Cărți

„Aproape toți criticii generației 1960 au scris cronică literară. Cei mai mulţi au abandonat-o după 1989. Singurul care scrie și azi în mod regulat cronică este Dan Cristea. Patruzeci de ani după debutul cu volumul Un an de poezie (1974), ultim mohican al unui gen a cărui ştafetă fusese preluată de critici ai generației 2000 și, din păcate, cu foarte puține excepții, abandonată fără nicio explicație plauzibilă.” - Nicolae Manolescu

Că place sau nu, Răzvan Voncu se înfățișează azi drept cronicarul literar cel mai important al momentului, nu numai fiindcă asigură de câțiva ani buni oficiul de receptare și evaluare în publicația literară de referință care este "România literară"; are tot ce-i trebuie pentru a ocupa un loc atât de proeminent: cultură, judecata limpede, expresia directă, concisă și eficace, o privire cuprinzătoare asupra fenomenului literar contemporan, formație universitară solidă.

Niciunul dintre puținii critici activi din presa noastră culturală nu întruchipează mai bine ca Răzvan Voncu rolul acesta în forma instituită de Nicolae Manolescu, modalitate ce azi ni se pare a fi un dat natural, într-atât de mult s-a împământenit: un stil al întâmpinării eliberat de constrângeri filozofice, ideologice și chiar de tendințele literare ale prezentului. Rațional, independent în gândire, perfect echipat deopotrivă pentru analiză, intuiție și construcție teoretică, din nou în aceeași linie cu Nicolae Manolescu; el vizează o acoperire integrală a fenomenului literar.

Vasile Popovici

"Nu încetăm să explorăm, și ultimul loc va fi cel din care am plecat; vom fi veșnic recunoscători." T.S. Eliot

lată o carte care conține mai multe cărți: memorialistică, jurnal intim, jurnal de război, reportaj, pagini de roman familial. Totul, pe fundalul unor evenimente istorice excepționale la care autorul a luat parte, plasate într-o geografie care se întinde din România şi din Basarabia până în îndepărtata Siberie (alta, dar la fel de fabuloasă precum aceea a lui C. Stere din În preajma revoluției). Traian Dobrinescu este un prozator care merită a fi citit. - Nicolae Manolescu

Marcel Vișa e cu siguranță unul din cei mai reprezentativi poeți ai generației sale. Acest al doilea volum de poeme îmi întărește convingerea că prizele la cotidian nu sunt singurele resurse ale poemelor sale. Materia sa poetică provine și din experiențele biografice, evocate prin notații, și anamneze. În versurile lui Vișa se adăpostește o ființă sensibilă la agresiunile realului. Vulnerabilitățile acestei identități umplu lumea poemelor. Două modalități are poetul pentru a surprinde experiențele biografice: confesiunea și sarcasmul. Cu cea mai recentă promoție de poeți se constituie un nou tip de real poetic, alcătuit fie din reacțiile la cotidianitate, fie prin constituirea unei realități în care se amestecă elemente ale unei tehnologii informatice cu biografeme dramatizate.

Exista o abordare a lucrurilor conform careia totul este textual, respectiv accesam totul intr-o forma textuala. Dar pentru oamenii ca mine, mai putin vorbareti, aceste lucruri nu sunt atat de evidente. Asa ca eu caut si acord atentie acelor locuri unde nu exista limbaj, locuri doar circumscrise de limbaj, le putem numi insule, arhetipuri sau intuitii vizuale. Sansa de a gresi creste de fiecare data cand incercam sa absolutizam sau sa generalizam fie in favoarea textului, fie in favoarea imaginii. Astfel, pentru mine devine relevanta explorarea posibilitatilor de dialog, cautarea echilibrului. - Balazs Imre Jozsef

Desi este profund implicat prin origine si mostenire istorica, Szanto T. Gabor reuseste sa zugraveasca obiectiv societatea maghiara postbelica in care se misca protagonistii romanului sau, epoca tulbure a brutalelor epurari de la inceputul instalarii regimului totalitar, proces caruia ii cad victima, rand pe rand, persoane, familii, grupuri sociale, comunitati religioase si etnice si, la scara istorica, insasi societatea. In acest cadru larg, familiile de evrei supravietuitori ai Holocaustului sunt (re)prezentate in contextul unor noi constrangeri sociale, care ii imping pe membrii lor spre luarea unor decizii disperate.

