literatură Generală și Comparată din România.

„A scrie biografia unui artist ca Zbigniew Herbert este un lucru dificil. E ca şi cum ai pleca la vânătoare după o pasăre rară, fie că vrei s-o ţii într-o colivie, fie că vrei s-o împăiezi. (…) Dar uneori, câte un vânător iscusit care dă de urma ei, în ciuda intenţiilor sale iniţiale, în loc s-o prindă, el încearcă s-o îmblânzească pentru a o cunoaşte mai bine şi astfel să poată transmite celorlalţi mai multe informaţii despre ea. Aşa a procedat Brigitte Gautier în această carte. (…) Volumul se alătură altor cărţi «herbertiene» ale autoarei-traducătoare. Datorită căreia putem citi azi nu numai operele complete ale poetului, ci posedăm în sfârşit ghidul şi cheia care ne permit să înţelegem mai bine scrierile lui Zbigniew Herbert.”

Sergiusz Chądzyński

„Această biografie, care uneori îşi asumă şi anumite comentarii ale lucrărilor lui Herbert, îl descrie pe autor în primul rând ca ființă umană, lucru extrem de valoros, deoarece Brigitte Gautier se bazează nu numai pe cunoașterea vastei sale arhive, ci și pe propria memorie, pe prietenia personală și pe o aprofundată cercetare. (…) Trecutul comunist împărtășit atât de autor, cât și de cititori, a făcut ca interpretările mai vechi ale versurilor lui Herbert să se împotmolească în aluzii istorice. Fără a nega o lectură care ține cont de cronologia operelor sau de circumstanțele istorice ale apariţiei lor, care aruncă o lumină importantă asupra semnificațiilor pe care le conțin, merită să luăm în considerare astăzi dimensiunea existențială și chiar metafizică a versurilor herbertiene. O astfel de perspectivă permite o altă interpretare, sută la sută contemporană, care nu elimină însă lecturile anterioare, ci le completează semnificativ.”

Józef Maria Ruszar

„Poezia lui Marian Drăghici e un limbaj de convertire, un limbaj ce suferă, într-un proces gradual, agresiunea prezenței divine. Ea devine o cale revelatorie și se înscrie între limbajele tari, contopindu-se cu rugăciunea.”

Al. Cistelecan

„Se observă dintru început – ceea ce constituie un element de căpătâi pentru toată poezia lui Marian Drăghici – preocuparea majoră pentru arta sau artele poetice. În această privință, Marian Drăghici este poetul care a reușit, probabil cel mai bine dintre autorii recenți, să dea greutate, consistență, amploare epică și dramatism credo-urilor sale despre poezie, limbajul acesteia și locul ei în lume. Deopotrivă, poetului i-a reușit o punere în scenă extraordinară a «vârstelor poetice», a rupturilor din existență și din poezie, a relațiilor profunde dintre scris și poezie («toată biografia mieste pusă în scrisul meu, atâta cât/câtă e »).”

Dan Cristea

„În poeticile de altădată, romantică și simbolistă, visul era un refugiu, un spațiu securizant, departe de asprele atingeri ale realului – insula lui Euthanasius –, unde poetul elabora textul. La Marian Drăghici e textul visat; visul transcrie ceea ce va fi fost deja scris altundeva, cu litere aurii, derulându-se încet, dinspre cer spre pământ, asemeni scării lui Iacob pe care urcă și coboară îngerii: visul, iar nu poetul «în vis», elaborează textul: melcul e poemul visat, cochilia purtătoare e poetul însuși, în formula atât de originală a liricii lui Marian Drăghici, al cărei «fir», iată, nu se află «în cap», ci în nescrisul ce așteaptă să fie visat. Această așteptare febrilă a poemului dumnezeiesc e starea poetului.”

Ioan Holban

'Krzysztof Koehler îmbină în creața sa diferite tradiții: barocul, romantismul, modernismul și clasicismul. Este unul dintre creatorii de frunte ai generației „bruion” de la începutul ultimei decade a secolului al XX-lea, principalul animator al disputei referitoare la neoclasicism (…) Din momentul debutului, în anul 1987, este considerat un creator aparte, cu o poetică expresivă, al cărei evantai de forme și specii se situează între poli extrem de diferiți: de la formulări și sentințe metafizic-religioase barochizante, în spiritul lui Angelus Silesius și al lui Paul Celan, continuând cu teatrul în manieră poundiană, până la poeme-misterii onirice, cu trăsături de libret pastișă, psihodramă grotescă, al cărei protagonist este limbajul în sine; originalitatea lor impune căutarea de legături cu neoavangarda, trimițând în istorie chiar și la suprarealismul european.' Ireneusz Staroń

