Cărți

Pe fundalul unor experiențe tot mai complexe de viață comună în care lumea spaniolă și cea românească se întâlnesc într-un proces de integrare europeană din ce în ce mai intens, colecția „Biblioteca Hispanică a Institutului Cervantes“, în care apar traduceri din literatura spaniolă clasică și contemporană – cu o atenție specială acordată non-ficțiunii, eseisticii filozofice, reflecției etice și etico-politice –, este rezultatul colaborării dintre Institutul Cervantes din București, care a avut inițiativa acestui proiect, și Editura Humanitas. Colecția este realizată de un colectiv de profesori și traducători, specialiști în limbi și literaturi hispanice de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, sub coordonarea unui comitet științific internațional. Titlurile colecției apar, unele dintre ele, în formulă bilingvă, și toate în condiții editoriale speciale, însoțite de un aparat critico-analitic complex.

„Într-o lume prea puțin sensibilă la virtuțile filozofării și la vocația intelectualului, Meditații despre Don Quijote (1914) enunță și analizează principala temă a filozofiei spaniole moderne, aceea pe care intelectualii gene­rației de la 1898 o numiseră „problema Spaniei“. Schița de diagnostic socio-cultural și politic din Meditații capătă forța unei analize cuprinzătoare, în care este inclusă nu numai realitatea spaniolă, ci și cea europeană, lumea occidentală în sens larg, ceea ce face din Ortega primul filozof spaniol al modernismului și unul dintre primii apologeți ai Europei unite. Gândirea orteguiană se vădește un demers înscris în viață, radiografia unei căutări intelectuale înțeleasă ca o filozofie a iubirii. Dragostea este arhitectul divin care coboară în lucruri «pentru ca toate să existe în conexiune», dar mai ales o formă de responsabilitate a intelectualului, care se legitimează în sfera publică prin capacitatea sa de «a clarifica» situații, idei, cauze și consecințe («claritatea – spune Ortega – este politețea filozofului»), și de a extinde granițele cunoașterii. Vedem, astfel, o declarație de implicare a reflecției filozofice în dilemele cetății pe care Ortega y Gasset a onorat-o de-a lungul întregii vieți. Așa cum a onorat datoria de a rămâne neanexat și lucid în relație cu toate avatarurile puterii politice și cu toate convulsiile istoriei spaniole din prima jumătate a secolului trecut.“ — MIANDA CIOBA

Postfață de Vali Florescu

„Cine dintre domniile voastre nu-şi aduce umilitor aminte de lungile, terifiantele cozi la feluritele «alimentare» ale ceauşismului? Ore în şir de stat în zăpadă sau vipie pentru două sticle de lapte sau de bere, pentru raţia de zahăr şi ulei, pentru pipote, măruntaie, gheare, unt, săpun, vată, pastă de ras, chibrituri sau hârtie igienică, pentru kilogramul de carne sau brânză schimbat apoi pe făină şi orez, mălaiul dat pe o cutie de nes, ciorapii de damă oferiţi contra unui carton de ouă... Şi, desigur, pentru cafeaua noastră cea de toate zilele. Ei bine, nu vreţi să ştiţi cum ajungeau mărfurile acelea în depozite, în navete şi apoi în cămările privilegiaţilor, cum îşi rezolvau aprovizionarea mahării din Partid, Securitate, mafiile din toate zonele şi de toate calibrele? Cine şi ce dicta de sus, cine trăgea sforile din culise, cât era întâmplare, prostie sau calcul diabolic deliberat? Şi la ce bogăţii au ajuns după 1989 reţelele şi artizanii aprovizionării de atunci? Ameţitoare şi amuţitoare, revoltătoare pe cât de hipnotică, scrisă fără milă de ei şi cinic pentru noi, cartea lui Gheorghe Florescu, legendarul cafegiu de pe Hristo Botev 10, unde venea floarea lumii literare, actoriceşti şi medicale, este compusă dinlăuntrul şi dinspre vârful sistemului. Mafiotlâc etanş, puteri oculte, monopoluri etno-securistice, comploturi sulfuroase, prostituţie de lux, rivalităţi atroce între componentele Aparatului (Partid, Miliţie, Securitate, DIE ş.a.), cu sute de nume şi zeci de situaţii ori studii de caz din lumea «circuitului închis» – totul dă seamă de teribila arhitectură a ororii deghizate-n deriziune. Pentru mine nu încape îndoială: este cartea anului, marea surpriză a lui 2008.“ — DAN C. MIHĂILESCU la apariţia primei ediţii