Când am publicat, acum aproape o jumătate de secol, întâia culegere de Teme, nu aveam o idee foarte limpede despre natura lor. Îmi convenea, în schimb, formula lor lapidară, de „efemeride“ , în stare să-mi ofere un spațiu publicistic pentru preocupări momentane, care nu aveau nici suită (mi se întâmpla, ca și astăzi, să sar de la una la alta, urmărind un capricios grafic al lecturii), nici anvergura unor studii sau cărți. Cu timpul, mi-am dat seama că mă exprimau pe mine însumi mai profund decât aș fi crezut și că, departe de a se constitui din firimiturile căzute de la masa unor festinuri critice de amploare, își aveau autonomia și specificul distinct. Abia recitindu-le am înțeles că, în esența lor, erau de fapt niște încercări de a-i provoca pe cititorii de literatură și, poate, și pe unii specialiști, să vadă cu alți ochi anumite laturi ale obiectului nostru. Intenția inconștientă din care s-au născut era mai puțin aceea de a convinge decât aceea de a incita la lectură și la gândire. Nu aveam pretenția să rezolv nimic, doream doar să provoc rezolvări.

Precizez că „provocarea“ (câtă este!) din „temele“ mele se adresează, în primul rând, celui care le scrie. De rutina mea mi-e frică, de pagina bătrâncioasă și ternă care-mi poate ieși de sub condei, de extenuarea materiei mele cenușii. Mai ales că știu că plăcerea (nu doar a lecturii) nu e eternă și că, la capătul ei, mă așteaptă, dacă voi trăi destul, lunga iarnă a răspunsurilor la întrebări pe care nu voi mai fi în stare să mi le pun.

Nicolae Manolescu

„Nu există idei, ci teme interioare.” Anton Holban, Pseudo-jurnal La prima vedere, Paragina este cartea unei mari iubiri şi a unui irepresibil doliu. Douăzeci și cinci de ani trăiți împreună de Carolina şi Axinte sunt mai puțin decât o viață; când unul moare pe neaşteptate, cel rămas încearcă să umple golul cu o poveste. Una în care se amestecă nu doar dilemele lor profesionale, ci și trecutul, prezentul şi viitorul, timpuri ce nu mai sunt percepute într-o succesiune firească, ci în simultaneitatea lor imanentă, generatoare de întrebări, dileme şi puține certitudini. Ceea ce a fost devine o întrebare despre ceea ce este și, mai ales, despre ceea ce va fi, dacă va fi. Singura limbă care le deosebeşte, unindu-le, este cea a ființei, universal inteligibilă, dar niciodată identic articulată. Ea spune povești diferite, însă niciuna nu poate desluşi semnele şi momentul în care se instalează degradarea, ruina, paragina și, în cele din urmă, abandonul.

O carte captivantă scrisă de scriitorul multi-premiat, Dan Stanca. „Dan Stanca este unul dintre cei mai puternici romancieri de după 1990, iar reticența clasamentelor care nu-l includ decât rareori nu are decât explicații conjuncturale. El îşi asumă fără frustrări condiția și frecventează înadins „marginile” vieții literare, cu precizarea că e vorba de margini suspendate la mare înălțime, cornişe impracticabile pentru cei mai mulți. Ele procură simultan beția înălțimii şi vertijul căderii, dar mai ales sporesc enorm anvergura viziunilor şi trimit materia derizorie a prezentului la dimensiunea cuvenită de reperele - ei, da - cosmice.” - TANIA RADU

