Cărți

Când Cosmin Leucuța mi-a spus că pregătește o carte de proză scurtă, m-am mirat puțin, recunosc. Nu de alta, dar știam, din discuțiile noastre și din ceea ce publicase el până atunci, că e genul de scriitor căruia îi place să se-ntindă cu o poveste pe sute de pagini. Ei, așa mirat și curios cum eram, m-am apucat să citesc. Câteva impresii, la cald:
Situațiile ridicole sunt favoritele lui Leucuța. Am râs – întâmplările caraghioase ale unora sunt o bucurie pentru ceilalți, ce mai. Un alt punct forte: dialogurile. Sunt șmechere, omul știe ce face, ai impresia că e fan Larry David. N-o s-o lungesc – de situații absurde și dialoguri bune avem parte în multe cărți. Aș spune, mai degrabă, că există în Numele altora o chestie aparte pe care, iată, nu-mi aduc aminte s-o fi simțit în scrierile anterioare ale lui Cosmin Leucuța. Cele mai multe dintre personajele din carte (de la oameni obișnuiți la Dumnezeu) se vor (sau se cred) când dure, când abile, când descurcărețe, când atotștiutoare, când super-spontane. Uneori, atitudinea lor nu se schimbă mai deloc până la finalul povestirilor. E OK și-așa. Daaar, când blândețea (a personajelor / a autorului) apare în peisaj ca o ceață sau, dacă vreți, ca norul de pe copertă, povestirile devin sclipitoare.
Da, blândețea.
Cea care stă în calea reușitelor noastre.
Care (ne) încurcă și (ne) trădează.
Și care, drept să spun, (mă) emoționează.
Bogdan Munteanu

„ca atunci când am scos 3 milioane cu cardul/ pentru poezie”: Iată inima acestei enciclopedii a duioșiei funny, specifice flow-ului celui mai rafinat-șmecher: Un Seinfeld copil amuzându-se pe interior. stau jos și tac de Iulian Leonard e laboratorul de livrare a celor 5 secunde de rai tare, în care poți simți, pe bune, parfumul din gimnaziu impregat în haine. Există și reflexivitate de matur, autosubminându-se fericit printre botaniști, statementuri eliberatoare, proiecții dezamăgite, sfaturi trendy-candide, in your face precum niște reclame întoarse, care să-ți ucidă fraierul plicticos din viață. E susceptibilitatea privirii drăgăstoase doar cu haosul unor personaje (-peisaje) la fel de mulțumite și bizare ca și cele din filmele lui Jarmusch sau literatura lui Leac. O carte care te face, în sfârșit, să tânjești pentru lumea asta!

O cărticică de poezii pentru suflete de copii, ilustrate și concepute de Mădălina Rotaru. „Poeziile acestea sunt precum copiii mei. Și-mi doresc pentru ele, ca mamă ce le sunt, să nu deranjeze pe nimeni, să nu rănească și să învețe, pe măsură ce vor fi crescând, să nu se lase rănite. Să se bucure de cei ce se bucură de ele, să fie demne și înțelegătoare față de cei care ar putea vreodată să dorească să le facă un rău sau care, pentru că e firesc să fie și așa, nu le pot iubi. Și, ca mamă ce le sunt, deși n-am eu așteptări de la ele, pentru că am învățat că trebuie să ne lăsăm copiii să-și înțeleagă propriile lor așteptări, mă bucur, totuși, de tot ceea ce frumos li se întâmplă.“
Mădălina Rotaru

"Ce legătură există între Adolf Hitler, iubit nebunește de o femeie, dar frustrat că nu i se vinde cartea, și Vadim Tudor, obligat să se expatrieze? Câți copii a avut Hitler și cine a fost mama lor? E Argentina refugiul ideal? Canibal e o poveste tragică despre nazism și comunism, o ficțiune istorică întinsă pe mai multe zeci de ani și care ne oferă de toate: iubire, aventuri pe două continente, onoare și trădare. Citind romanul Canibal mi-am amintit iarăși și iarăși de cuvintele lui James Joyce din Ulise: „istoria e un coșmar din care tot încerc să mă trezesc”." (Marin Mălaicu-Hondrari)

Azi cînt jazz sugerează faptul că îmbinarea cuvintelor este asemenea cu a notelor muzicale, iar chipul poeziei se poate preschimba întruna împletind o puternică introspecție pe de-o parte, cu o mare poftă de joacă pe de altă parte. Azi cînt jazz este un puzzle în care precum în lumea lui Eutherpe, improvizația își face simțită prezența la fiecare pas, iar fantasticul nu este o pură invenție, ci memorie, întregul fiind produs de frînturile de realitate, de plonjeurile în timp și măiestria decupajelor. Mihaela Stanciu