„O carte ciudată, sclipitoare, despre care se poate discuta la nesfârşit şi care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor care studiază istoria.“ — Kirkus Reviews

Matthew White s-a înhămat la o întreprindere pe care nici un istoric de profesie nu şi-a asumat-o până acum: aceea de a selecta din mulţimea de hecatombe cu care este presărată istoria cele o sută de atrocităţi care au făcut cel mai mare număr de victime. Pornind de la războaiele medice şi ajungând până la Africa zilelor noastre, White ne oferă o istorie a omenirii axată pe marile mase fără nume care au tras mereu ponoasele de pe urma ambiţiilor conducătorilor lor: greci, chinezi şi azteci, germani, englezi şi ruşi sunt prinşi într-o suită nesfârşită de campanii de cucerire, conflicte civile, epurări etnice sau războaie coloniale.

Din învălmăşeala evenimentelor se desprind fapte curioase şi concluzii surprinzătoare. Haosul se dovedeşte a fi mai ucigător decât tirania. Pe timp de război e mai sigur să fii în armată decât să faci parte din populaţia civilă. Spre deosebire de celelalte ţări cu populaţie numeroasă, India a pornit rareori războaie de cucerire. Adesea, marii dictatori nu s-au născut în sânul naţiunii pe care au condus-o apoi cu mână de fier: Napoleon era corsican, Stalin – georgian, Hitler – austriac.  Deşi are în spate un efort enorm de documentare, cartea nu sacrifică fluenţa naraţiunii pe altarul discursului academic. Matthew White ştie să povestească despre oameni şi locuri şi să ofere statistici fără să rămână împotmolit în ele. Nu ţine predici, ci lasă faptele să vorbească şi se mărgineşte să condamne barbaria cu armele ironiei, de vreme ce inumanitatea, laitmotivul acestei istorii a umanităţii, transpare de la sine.

Dennis Deletant, unul dintre cei mai reputați cercetători ai istoriei României, ne propune o nouă sinteză a anilor interbelici, bazată pe valorificarea exhaustivă a surselor apărute în ultimele decenii. Contextul politic, situația țăranilor, experiențele minorităților, corupția, derapajele totalitare și colapsul democrației sunt puse în paralel cu strategiile statului român de a-și păstra integritatea teritorială în fața amenințării Germaniei naziste și Uniunii Sovietice, într-un tablou din care se desprind limpede resorturile politice și sociale pe care astăzi avem atâta nevoie să le înțelegem. 

Dincolo de sursele mai mult sau mai puțin cunoscute publicului și specialiștilor, Dennis Deletant a consultat materiale inedite din arhivele britanice. În volum sunt reproduse patru documente extrem de valoroase: un raport al spionajului britanic cu privire la situația din Basarabia, din februarie 1918; o descriere a Basarabiei din perspectiva unui ofițer britanic, începând cu 1934; extrase din însemnările corespondentului The Times în România din 1928 până în 1940 și un memoriu inestimabil despre politica externă a României în perioada interbelică, redactat de Iuliu Maniu și transmis guvernului britanic în aprilie 1942.

Într-o epocă în care confruntarea cu un trecut încă neelucidat și neînțeles pe deplin devine tot mai greu de evitat, sinteza actuală și lucidă a lui Dennis Deletant este cu atât mai necesară.

Ilustraţii de Bianca Bratu

„Cu un titlu cât se poate de nimerit, acest volum de povești contemporane exact asta face: te trage de mânecă și te ia pe sus iute-iute, fără să-ţi dea răgaz să te minunezi sau să te răzgândești, și te duce într-o lume care seamănă pe ici, pe colo cu a noastră. Cufundându-te în ea, nici nu știi când a fugit timpul și ai terminat cartea, trecând de la veselie la duioșie, de la hohote de râs la mici tristeţi, de la mirare la ușurare, într-un carusel colorat de întâmplări și de emoţii.