O carte cu poeme de o "imaginație delirantă". Alexandru Seres Pe bun merit reluate, poemele lui Sergiu Vaida sunt ale unui poet literal hăituit de propriile viziuni şi obsesii, trăite (la modul concret cotidian) cu o intensitate de spasm. Hăituiala asta l-a şi împins spre un fel de febră creativă boemă, ca pe mai vechii poeti blestemaţi să sfârșească în plină mistică a poemului. Sergiu a fost, nu-ncape vorbă, un neliniştit paroxist şi un revoltat cu explozii surprinzătoare. Poetica lui e una a vedeniilor şi pe bună dreptate zice că face "din fiecare lucru privit o vedenie ". Chiar așa și face, desfăşurând baroc o flamboaianță himerică întreținută – cum bine zice Alexandru Seres în prefață de o "imaginație delirantă" pusă în ritm de epos. Peisajele convulsive pe care le relatează alunecă de la expresionism la suprarealism și înapoi tocmai datorită virajelor epice pe care le face spiritul său fantasmatic şi spasmodic. O imaginație instantaneu materializantă transpusă în scenarii himerice (oarecum după metoda lui Ion Mureşan, care cred că i-a funcționat ca model) face din obsesii şi din avalanşa de angoase un peisaj himerico-existențial de o evidentă forță vizionară. Cum poemele îl consumau la modul de-a dreptul fizic, e foarte posibil ca Sergiu să nu fi putut trece de marginile unui singur volum - dar unul voltaic. - AL. CISTELECAN

La Ion Marin Sadoveanu, pentru intaia oara, romanul nu se intoarce in satira impotriva parvenitismului si in elegie pentru reprezentantii crepusculari ai marii proprietati rurale. D-sa contureaza fizionomiile, pune oamenii sa faptuiasca, ii lasa apoi sa actioneze potrivit logicii interioare individuale si nu intervine in nici un fel ca sa-si tradeze preferinta pentru vreunul sau altul. N-am citit poate de la Ion de Liviu Rebreanu un roman romanesc asa de obiectiv ca Sfarsit de veac in Bucuresti.

"Vremea devoră și ceea ce am fost, și ceea ce am fi putut fi." Dana Dumitriu, Prințul Ghica

„Dana Dumitriu era o fire funciar lirică. Nu povestirea, epicul o pasionau, ci vibrația aerului moral și psihologic din jurul întâmplărilor, aura de pe creștetul personajelor. Moralmente, era înclinată spre sfințenie. Vitalitatea din ea o determina să nu ocolească (și să judece!) murdăriile din om. Avea o enormă capacitate de a înțelege: chiar și ce e josnic. Dacă ar fi scris ca Mariana Alcoforado, ar fi arătat aceeași îngăduință pentru călugăriță și pentru prostituată, pentru puritatea vieții din mănăstire și pentru nevoia de a evada din ea, în aventură și sexualitate.“ Nicolae Manolescu

"Un roman de dragoste animalică izbutit în limitele frivolității lui." Al. Piru 1947

"Dragoste pasională, senzuală, dusă până la sacrificiul de sine, până la eliberarea eului față de ființa iubită." Vintilă Corbul 1947

"Romanul este aproape un poem al dragostei exaltate și acaparatoare până la pierderea lucidității, până la căderea într-o îndelungă transă." Mircea Iorgulescu 1970

"Radu Tudoran se impune ca un remarcabil talent stilistic și ca un temperament care izbutește să cunune liricul cu epicul." Octav Șuluțiu 1942

"Radu Tudoran a fost unul dintre puținii profesioniști ai scrisului de la noi. În timpul comunismului, s-a manifestat, în continuare, ca un profesionist. [...] În 1977, numărul total al exemplarelor din cărțile sale - aproape fiecare reeditată de mai multe ori - depășea 1 400 000." Alex. Ștefănescu 2010

"Marea carte a uitarii (uitarea care-nchide-n scrin cu mâna ei cea rece eveni- mente şi destine) este deopotrivă o Mare carte de invățătură, în care nu e vorba doar de personaje și de întâmplări fictive, ci de noi toţi, oameni reali, fie că am trăit în acea epocă și într-un loc asemănător, fie că ne-am născut mai târziu şi într-un loc diferit (situaţie care va deveni în viitor absolut normală pentru toți cititorii), fiindcă noi toți avem de învățat din lecțiile istoriei. Cu atât mai mult, cu cât ceea ce citim nu este o pagină de istorie, ci un roman, și încă unul excepţional, în care imaginația potențează semnificația faptelor și le imprimă un caracter de universalitate de care niciunul dintre noi nu e neapărat conștient când le trăiește sau când îi sunt relatate de o străină gură. În pofida pesimismului autorului de la sfârşit, îi citim romanul ca să învăţăm să nu uităm." NICOLAE MANOLESCU