„Citesc Azi cînt jazz cu acea curiozitate ușor nesigură cu care intri într-o locuință necunoscută. Din holul de la intrare mă izbește ordinea. Fiecare cuvînt e la locul lui. Fiecare sentimenrt așezat pe raftul potrivit... Totul cu finețe, cu rafinament, de un gust ireproșabil. Culmea, îmi place ordinea asta, mie, care am trecut o viață întreagă prin meandrele suprarealismului, prin absurdul celor mai derutante concluzii, prin combinații imposibile dintre un scaun și o cifră, dintre ziua de joi și un pepene verde. Gata! Debutul în poezie al Mihaelei Stanciu. Parcurg, așadar, cartea Azi cînt jazz. Un titlu incitant prin nostalgia acelui „l’éternel retourˮ, prin inciziile rafinate pe care bisturiul unui chirurg-poet le face pe propria lui agonie, pe tăcere, pe tot ce vine nechemat...„ca și cum ar fi ceva normal pe pămînt,/ iar tu să n-ai umbrelă/ să-ți placă să amesteci picăturile/cu gîndurile de peste noapte dintr-o conversație neterminatăˮ. O fată singură cîntă jazz fără să clameze nimic, fără să spună nimic, cauzele nu trebuie aflate. O fată cîntă jazz, dar nu cîntă o fată, tăcerea e cea care cîntă. Tăcerea asta uneori e foarte înțeleaptă. Dar înțelepciunea e o mare ofensă pentru un poet, veți spune. Uite că nu e așa.ˮ Nora Iuga

„Mihaela Stanciu pășește în templul poeziei cu o lirică de meditație, mai sobră și mai gravă decît vîrsta poetei, cu puține note de exuberanță, mesajul discret al unui suflet ce vrea să-și depășească singurătatea.ˮ Elena Zaharia-Filipaș

„Mihaela Stanciu scrie undeva (în poemul de ziua ei) că simte nevoia să aniverseze Poezia, chiar dacă nu știe în cîte lumînări de pe tort ar trebui să sufle și nici măcar ce cuvinte i-ar fi necesare în chip de urare. Ceea ce înseamnă că o iubește sincer și că ar dori să-i și arate acest lucru în chip discret. Iar Poezia – de obicei reticentă în a mulțumi în dreapta și în stânga adulatorilor de tot soiul, dezinteresați sau nu – se revanșează față de ea și îi întoarce darurile, dîndu-i suflu și spunîndu-i de ce cuvinte ar avea nevoie pentru a-i celebra nașterea.” Vasile Spiridon

Nora Iuga mi-a spus că scriu despre ce nu se vede. Mi-a plăcut foarte mult formularea. Deşi vorbim despre un paradox, avînd în vedere că orice carte, mai ales una de poezie, este o formă de exhibiţionism. Cartea aceasta este aşadar despre ceea ce percepem că există în jurul nostru. Despre o lume pe care ne-o clădim singuri şi în care sîntem unicii locuitori. Locul în care ajungem de fiecare dată cînd vrem să fim doar cu noi înşine. Mi-ar face mare plăcere ca mulţi dintre cei care o vor citi să simtă la fel.

"Volumul Picaj al Ioanei Miron e de fapt un poem amplu scris parcă sub imperiul aceleiași stări, una a dezordinii interioare, a hausului existențial. Poezia încearcă să pună ordine într-o lume dezmembrată și schizoidă. Spațiile psihice sunt în acord cu toate acele lucruri dezlocuite de sens. Cea care a decis să depășească un oarecare prag existențial are nevoie de o propulsare spre altceva cu adevărat autentic și plin de conținut. De aici, un război interior, o tentație a punctului zero, un picaj. Cartea nu descrie traiectoria descendentă a unui spirit din ce în ce mai lucid. Nu e vorba aici de o probușire, după cum ar putea sugera titlul. Confruntarea cu limita (suportabilității?) stimulează înfiriparea unei dimensiuni material-spirituală. Materialitatea dură, abrazivă, tăioasă poate fi înțeleasă în două feluri: ca nevoie de echilibru, de fixitate și, mai plauzibil, ca o îngreunare a spiritului dornic de libertate. Dincolo de toate acestea, timpul cunoaște reprezentări clar delimitate:„ încet încet ne facem loc aici/ o să ne aciuăm mai bine/ cine ne spune cu adevărat cine suntem cine o să ne descopere/ de ce să taci ține-mă bine minte/ împreună am scotocit prin dărmături/ și cu toate astea n-ai dat impresia de nesiguranță/ să-mi povestești ce și când/ cum și de ce se întâmplă să mai şi uităm/ în lipsa concentrării aerul devine îngust/ & străzile cu tot restul/ bitimul cald împăienjenit privirile întinse/ un loc sigur în care te infiltrezi”." (Șerban Axinte)