'Schimbările accelerate ivite, în ultimele decenii, la nivelul producţiei culturale mondiale, ale căror consecinţe, iminente, au modificat structural învechitele paradigme, dominante până acum, ale ştiinţelor umane, asaltul studiilor culturale şi al paraliteraturii (unde esteticul e înlocuit cu sociologicul şi alte domenii de interferenţă), presiunea exercitată de noile contexte socioculturale, impunerea unei neaşteptate dinamici a raportului dintre canonic şi necanonic, multiplicarea contactelor cu toate sferele culturii, cu artele, filozofia, cultura de masă, produsele noilor tehnologii şi ale noilor ideologii etc. au resetat şi vor afecta sine die mişcarea comparatistă, chiar identitatea ei primară. Fenomenul literar, acaparat de câmpul bourdieusian, divers, instabil, dominat nu neapărat de contradicţii, ci de natura diferită a acestora, tinde să nu mai constituie centrul exclusiv al comparatismului. Cele mai multe eseuri din „Sfidarea secundarului”, fidele spiritului temelor din câteva cărţi anterioare („Omar Khayyām şi complexele mitului european”, 2009, „Rândunica din nasul lui Buddha”, 2012, „Ispitele textului şi demonii interpretării”, 2016, „Despre ce vorbeşte Lucreţiu când vorbeşte despre plăcere”, 2020, „Când muzele mai purtau corset”, 2022), pe lângă o lectură a noilor semne, încearcă să atragă atenţia asupra câtorva perspective ale cercetării comparatiste, păstrând echilibrul dintre caracterul teoretic şi practica discursivă, şi să răspundă unor nevoi stringente de adaptare a literaturii şi culturii la paradigmele actuale şi la utopia recentelor „metodologii”.' Gheorghe Iorga

'Cartea lui Michael Finkenthal oferă o primă, pătrunzătoare, lectură critică mai amplă a scrierilor suprarealiste ale lui Dolfi Trost, unul dintre membrii Grupului suprarealist român – foarte activ între anii 1940 și 1947 la București –, coautor, alături de Gherasim Luca, al celebrului manifest Dialectique de la dialectique. E o contribuție valoroasă, revelatoare pentru „suprarealismul frenetic” al bucureștenilor angajați într-un îndrăzneț dialog cu mișcarea europeană de avangardă. Documente inedite rotunjesc profilul unui spirit nonconformist, pe care interpretul său are grijă să-l situeze, atent la nuanțe, în contextul agitat al epocii. O recuperare, așadar, salutară care îmbogățește substanțial imaginea acestei ultime etape a „avangardei istorice” românești.' Ion Pop

„Volumul de față cuprinde studii și articole consacrate celor mai importanți poeți și prozatori polonezi de-a lungul timpului, de la Renaștere până la perioada modernă și postmodernă. Succesiunea cronologică a reflecțiilor critice permite înțelegerea specificului diferitelor perioade literare și pune în evidență totodată o anumită dinamică a procesului literar polonez. De fiecare dată, am avut în vedere scoaterea în relief a unor trăsături esențiale ale fiecărei opere analizate (idei și motive dominante, structuri narative și poetice). Această carte oferă o imagine reprezentativă asupra literaturii polone în context european, fiind totodată un important instrument didactic, destinat studenților, masteranzilor și doctoranzilor de la secțiile de filologie, precum și celor interesați de cultura și literatura polonă.” Constantin Geambașu

Jurnalul (bine strunit în frâiele frumoasei scrieri şi-ale adâncimii sau „nebuniei” de sens) este un fel de nuntă continuă. Veşnic început al maturităţii şi veşnic sfârșit al tinereții: viaţă cu moarte şi tinereţe cu bătrânețe. *** Mi-e atât de frică de moarte și atât de tare vreau s-o iubesc și atât de tare mă bucur de ea cu cutremur, încât am început, când văd prima oară – după o noapte de nesomn ca o rană, ca o lamă zgâriind pe nervi – lumina în ferestre, să mulțumesc lui Dumnezeu (mulțumesc Ție, Doamne) că a mai dat o dată lumii lumina, că mi-a mai dat să ajung să văd o dată dimineața venind peste București sau peste unde oi mai fi eu acum. Mi-e frică c-am să mor, mă bucur c-am să mor, iubesc faptul c-am să mor.

Pentru majoritatea scriitorilor portretul personajelor e important. Nu se gândesc că de fapt personajele încă nu există. N-au făcut nici cel mai mic gest, nu s-au exprimat în nici un fel. Unii din scriitorii aceștia întocmesc o serie de fișe de care își propun să țină seama în continuare, când se apucă să scrie de-a binelea. Oricum, așa ar fi firesc: dacă vor să fie consecvenți. Dar nu se întâmplă întotdeauna așa, căci pe parcursul scrierii, personajelor din fișe li se schimbă înfățișarea, ba chiar și caracterul. Și numele? De ce nu…

Fondator al Institutului Harvard pentru Literatură Mondială, șef, timp de doisprezece ani, al Departamentului de literatură comparată de la Universitatea Harvard, unde predă literatură comparată, David Damrosch poate fi considerat cea mai autorizată voce în materie de literatură mondială – world literature sau Weltliteratur. Este autorul mai multor studii, printre care se numără What is World Literature? (2003), The Buried Book: The Loss and Rediscovery of the Great Epic of Gilgamesh (2007), How to Read World Literature (2009), și editorul unor antologii extrem de influente în studiile de literatură mondială, precum The Longman Anthology of World Literature (2004), Teaching World Literature (2009), The Routledge Companion to World Literature (2011), World Literature in Theory (2014).