"Proiecție a unei memorii ultragiate, poezia lui Horia Dulvac pare să se nască dintr-o conștiință care vede dincolo de sau, mai exact, prin suprafata concretului. Tocmai de aceea, faptele apar într-o goliciune pe care n-o poate înșela niciun fel de tendativă de iluzionare. (...) Totul e altceva decât pare, și tocmai o astfel de desubstanțializare salvează. Frânturile cu mama (...) sunt, în fapt, niște imnuri; nu imnuri către noapte, dar ce relevanță mai are?" Mircea A. Diaconu

"E un fel de stand down poetry în această carte. H.D. povestește în HD văzutele, străvăzutele, nevăzduhele, dar mai cu seamă spaima că moare cea care a murit. Iar acest amănunt cronologic nu este pentru nimeni nici relevant, nici apăsător. Versurile cad dinspre sinea lor cam cum ar sări viața, uneori, de pe șine, mai ales la capăt de vers. Numai "mama", fiind un cuvânt din al cărui ecou nu poți ieși -ci doar, eventual, să te naști-, rămâne peste toate capetele de rând: in-al-te-ra-bil." Marcel Tolcea

Cine sunt eu? Sunt un om al petrolului, purificat de trecerea Oltului prin mine.

"Sunt convins că proiectul final al lui Geo Bogza a fost acela de a traversa ultima încercare a destinului în deplină demnitate și, dacă se poate - în mod incredibil, Bogza a putut! -, regăsind mari insule de seninătate în singurătatea sa.

Cei care au stat în preajma lui pot da mărturie că proiectul a fost efectiv împlinit, că ultimele rezerve de energie spirituală au fost aruncate în luptă. Mărturie stă și această carte surprinzătoare, care e mai mult decât o realitate textuală.

Este o parte grăitoare pentru întreg, grăitoare pentru luciditatea cu care Geo Bogza a comentat până la sfârșit spectacolul istoric și comedia umană; grăitoare pentru demnitatea, pentru seninătatea, pentru veghea neobosită a paznicului de far." Sorin Vieru

Artizan al unui discurs barochizant modern, de mare libertate si debordanta fantezie, Fekete Vince creeaza tablouri de larga perspectiva prin recurs la elementele si actiunile marunte ale lumii, nu lasa pe din afara niciun amanunt, fie el cromatic, acustic, cinetic, psihic, emotional, toate contribuie cu aceeasi forta si acelasi drept la inchegarea tabloului existential. Narativa poetica face derizoriul revelator si eclatant. - Kocsis Francisko

"Un port la răsărit rămâne unul dintre cele mai frumoase romane de iubire din literatura noastră. Radu Tudoran se vădește deopotrivă psiholog și narator, poet al inimii și poet al apelor, în zugrăvirea cărora folosește un stil dintre cele mai epurate. Un port la răsărit consacră un romancier de mare clasă."  Perpessicius 1942

"Radu Tudoran a fost unul dintre puținii profesioniști ai scrisului de la noi. În timpul comunismului, s-a manifestat, în continuare, ca un profesionist. [...] În 1977, numărul total al exemplarelor din cărțile sale - aproape fiecare reeditată de mai mai multe ori - depășea 1 400 000." Alex. Ștefănescu 2010

Volumul de Momente apare după cel de Teatru, fiind al doilea dintr-o proiectată serie de patru. Acesta cuprinde, în primul rând, momentele și schițele lui Caragiale de până la plecarea din țară, selectate din perspectivă dramatică. - Dan Gulea Prima impresie pe care o comunică lectura schițelor lui Caragiale este aceea a unui univers de infinită varietate, guvernat însă de o lege unică. Pentru că fiecare bucată în parte are farmecul unei miniaturi finisate desăvârșit, iar toate împreună capătă valoarea ansamblului pitoresc și coerent, în care detaliile nu se dizolvă, ci se încarcă de noi sensuri, prin efectul relevator al perspectivelor conjugate. Diversitatea peisajului uman îngăduie și chiar impune scrutarea lui din mai multe unghiuri, pentru a determina principalele incidențe ale lumii care concură la definirea imaginilor alcătuitoare. - Ștefan Cazimir

„M-am trezit gâfâind, transpirat. Era 19 noiembrie, ziua mea, majoratul meu. Nu știam ce-mi rezervă soarta.