"Poezia Ioanei Miron face chiar lucrurile pe care teoriile literare au încercat mereu fără succes să le explice. Alege diferite scenarii existenţiale şi decupează secvenţele relevante pentru circulaţia unei energii speciale. Face acest lucru chiar şi atunci când reformulează mizele tăcerii: "am învăţat să mimăm tăcerea/ despre noi şi despre alţii am învăţat/ să fim o singură gură din care iese orice imbold orice/ stridenţă". Arta Ioanei Miron ţine mai ales de injectarea cu forţă a unor expresii al căror sunet pare străin de ceea ce ştim deja că este poezie şi totul se întâmplă conturând circuite controlate poetic. 
Dintre variantele de titlu pe care Ioana Miron mi le-a arătat, "Blocaje tactile" era sintagma care mie mi se părea că sugerează linia investigaţiei poetice din acest volum: "schimbări comune gesturi banale/ facem corp comun cu obiectele/ am stat pe iarbă important e să fim în locuri cunoscute şi/ sigur te-aş convinge/ să ne întâlnim la întâmplare să înlocuim/ aerul cu suflările tale tactile/". S-ar putea să mă fi înşelat, însă picajul este numai cadrul acestui demers în care se încăpăţânează Ioana Miron, în ciuda tuturor celor care ţin să rezume poezia la fluctuaţiile ipocriziei militante." (Răzvan Țupa)

La mai bine de 20 de ani de la debut, autorul poate spune liniștit și senin că a pus pe roate un  "Institut de poezie legală": 
„Ca printr-un ochean, prin fundul paharului 
lumea-mi apare mai aproape, mai mare. 
Îmi port nemurirea la cingătoare. 
În raniță – bastonul de mareșal. 

Sunt cel mai bun poet din acest spital.”

Vom descoperi împreună, deopotrivă de fascinați, fără îndoială, că avem în față nu doar un poet, dar şi un povestitor, nu doar un profesionist al scrisului, dar şi un amator al micilor bucurii ale vieții. Poetul fără majuscule, adică acel rob al poeziei din tot şi din toate. Un supraviețuitor al scrisului din spitalul național fără pereche numit România. (un cristian)

"Reportajele din această carte vorbesc despre aspecte din istoria recentă, cum ar fi migrația, corupția, viața în penitenciare sau problemele minorităților, închiderea spitalelor sau stresul care schimbă vieți, crizele din sănătate, povești ale unor oameni obișnuiți, care fac lucruri speciale. Regăsim, însă, și povești de demult, cum e cazul reportajelor despre luptătorii anticomuniști din munți, despre tezaurul de la Pietroasele sau istoriile din satele săsești. 
Reportajele surprind realități dintr-o Românie aflată în continuă schimbare, cu enorme discrepanțe. Sunt ca o fotografie a realității. Cine le citește află cum se trăia sau cum se trăiește în anumite locuri. Cum se schimbă sau de ce nu se schimbă lucrurile și mentalitățile. 
Cartea cuprinde 30 de reportaje publicate în revista Dilema veche, dar și adaptări după reportaje sau documentare radio difuzate la Europa FM și Radio România Actualități. 
Reportajul e un gen mai rar întâlnit astăzi în presa din România. Dar asta nu se întâmplă din cauza lipsei de interes a publicului, ci din pricina lipsei de bani şi de investiţii într-o presă de calitate. De fiecare dată când totuşi apar reportaje bine făcute, se constată că publicul le urmăreşte cu interes, tot aşa cum urmăreşte reportajele şi documentarele oferite de televiziunile străine. Asta fiindcă oamenii au nevoie de poveşti. Un reportaj bine făcut este de fapt o poveste adevărată. Până la urmă, și această carte este o carte cu povești adevărate." (Liliana Nicolae)