Copiii se vor regăsi cu siguranţă în aceste povești tandre și amuzante, unde tabletele (nu cele de ciocolată, ci celelalte) și frigiderele există alături de vrăjitori și vrăjitoare (unele dintre ele ţinute prizoniere în dulap), de piraţi care înoată în borcane de iaurt, de prinţese care poartă tricou cu Metallica ori de cifre care se iau la harţă și ajung la tribunal.

La final rămâi cu entuziasmul și bogăţia interioară pe care Adriana Ștefan le trezește cu ușurinţă în cititori, deoarece se află cu siguranţă în posesia baghetei magice a scrisului.“ — ANA ALFIANU, autoarea cărții Val și Cetatea Sufletelor

Prefață de Oana‑Dana Balaș

Pe fundalul unor experiențe tot mai complexe de viață comună în care lumea spaniolă și cea românească se întâlnesc într-un proces de integrare europeană din ce în ce mai intens, colecția „Biblioteca Hispanică a Institutului Cervantes“, în care apar traduceri din literatura spaniolă clasică și contemporană – cu o atenție specială acordată non-ficțiunii, eseisticii filozofice, reflecției etice și etico-politice –, este rezultatul colaborării dintre Institutul Cervantes din București, care a avut inițiativa acestui proiect, și Editura Humanitas. Colecția este realizată de un colectiv de profesori și traducători, specialiști în limbi și literaturi hispanice de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, sub coordonarea unui comitet științific internațional. Titlurile colecției apar, unele dintre ele, în formulă bilingvă, și toate în condiții editoriale speciale, însoțite de un aparat critico-analitic complex.

„Volumul de față reunește articole și recenzii publicate de Fernando Savater între 2003 și 2010 în diferite suplimente culturale ale cotidianului El País, la care se adaugă o prefață, un discurs honoris causa și câteva alte contribuții apărute în reviste de specialitate sau pe platforme literare. Destinate publicului larg și plasate adesea într‑o actualitate imediată, reflecțiile lui Savater pe marginea propriilor lecturi vizează, în genere, opere literare, filozofice sau de popularizare a științei. Scurtul jurnal de lectură al lui Fernando Savater își trădează prin titlu natura polifonică, de fugă pe trei voci fundamentale – filozofia, literatura și educația –, toate reluând într-o formă sau alta, filtrate prin prisma autorilor îndrăgiți, laitmotivul subiacent al omului dotat cu o vie conștiință etică.

Învăluit în farmecul unei discrete metafore muzicale, volumul ne oferă, într‑un stil degajat și prietenos, o mărturie personală a misterioasei plăceri de a citi. Muzica literelor este o fermecătoare invitație la lectură din partea unui formidabil cititor de cursă lungă, prilej de dialog și reflecție pe marginea unor teme de acută actualitate.“ — OANA-DANA BALAȘ

Manuscrisul romanului Luntrea lui Caron a fost ţinut ascuns până în 1990, când a fost publicat pentru prima oară, la aproape trei decenii de la moartea lui Lucian Blaga. Ediţia integrală avea să apară opt ani mai târziu. Autorul şi-a dedicat ultimii ani din viaţă rescrierii şi completării a ceea ce avea să fie un roman cu elemente autobiografice. Dincolo de cele două poveşti de dragoste, dincolo de proza deopotrivă memorialistică şi lirică, transpare mărturia scindării şi a descompunerii de care începuse să sufere lumea intelectuală românească imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Poate cel mai pregnant se desprinde convingerea că nici dragostea, nici erotismul, nici refugiul în reflecţie nu mai pot asigura salvarea din faţa valului de întuneric ce se anunţa. Salvează, provizoriu, doar sporadicele evadări în poezie, în contemplare şi în senzualitate.