Al doilea volum al integralei Marlowe reunește celebra tragedie Doctor Faustus, piesa până recent considerată anonimă Arden din Faversham, cel mai probabil rodul colaborării dintre Marlowe, Thomas Kyd și Shakespeare, și superbele poeme Hero și Leandru și Păstorul îndrăgostit către iubita sa.

Așa cum o țară are un imn și un om poate avea un imn. Unul sau mai multe. Eu am câteva de la Nicu Alifantis. Le am din fabuloasa mea adolescență. Când mi-e dor de mine dau drumul cântecelor așa cum unii dau drumul ogarilor după vânat. Și pentru că Domnul mi-a dăruit întâlnirea cu el și, apoi, prietenia lui, nu puteam să scap șansa acestei cărți. Și pentru mine și pentru alții. Cartea s-a scris în aproape cinci ani, față către față și prin epistole virtuale. Săpând în memoria de alifant (pardon, elefant!) a lui Nicu, ea a devenit o colecție de taifasuri, care conțin amintiri, păreri, convingeri, anecdote, despre o droaie de lucruri. Un fel de puzzle, o imagine, un portret făcut din bucăți de viață. Am încercat să surprind lumea interioară a unui artist adevărat, un om care face, anul acesta, 50 de ani de carieră. Acesta este darul meu și, prin ricoșeu, darul vostru. Pentru că, sunt sigur, la finalul încercării mele, îl veți aplauda și vă veți întoarce la muzica lui, mai atenți. Și asta e tot ce contează. Dar din dar din dar…pentru o mai bună întrebuințare a darului vieții. – Laurențiu-Ciprian Tudor

Marius Florea (n. 1997, Brașov) este profesor de liceu în Cluj Napoca și lucrează la un doctorat în filosofie la Universitatea Babeș-Bolyai pe tema nihilismului. A debutat cu volumul desfigurat (Editura Grinta, 2019) și a publicat în reviste precum Apostrof sau Echinox și online pe EgoPHobia sau O mie de semne. A citit la „Nepotu’ lui Thoreau” din Cluj-Napoca, Cenaclul UBB din Cluj-Napoca și Cenaclul „Corpul T” de la Facultatea de Litere din Brașov. scriu poeme pe telefon dacă aș fi cu adevărat tehnofob le-aș scrie cu pixul pe hârtie dar ar trece pe lângă mine acea nanosecundă...

Lumea pare o curte mică, plină de colb inteligent. Haideți la joacă! Recomandarea O Mie de Semne de astăzi de la Editura Tracus Arte este volumul recent apărut „Șosete pentru după-amiază (jurnalul unui terapeut modern, care este și ei om)”, de Suzan Mehmet.

Un băiat german crește în zona Așezării Internaționale din Shanghai, în umbra celui de-al Doilea Război Mondial. Este perioada ocupației japoneze, a Forței Aeriene Flying Tigers conduse de Chennault, a bombei atomice, a capitulării japoneze și a Armatei Roșii a lui Mao care controla granițele. Această biografie spune povestea personală a autorului, pierderile suferite și schimbările aduse familiei băiatului din acele timpuri crâncene de război. Vorbește și despre dragostea și curajul care l-au ajutat să meargă înainte.

Cuprinde piesele: Platonov, Cântecul lebedei, Nunta, Tragedian fără voie, Cerere în căsătorie, Noaptea de dinaintea judecății, Despre efectul dăunător al tutunului, Ursul. ”…Eroii cei mai nobili ai lui Cehov se dovedesc a fi, de fapt, niste trisor, care, din frica de viata si de viitorul imediat, se refugiaza intr-o reverie despre viitorul indepartat „de peste doua, trei sau o mie de ani“ al umanitatii.” Ion Vartic

Cuprinde piesele: Pescărușul, Unchiul Vanea, Trei surori, Livada de vișini, Ivanov. ”Dramaturgia lui Cehov este în primul rând o literatură lipsită de prejudecăți. Cehov demonstrează că orice poate fi o sursă a comicului, dacă ordinea firească se răstoarnă – un ideal, dacă idealul este o fabrică de cărămizi, moartea, dacă este o pauză într-o discuție, și existența însăși, dacă devine un pretext pentru dialog.” Leonida Teodorescu

”Avem sus, sub acoperis, o camera mare de depozitare, pe care o numim „camera cu obiecte vechi”. Tot ce nu mai este util este aruncat aici. Adesea, urc în aceasta camera si privesc in jurul meu. Atunci regasesc o gramada de fleacuri la care nici nu ma mai gandeam si care-mi amintesc o multime de lucruri. Nu sunt acele mobile prietenoase pe care le stim din copilarie si de care sunt legate amintiri de evenimente, de bucurii sau de tristeti, de date din viata noastra.” Guy de Maupassant