„Proiectul Etalonul Mizil (ficțiunea măsurătorilor) este o carte aluvionară, mozaicată, experimental. Pe întinderea teritoriului unei țări suprapunem teritoriul locului minuscul, rătăcit și hulit, pentru a developa obsesii mari, tare, ficțiuni istorice, politice, literare. Deriziunea repartizată din oficiu unui loc anume – Mizilul, în cazul nostru – este documentată printr-o succesiune de texte indiferente la categorii sau specii, rezultînd un montaj, o rețetă de aplicat oricărui alt loc. Am convocat în această călătorie prin literatură, istorie, presă și scriituri mai mult sau mai puțin domestice o serie autori care ne ritmează înaintarea: Cilibi Moise, IL Caragiale, George Ranetti, Hortensia Papadat-Bengescu, Simion Săveanu, I. A. Bassarabescu, Ionel Fernic, Ioachim Botez, Filip Brunea-Fox, Geo Bogza, George Călinescu, Ștefan Bănulescu, Agatha Grigores cu-Bacovia, Petre Strihan.”  (Cosmin Manolache)

"I. este un copil căruia îi place să citească și să înregistreze poveștile de pe uliță și din satul lui, un premiant cu o mamă care „râcâie pământul” și un tată invalid de război, amândoi semianalfabeți. Într-o zi, un „tovarăș” vine la școală să-i întrebe pe elevi dacă au părinți care au luptat în război și până unde au ajuns. I. îi spune adevărul, doar tovarășul îi rugase să răspundă sincer. Mai târziu, în liceu, în timpul orelor de atelier, se strică menghina la care lucrase I. Nu avea importanță că la ea mai lucrase încă un coleg, I. este cel care va suporta consecințele și o va face fără să crâcnească pentru că a învățat că, odată ce ești considerat vinovat, vinovat rămâi. Se pregătește apoi să dea examenul de admitere la Facultatea de Litere din București, unde va avea un șoc: profesorii îi cer să-și spună părerea personală despre opera literară care îi picase pe biletul de la examenul oral, el știe doar comentariile care îi fuseseră predate la școală, în spiritul comunist. Este înrolat în armată, va avea un conflict cu un colonel, apoi, după terminarea stagiului, se angajează la o fabrică de frigidere ca să strângă bani pentru că își dorește să dea iar admiterea la facultate. Scrie poezii, frecventează un cenaclu literar și ajunge să fie anchetat de securitate. Sunt evenimente cheie în facerea acestui personaj aparte, opusul lui Holden Caulfield, pentru că, inadaptat fiind, nu simte niciun strop de revoltă, nu urmărește să repare nedreptatea, doar înaintează în viață, trăind în minte, în imaginație, așa cum a făcut-o încă din copilărie, când a învățat că lucrurile nu sunt așa cum par și că nu trebuie să ai încredere în nimeni."  (Diana Geacăr)

„E textul pe baza căruia am făcut spectacolul Habemus bebe, în primăvara lui 2014, împreună cu soţul meu, regizorul Robert Bălan. Iniţial nu-l voiam publicat, apoi m-am răzgândit, publicarea îi dă o viaţă textului pe care scena nu i-o poate da (şi invers cred că e la fel de valabil). Non Stress Test va fi un poem mai lung, pe o temă care nu a fost şi nici nu este la modă: maternitatea. E însoţit şi de un set de fotografii, sper să fie o carte mişto. Şi de data asta m-am jucat cu limitele genului: o variantă a textului a apărut deja în traducere (în bulgară şi în maghiară) ca text de teatru”. (Elena Vlădăreanu)

„Nu este un jurnal și nu va fi un roman autobiografic, pe care, oricum, viața mea nu le merită. Viața mea ar merita pusă pe hârtie prin legăturile cu oamenii și cu muzicile începuturilor. Așa că simt și nevoia să introduc câteva anexe între răspunsuri, poate că cineva le va citi. Asta dacă chiar va ieși ceva interesant din aceste mărturii despre «o viață de om obișnuit»...“ (Relu Gherghel)

„Dintre toate personajele emblematice ale muzicii rock din România, el a fost cel mai modest, și cel mai zgârcit în decantarea amintirilor. Sincer, așteptam un «roman-fluviu», plin de dezvăluiri incandescente, mai ales că, la un moment dat, chiar ne «amenințase» cu așa ceva, dar, după câteva serii de răspunsuri, am constatat că, deși am reușit «să-l bag în priză», rămâne la fel de criptic și de selectiv în răspunsuri – de altfel, extrem de interesante.“ (Nelu Stratone)