Acasă, aș fi băut o cafea cu mama. Abia aștepta să termin și să întorc ceașca. Îmi ghicea viitorul. Nu vedea în ceașca mea decât succese la școală și în dragoste. O plăcea pe Florentina, o tot vedea în rochie de mireasă și pe mine alături. Chiar și în ziua când am fost arestat, îmi citise în ceașcă: un drum scurt, la capătul lui o încercare, să nu-mi fac griji, o trec cu succes, ia uite aici, carieră universitară. Drumul până la mașina Securității a fost într-adevăr scurt.“

„N-avea rost să-i spun ce mi s-a întâmplat. Oricine știa putea fi acuzat de complicitate. Eram condamnat să păstrez totul pentru mine, să-mi storc creierii cu reacția mea, cu lașitatea. Să ai ocazia să evadezi, și tu să fugi ca să reintri în cordonul escortei! Doi tineri din lagăr au evadat și nu s-au mai întors. Sergenții înarmați au plecat pe cai după ei. Vânătoare de oameni! Comandantul a folosit fuga lor ca să bage groaza în noi: ne-a anunțat că au fost împușcați! M-am gândit la Achim. Da, dar el era sportiv de performanță. Cum era să mă aventurez, când nu aveam nici cea mai mică idee unde mă aflu? Achim plănuise fuga până în cel mai mic detaliu și tot a fost prins. Unde să fugi? Toată țara era o închisoare!“

În biografia literaturizată a lui Antonio Doda, fiecare zi devine o cutie de rezonanță a fricilor de tot felul. Impregnat de o hipersensibilitate vivantă, universul cinematic din primele fobii se constituie din angoasante călătorii de rutină pe granița dintre trăire și imaginație. O plachetă ce oglindește cu maximum de fidelitate cel mai actual mal du siècle, cel al nativilor digitali. - Savu Popa

Pulsând minimalist, primele fobii ale tânărului debutant Antonio Doda sondează straturile freatice ale copilăriei pierdute. Pierdută în sens strict biologic, întrucât poemele își manifestă introspecția cu o nemascată puerilitate, recuperându-i eului locutor inocența de odinioară. Ostilitățile față de maturizarea forțată sunt purtate, non-transgresiv, cu ajutorul unui arsenal evocativ: satul bunicului, tabieturile bunicii, călătoriile urbane de zi cu zi și, în genere, prin tot felul de madlene căutate cu lumânarea. Hora himerelor se încinge odată cu cel de-al doilea ciclu poetic, peste care plutesc semnele septic-degradante ale sanatoriilor.

„În peisajul poeziei contemporane autohtone dominate de biografism neo-expresionist cool și poetici postumane, Antonio Doda ne invită la o șuetă nemijlocită, ca pe vremuri.” - Mihók Tamás

„Lupta pentru supraviețuire continua. Spre deosebire de închisoare, unde singurul avantaj era doar o strachină de mâncare în plus și cu așa ceva nu-i corupi pe mulți, în libertate existau privilegii la care puțini rezistau: butelie de aragaz, mărire de salariu, avansare, apartament, pașaport. Își vindeau sufletul, se luptau între ei și te călcau în picioare. Până la Dumnezeu, te mâncau sfinții.“

„Se împlinea în curând un an de la grațierea noastră. Ce reușiserăm să realizăm? Eram toți încadrați în câmpul muncii, toți elevi în clasa a XI-a la seral sau la fără frecvență. Ne reintegraserăm în societate? Aveam aceleași drepturi ca ceilalți? Eram încă în stare să visăm? Ne bucuram de viață? Zăpada se topise, ziua creștea, dăduseră primii muguri, copacii se încărcau de frunze, și noi? Ne regăsiserăm ritmul, țineam pasul cu vremea? Auzeam iarba crescând?“

Pistolari, vampe, detectivi fără licență, supereroi și alte iconografii americane