De ce rocker atipic? Pentru că, în copilărie și în adolescență, până să descopăr rock and roll-ul, am ascultat muzică ușoară și populară românească, laolaltă cu muzici din diverse țări precum Rusia, China, Armenia, Israel, Franța, Spania, Italia, Ungaria sau Grecia, astfel în‑ cât preferințele mele muzicale nu s-au limitat doar la muzica rock. Chiar și în prezent îmi face mare plăcere să caut pe YouTube muzică din diferite țări mai mult sau mai puțin exotice. În ciuda faptului că am cântat într-o trupă beat, nu am adoptat o ținută specifică rockerilor. De altfel, nici nu aveam banii necesari să mă îmbrac la... ultima modă. Primii mei blugi marca Wrangler, cumpărați pe banii din prima bursă, asortați cu o helancă portocalie, așa cum văzusem la formația Sincron, au fost tăiați sistematic şi făcuți franjuri, de către tatăl meu, care nu accepta, la el în casă, o ținută „malagambistă”. Un motiv suficient pentru a nu ne mai vorbi vreo șase ani, deși locuiam împreună. Pletele, ușor rebele, mi-au fost tăiate de Miliție, în gara Buzău, unde coborâsem să-mi cumpăr o sticlă cu bere.

Primul meu interviu cu Florian Lungu s-a consumat la sfârșitul anului 1994, în cămăruța sa de la capătul etajului IV din Radio, acolo unde cutiile cu benzile de magnetofon stăteau mai să cadă peste el, printre ness-uri și țigări. Ideea era să apară în revista „Panoramic Radio-TV” în jur de 5 ianuarie, când e născut. Și această carte trebuia să apară pe 5 ianuarie 2016, dar n-a fost să fie; însă mai bine mai târziu… În fine, au trecut peste 20 de ani, eu am avut privilegiul – ca redactor TVR – să-l intervievez încă de multe ori, să realizez chiar o emisiune la TVR Cultural, vreo doi ani, numită „Jazz Restitutio”, într-un studiou improvizat la Moșu acasă – el antama invitatul, îl aducea acolo, noi filmam dialogul dintre cei doi și adăugam imaginile de ilustrație, deopotrivă arhivă și evenimente recente.

Am trăit momente inedite alături de candidul și glumețul jazzman și jazzolog (deși de când se știe a luat această muzică în serios cât i-a stat lui în putință, ba și în exces, ceea ce i-a afectat sănătatea grav în mai multe rânduri). Nu se pot uita bancurile lui Moșu de la Gărâna, spuse pe marea scenă, ca și modul în care prezintă el sponsorii festivalului, martori sunt spectatorii (cu zecile de mii) de la fiecare ediție. În particular, eu păstrez mai multe amintiri: o tabără de jazz de la Jupânești, primul interviu filmat în care mi-a vorbit de Richard Oschanitzky, prima lui întâlnire cu Alexander Bălănescu (aranjată de noi la un hotel, atunci când muzicianul a lansat în concert discul „Maria T”), dialogul său cu Johnny Răducanu filmat în Club A pentru emisiunea „Remix”, ori acela cu marele pianist Jancy Korossy, acasă la Moșu, pentru „Jazz Restitutio”… (Doru Ionescu)

de vreø trei ani am învățat de pe internet câteva lucruri esențiale pentru ø viață føarte frumøasă, lipsită de griji:
- în fiecare dimineață beau døuă căni cu apă și mănânc patru øuă de prepeliță (distruse, cørpøratiste, pline de nutrienți – și-ø întreb pe aglaja ceva);
- în cincizeci de ml de apă și-un vârf de lut møv, pun ø linguriță de bicarbønat, desigur, înghit cu drag și precis;
- înghit døuășuna de bucăți fructe gøji – ajută la imunitate;
- îmi pun cømprese cu trei cuburi de gheață, le țin trei minute pe față și frunte - asta dacă rezist;
- nu uit să størc ø lămâie în ø sută de ml de apă plată, e ø plăcere imediat după cømpresele cu gheață;
- prăjesc ø felie de pâine integrală cu semințe de døvleac, de fløarea-søarelui și susan, ø administrez cu încă un pahar cu apă plată;
- iau fix ø linguriță cu nuci și miere;
- am timp pentru cincizeci de ml de suc de varză;
- stau zece minute cu piciøarele într-un lighean cu apă rece în care pun døuă cepe tăiate julien;
- marțea și jøia ascult wagner, iar vinerea și sâmbăta ascult bach, zece minute, începând cu øra øpt; apøi ascult punk;
- mai beau døuă căni cu apă plată;
- mă uit cu trax la cele døuă capre și la cei cinșpe țapi tineri; țapii sunt, cum să zic?, hømø; caprele dau lapte în pørții mici;
- am uitat: mai iau ø linguriță de drøjdie (cu apă). tøtul durează cam jumătate de øră. prøgramul de seară e tøtal diferit. e cu ceaiuri. (cei din restaurant vør pește la masă. și se uită la mine. ce să fac?) (Ø mișcare ușøară de dreapta)

Volumul reunește interviuri din 1997 (Pana mea), 2008 (chat cu scriitori români – Observator cultural), 2010 (România literară), un chestionar, un dialog inedit (2016) și extrase din două din documentarele în care autoarea a fost prezentă (Aici Nora Iuga și Nino al meu).

În cazul Norei, cărțile nu sînt totul și, așa cum nu avem prea multe exemple literare actuale, omul încununează opera. De-aceea ne-am permis s-o comentăm împreună în dialoguri mai vechi sau mai noi, în filme documentare și-ntr-un blog audio, pentru a mai trage de timp cu Operele complete. (un cristian)

Aceasta carte de interviuri, pe care le-am realizat in timp, reprezinta, pentru mine, portrete scrise si vorbite ale unor scriitori de valoare cu care am avut sansa sa ma intilnesc. Dar ele nu au numai o valoare literara, ci si una afectiva.

Doina Ioanid s-a nascut la 24 decembrie 1968, in Bucuresti. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti in 1995 si cursurile de Master (Studii Culturale Franceze) la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine a aceleiasi universitati, in 1998.

A fost asistent la catedra de Limbi straine, Facultatea de Litere, Unversitatea Transilvania Brasov – 1998-2005. A participat la cenaclul Litere, condus de Mircea Cartarescu. Debut in revista Cuvantul, in 1995. Volume publicate: Debut colectiv in 1998 in volumul Ferestre ’98, girat de Mircea Cartarescu, Editura Aristarc, Onesti, 1998, (impreuna cu Ioana Vlasin, Cecilia Stefanescu, Marius Ianus, Angelo Mitchievici, Iulian Baicus si Victor Nichifor). 40238 Tescani, Editura Image, Bucuresti, 2000 (alaturi Ioana Nicolaie, Marius Ianus, Domnica Drumea, Angelo Mitchievici, Mircea Cartarescu, Cecilia Stefanescu si Florin Iaru).

Debut individual cu volumul Duduca de martipan (Premiul de debut „Prima Verba”), Editura Univers, 2000, volum retiparit (2006, 500 ex.) in seria editii second hand a carnetelor editate gratuit de un cristian.

Alte volume: E vremea sa porti cercei, Editura Aula, 2001; Cartea burtilor si a singuratatii, Editura Pontica, 2003; Poeme de trecere, Editura Vinea, 2005; Audio-book Poeme de trecere, Editura Ninpress, 2009; Ritmuri de imblinzit aricioaica, Editura Cartea Romaneasca, 2010; Cusaturi, Editura Cartea Romaneasca, 2014.

Apărut pe 29 februarie 2000, Observatorul cultural reprezintă, alături de Dilema veche și Ziarul de duminică, o bornă a publicisticii culturale românești. Volumul este o istorie subiectivă a revistei, realizată de echipa redacțională a anului 2015, care include editoriale, extrase din diferite interviuri și articole, palmaresul premiilor anuale și o galerie foto.

Semnează: Carmen Mușat, Ovidiu Șimonca, Doina Ioanid, Iulia Popovici, Alina Purcaru, Adina Dinițoiu, Silvia Dumitrache, Cezar Gheorghe, Bianca Burța-Cernat, Maria Vlădulescu, Petre Apostol, Mirela Vișan, Alina Ciulacu, Ana-Maria Al-Ghafri, Niculae Zăpuc, Mihai Fulger, Ovidiu Drăghia, un cristian.

Ideea Rocker-ului s-a născut marți, 13 martie 1990, când, în pofida oricărei superstiții, au început să curgă idei mai mult sau mai puin generoase care, oricât de visătoare și idealiste, se doreau constructive și benefice. Rocker de la Rock, firește, finalizat într-un R de la România: Rocker = Rock Românesc.