Dacă munca autorului de ficțiune presupune reducerea greutății oamenilor și a corpurilor cerești, dobândirea unei lejerități menite să contracareze dificultatea de a trăi, așa cum consideră Italo Calvino în prima dintre conferințele lui americane, atunci criticul literar trebuie să identifice legile după care corpurile eliberate de gravitație se resping sau se atrag. Nu am multe certitudini, dar știu de ce pe Malecón, în Havana adolescenței lui Guillermo Cabrera Infante, se plimbă femei tinere ce seamănă cu Ada, personajul smaragdin al lui Nabokov. Ştiu ce lanț cauzal filigranat îl apropie pe Giordano Bruno de pastorala hippie și de proza psihedelică. Nu mă îndoiesc că Aristotel ar fi fost încântat să-și vadă confirmată teoria despre imitație în genul hard-boiled și că ochelarii cu lentile colorate ai lui Wittgenstein ne ajută să anticipăm anomalii climatice și să diagnosticăm maladia veacului nostru, carența de compasiune. Aș paria că regizorul Quentin Tarantino a citit un roman de Thomas Pynchon, dar și că Hiawatha, faimosul orator al poporului onondaga, are câțiva moștenitori printre scriitorii newyorkezi contemporani. M-am străduit să învăț limba cailor cu boturi andaluze, scăpați în prerie de puștii lui Cormac McCarthy, să surprind etosul ce aduce împreună venerarea pisicilor în Egiptul antic și costumul de Catwoman, și să demonstrez de ce fantezia literară disciplinată țintește mai bine adevărul istoric decât maligna teorie a conspirației. Chiar nu vreți să aflați cum a fost asasinat președintele Kennedy? Alexandru Budac

Există o „lume a ideilor și a frumosului, a adevărului și a dreptății“

Poezia de început a lui Nicolae Prelipceanu rezultă dintr-o „lectură“ a lumii, este rodul ivirii, din timp în timp, a unui moment al contemplării. […] De cele mai multe ori, ea este alcătuită din scurte încordări ideatice, din coagulări de sens ce au loc pe parcursul unei relatări, al rememorării unei întâmplări. - Eugen Negrici, 1999

E limpede că pentru Nicolae Prelipceanu, poet totodată al vibrației civice și deconstrucționist al minciunii sociale, există o „lume a ideilor și a frumosului, a adevărului și a dreptății“. […] Dar este la fel de limpede că în viziunea sa sceptică, relativistă asupra lucrurilor, […] o asemenea lume, de esență platoniciană, se intersectează extrem de rar cu lumea noastră terestră. […] O „lume răsturnată cu josul în sus“. Mai impresionant e faptul că nu avem de-a face aici, cum s-ar putea presupune, cu o „gândire“ ivită dintr-o înțelepciune „negativă“, acumulată insidios, odată cu trecerea anilor, ci de o perspectivă profundă, care străbate, precum o falie ce lasă să se vadă abisurile, întreaga poezie a lui Nicolae Prelipceanu. - Dan Cristea, 2014

Gabriel Chifu intră cu acest roman într-o galerie prestigioasă de romancieri, își demonstrează capacitatea de a jongla cu diferite registre, de a construi personaje memorabile, de a plasa într-o narațiune complexă interogații fundamentale. Dar mai ales, Gabriel Chifu ridică toată această problematică locală – pe care un neorealism obosit o tot mestecă invariabil – la o altă putere, făcând din ea un câmp de reflecție, conectând-o la marile teme ale literaturii europene, la demnitatea unui gând care-o transcede. - Angelo Mitchievici, 2021

 

Gabriel Chifu știe foarte bine cum să dozeze și cum să îmbine evenimentele obișnuite cu cele neobișnuite, cum să facă să survină supranaturalul pe un fond de povestire solid ancorată în realitatea timpului nostru. Fantasticul său se inspiră din lumea miturilor, legendelor și credințelor europene, mai vechi sau mai recente, dar se naște deopotrivă din vacuitatea zilelor și din deriva psihologică a personajelor. Este vorba așadar despre o povestire care acumulează detalii minuțios descrise din viața reală, în genere din zona cenușiului, dar și a sordidului cotidian, pentru a face posibilă, la momentul oportun, erupția accidentului supranatural. - Dan Cristea, 2001

ION HOREA (1929-2019), poet.