<p style="text-align: justify;">Povestea animalelor duse la teatru &icirc;n "Simfonia animalieră" &icirc;ncepea primăvara și se &icirc;ncheia spre finalul anului, c&acirc;nd bizarele animale par să dispară, să se cufunde &icirc;n hibernare. De acolo &icirc;ncepe "Hibernalia", o poveste cu zăpezi și &icirc;nsingurare, așteptare și un drum duc&acirc;nd către o primăvară.</p>
<p style="text-align: justify;">"Hibernalia" ar putea fi considerată continuarea Simfoniei animaliere. Sau, poate, dacă "Simfonia animalieră" ar trebui să se termine, atunci așa s-ar termina. Dar ce se termină vreodată, și c&acirc;nd?</p>
<p style="text-align: justify;">&bdquo;Prin "Hibernalia", cei care au citit "Simfonia animalieră" vor &icirc;nțelege mai bine ce era cu animalele &ndash; ariciul, h&acirc;rciogul și c&acirc;rtița &ndash; puse &icirc;ntr-un fotoliu la teatru și aproape așezate &icirc;ntr-un om la finalul primei simfonii. C&acirc;t despre cei care nu vor citi dec&acirc;t această a doua carte, cred că povestea albă va avea noimă și așa, dar sper că ei vor deveni suficient de curioși &icirc;nc&acirc;t să caute și simfonia verde. Cărțile astea sunt ca jumătățile, luminate, &icirc;ntunecate, ale aceleiași planete mereu rotitoare.&rdquo; &ndash; <strong>Veronica D. Niculescu</strong></p>

.

Premiat cu titlul Grand Underground– Premiile tiuk! pentru anul cultural 2010

Un playlist format din super-piese, pe care cititorii și le pot aduna pentru a le asculta în surdină în timp ce parcurg aceste povestiri excelente ce formează o narațiune apocaliptică metonimică, impecabil scrisă de vocalistul Mihnea Blidariu. Fiecare capitol are în centrul narațiunii un personaj din societatea românească bine definit și oarecum reprezentativ, care-și trăiește ultimele clipe ale vieții, chiar dacă „nimeni nu vrea să facă nimic pentru ultima oară“. Personajele știu asta, iar noi, cititorii, le urmărim SFÂRȘITul. (Mihail Vakulovski)

Un roman despre sfârșitul lumii la români. Diferitele personaje din structura cărții sunt figurile ce populează România, contextul ei social, politic și mediatic. Recunoști ușor oameni pe care îi vezi zi de zi la televizor, dar e posibil să te recunoști pe tine însuți sau un prieten foarte bun. Playlist e un amestec de furie, ironie, teamă, greață, speranță, ură, iubire, sarcasm și neliniște. Este fundalul muzical al unui sfârșit ce a început de mult…

.

Volumul “Save Point” e un prilej bun de împăcare intre cele 2 părţi vitale autorului, cea tehnologică și cea literată, un mediu analog în care se gasesc instantanee, deseori in format ludic, ale unor lumi în care au loc evenimente atât de mici și atât de subit încât s-ar putea spune despre ele că aproape nu au avut loc vreodată.
Aplicația pentru Android Save Point – Poetry Run pune literalmente pe fugă alter ego-ul autorului pe fuga, în timp ce dischete plutitoare conţin în ele promisiunea unui vers nou neaşteptat, punând împreună un nou poem, mereu pe fugă. Aplicaţia permite utilizatorului să experimenteze versurile din volumul Save Point într-un mod deosebit cu fiecare tură de “alergare”, nici un poem creat astfel nu seamană cu cel precedent, datorită unui algoritm inspirat de metoda decupajului practicată înainte de curentul Dadaist.

Am ajuns la Universitate, la Facultatea de Litere, după ce-am urcat scările alea de metrou ca-n filmul lui Liviu Ciulei, făcut după „Prea tîrziu”, carte pe care mi-a cumpărat-o tata din librăria Uniunii Scriitorilor, de la Chişinău, am intrat la secretariat, secretara a zis să mă duc la decan, să-l aştept, că trebuie să vină. Decanul a zis să mă duc la rectorat, că la ei nu e nici o informaţie despre mine. Rectorul a zis să mă duc la prorector, prorectorul – să mă duc la Ministerul Învăţămîntului. La Ministerul Învăţămîntului mi-au spus să vin mîine, că e cam tîrziu. În autobuz o femeie îmbrăcată cu stil şi destul de frumos, aş fi putut să pariez că e profesoară, ţipa încontinuu: „Nebuno!”, a urlat „Nebuno! Nebuno! Nebuno!” de sute de ori, „Îmi sari în spate, nebuno?”, „Femei de bulevard şi toate nebune din Constanţa!”, „Eu vi-s poliţia, vă omor, nebunelor care sînteţi!”