Născut la Petea de Câmpie (jud. Mureș), este admis la Liceul „Al. Papiu-Ilarian” din Târgu Mureș. Urmează cursurile Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu” din București, întrerupându-și studiile din cauza „dosarului” (părinții i-au fost declarați „chiaburi”). În 1951, este admis la Școala de Literatură „M. Eminescu”, după ce a publicat versuri în „Ardealul nou”, „Almanahul literar”, „Contemporanul” respectiv „Flacăra”. Redactor la „Viața Românească” (1952-1964), secretar al Uniunii Scriitorilor (1964-1968), apoi redactor-șef adjunct la „România literară” (până în 1990).

După debutul editorial cu Poezii (1956), s-a impus cu volume precum Coloană în amiază (1961), Umbra plopilor (1965), Calendar (1969), Încă nu (1972), Măslinul lui Platon (1977), Un cântec de dragoste pentru Transilvania (1983), Podul de vamă (1986), Cumpene (1991), Cartea sonetelor (2001), Până-ntr-o zi (2017), recompensate cu Premiul Uniunii Scriitorilor (în mai multe rânduri) și Premiul Asociației Scriitorilor din București.

V-am citit romanul mai devreme decât vă anunțasem că o voi face. Și, bineînțeles, cu mult interes. Sunteți printre destul de rarii scriitori care nu șovăie să se întoarcă spre experiența suferită și s-o considere demnă de a deveni subiect literar. Teama de „a face politică” se răsfrânge în această ciudată fereală. Dumneavoastră ați înțeles – și vă felicit – că un om care a trăit sub totalitarism suferă mutații nu de ordin politic, ci psihic, și că acest tip de mutilare și de nevroză își cere romancierii. Maratonul învinșilor dă, în același timp, dovadă de curaj estetic. Restabilind narațiunea și personajele în drepturile lor, în fond sunteți, cu un termen prea vast, dar de data asta exact: postmodern.

(Monica Lovinescu, 1997)

 

Maratonul învinșilor e un tratat de demonologie modernă. Ca într-un „experiment Pitești” întins la nivelul unei întregi țări, victimele sunt și călăi. Ei poartă cu sine blestemul de a perpetua un sistem care i-a distrus pe ei înainte de a-i transforma în instrumente ale exterminării. Nu există învingători și învinși, ci grade diverse ale degradării omenescului, prăpăstii care nu comunică între ele. Prizonieră a coloniei penitenciare e, în primul rând, mintea personajelor. Tulburarea psihică îi împiedică să vadă diferența dintre bine și rău. Iar atunci când, în dureroase eforturi de luciditate, o percep, ea nu diminuează, ci amplifică neputința de a se sustrage scenariului infernal, produs de mințile bolnave de cinism ale ideologilor. Printr-un paradox nemilos, străfulgerările de lumină nu fac decât să sporească bezna. (...) Felul în care Gabriel Chifu controlează mecanismele terifiantului îl plasează în seria scurtă a autorilor esențiali pentru înțelegerea Răului.

(Mircea Mihăieș, 2021)

 

„Ingenios, foarte bine scris și extrem de antrenant la lectură, romanul lui Gabriel Chifu se așază solid la temelia a ceea ce ar putea fi romanul românesc după 1989.”

(Dan Cristea, 1997)

ALEXANDRA FLORINA MĂNESCU (n. 1990) este profesor doctor de limba și literatura română în învățământul preuniversitar. În 2012, absolvă, în calitate de șefă de promoție, Facultatea de Litere, specializarea română-engleză, din cadrul Universității „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu. Fost redactor-șef al revistei „Interval” (publicație a Colegiului Național „Spiru Haret” din Târgu-Jiu) și al ziarului Universității „Constantin Brâncuşi”.

Între 2012 și 2014, dublă masterandă – Limba română actuală: structură, dinamică și funcționalitate (Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova), respectiv Administrarea și conducerea unităților de învățământ (Facultatea de Relații Internaționale, Drept și Studii Europene, Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu). Participă la numeroase sesiuni și conferințe științifice, publică zeci de articole și studii de specialitate, semnează articole în revistele „România literară”, „Orizont”, „Revue des Sciences Politiques”, „Doc.Eu”, Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, „Research and science today”. Între 2015 și 2018, doctorandă a Facultății de Litere din cadrul Universității din Bucureşti (conducător ştiinţific: acad. prof. univ. dr. Nicolae Manolescu). Absolvă studiile doctorale cu distincția Summa cum laude. În prezent, lucrează la definitivarea monografiei revistei „România literară”.