Mă cam zaibisem, cheltuisem şi o groază de bani pe troleibuze şi metrouri, mă dureau şi picioarele, tălpile, că de la rectorat la minister nu prea ai cum să ajungi doar cu metroul-troleibuzul-autobuzul, apoi mai aveam şi geanta, aveam şi altele pe cap, iar Ana nu mai era la fel de vorbăreaţă ca-n Chişinău... Asfaltul din Bucureşti e mai zgrunţuros decît cel chişinăuian, iar funcţionarii – mult mai nesuferiţi, mai nesimţiţi, cum zic ei, dacă nu le duci ceva, măcar o ciocolată, un cartuş de ţigări sau o cutie de cafea. Iar dacă află că eşti basa – îţi cer bomboane Bucuria şi vinuri moldoveneşti. Şi acum ce fac? Nu doar că n-am loc la cămin, dar nici nu ştiu dacă sînt sau nu „pe listă”. Aşa te obişnuiesc ăştia să vrei să fii... pe listă... Ana a zis să merg la ea, că stă în apartamentul unui unchi, care s-a însurat cu sora mamei ei şi s-a mutat într-un sat, lăsîndu-i ei apartamentul. După vreo oră de mers, cu autobuzul, de la Rosetti, apoi de la Iancului cu tramvaiul 34, am ajuns într-o piaţă plină de ţaţe şi tuciurii, care aşa se şi numea, Piaţa Sudului, apoi am mai mers vreo 10-15 minute pe jos şi-am ajuns la un bloc jerpelit, care se mărginea c-un cîmp cît vedeai cu ochii, iar la intrare băieţii scuipau coji de seminţe, fumau şi te mîncau din ochi, stînd grămadă în faţa uşii, aşteptînd să-i rogi să se dea într-o parte ca să poţi înainta. „Vere, ai o ţigare?” – „Nu fumez”, şi mi-am făcut loc cu umărul printre ei. La Chişinău aşa ceva e de neînchipuit. Acolo sînt rockerii care se bat cu metaliştii, care, de fapt, sînt tot rockeri, doar că mai duri, şi luptele lor mi s-au părut mereu ciudate, cum să se bată rockerii cu rockerii? Hip-hop-iştii cu raperii? Şi erau şi gopnicii, care-i băteau şi pe rockeri, şi pe metalişti, şi pe hip-hop-işti, şi pe raperi, şi pe menţi, şi pe ceilalţi. Mai există mafie, „hoţii în lege” şi rackeţii, dar ăştia sînt cu totul altceva. Poate că băieţii de cartier ar avea, totuşi, ceva şanse, dar nici aşa ceva nu există la Chişinău, pe cînd la Bucureşti nu-ţi dau pace să respiri... băieţii de bloc, de scară a blocului. Aici nu există bloc care să nu aibă băieţii lui şi nu există om care să nu aibă istorii cu băieţii de la bloc.

„Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decît tine exact de două ori” este partea a II-a a rockmanului „Tovarăşi de cameră” de Mihail Vakulovski. Acţiunea romanului are loc la Chişinău, cînd personajul homodiegetic trăieşte acel moment unic în viaţă, cînd e exact de două ori mai tînăr decît tatăl său: „Am 23 de ani, iar tata – 46. E unicul an din viaţa noastră cînd tata e mai mare decît mine exact de două ori”. Romanul poate fi citit şi de sine stătător, dar şi în continuarea primului roman din trilogie, „Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău”, pentru că Hai, personajul principal, îşi continuă aventurile existenţiale exact de unde ne-a lăsat în prima parte, cînd absolvise facultatea, pe la mijlocul anilor ’90. Acum acţiunea are loc în special la Universitatea la care lucrează şi la Academia de Ştiinţe, dar şi în Chişinău şi Braşov, unde se duce după prefaţa cărţii şi unde se întîlneşte cu Mikealangelo, un personaj foarte pitoresc, pe care-l vom putea urmări şi-n partea a treia a trilogiei, „Tovarăşi de cameră. Doctorand la Bucureşti”, volum bun de tipar care în mod normal va apărea în cel mai scurt timp. Această parte a poveştii lui Hai este ca un pod peste Prut, e ca Prutul care leagă cele două ţări surori, dar are viaţa lui şi personajele lui, care activează într-o lume mai puţin cunoscută publicului larg – lumea academică, universitară, scriitoricească şi jurnalistică. Dacă vreţi să aruncaţi un ochi cum sunt văzute aceste medii din interior, făţiş şi necenzurat – „Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decît tine exact de două ori” e romanul perfect pentru asta.

Timp de cinci ani, o serie de intalniri organizate in spatii neconventionale la Bucuresti (si, de cateva ori, in afara Romaniei) a incercat sa adune scriitori de toate varstele pentru a-i pune fata in fata cu publicul lor. Initiat ca un proiect de promovare a literaturii contemporane pentru un public larg, "Poeticile cotidianului" s-a transformat, dupa ani de intalniri saptamanale, intr-un eveniment literar cu propria sa conceptie despre literatura: poetica relationala.