„Spațiul în care se mișcă personajele lui Cosmin Leucuța e populat în permanență de evenimente și situații care transformă brusc banalul într-o excursie insolită prin realitatea imediată. Ai tot timpul senzația că asiști la o plimbare sau un dialog care se încarcă gradual ca o armă și, din clipă în clipă, urmează ca cineva să apese trăgaciul. Când Leucuța are două personaje angajate într-un dialog (la fel ca într-un film de Tarantino) știe să scoată la iveală cu talent toată nebunia obișnuită a lumii și să o povestească prin cuvintele acestora, colecționând anomaliile ca într-un insectar. Citind aceste povestiri putem să înțelegem parcă mai bine că viața e un lung șir de simptome mai vesele sau mai triste care nu fac decât să ne anunțe degradarea și sfârșitul.“ — BOGDAN RĂILEANU

„Calitatea cea mai importantă a scriitorului Cosmin Leucuța, în acest volum de proză scurtă, este intensitatea vizuală a stilului său – a little bit country, a little bit rock’n’roll. Ochiul cinematografic alunecă între imaginile suave ale nostalgiei și sălbăticia realității, între începutul domol și finalul fulminant, între ceea ce este aparent și ceea ce este semnificativ. Locurile și întâmplările care alcătuiesc povestirile din volum sunt anume create pentru a pune o presiune uriașă pe umerii personajelor care, de cele mai multe ori, ajung în ipostaze tragice (mai mici sau mai mari), aceleași prin care am trecut cu toții sau am putea trece cândva. Și mai cred că sunt situații pe care autorul, într-un fel sau altul, le-a trăit deja. Măcar sufletește.“ — CRISTIAN VICOL

După doi ani de muncă de teren printre locuitorii unui sat din România, Radu Umbreș oferă o cheie de lectură a interacțiunilor dintr-o societate dominată de neîncredere.

Sătenii văd viața ca pe o luptă pentru resurse limitate, o luptă care duce adeseori la înșelăciune, exploatare sau prădare. Universul lor se împarte între relațiile morale puternice și suspiciunea profundă față de restul societății. Această cercetare antropologică ne explică și în ce fel apare încrederea reciprocă – prin acordul social în jurul unor instituții codificate cultural – și cum supraviețuiește doar prin cooperare corectă. Deși reprezentarea binelui comun este rar întâlnită, societatea rurală funcționează într-un echilibru dinamic între colaborare și conflict.

Din cele mai vechi timpuri până azi, sătenii au ales încrederea în familie, în defavoarea altor relații sociale, ca strategie optimă împotriva riscurilor existențiale.

„Cartea lui Radu Umbreș începe ca un thriller, continuă ca un roman de Balzac și se încheie ca un tratat de economie. Dincolo de aparatul teoretic și de inteligența speculativă a antropologului, Neîncrederea este o poveste pasionantă și esențială despre noi. Radu Umbreș a trebuit să-și suflece mânecile, la propriu, și să se angajeze ucenic constructor într-un sat din România ca să facă antropologie de-adevăratelea. Mai găsim în paginile sale și catehismul real al ortodoxiei rurale românești, un manual de televiziune fără cameră pentru pasionantele jocuri-concursuri de la cârciuma satului și un manual de campanie electorală nescris niciodată până acum, dar aplicat cu scrupuloasă lipsă de scrupule de toate partidele care au câștigat alegeri în România. Și nu numai.“ — IULIAN COMĂNESCU

Ilustrații de Ana Alfianu

De o frumuseţe aparte, această primă adaptare românească pentru copii a celor 1001 de nopţi a văzut lumina tiparului la mijlocul secolului trecut şi a aprins imaginaţia a generaţii de tineri cititori.

Poveștile depănate de iscusita Șeherazada de-a lungul a o mie și una de nopţi spre desfătarea soţului său, preaputernicul Riar Șah, sunt pesemne cele mai cunoscute din toată literatura lumii. De la peripeţiile lui Aladin, stăpânul lămpii fermecate, la epopeea lui Sindbad marinarul și de la năzdrăvăniile lui Ali Baba și ale celor patruzeci de hoţi la isprăvile lui Harun al-Rașid, califul-califilor, basmele arabe zugrăvesc lumi fără seamăn, neîntrecute în frumuseţe și farmec.

Prefaţă de Vlad Stroescu

„Regăsim în această carte ideile contemporane majore ale neuroștiințelor aplicate, cum ar fi neuroplasticitatea, conexiunile dintre creier, sistemul endocrin, sistemul imunitar și restul corpului, precum și influențele benefice ale lui Sapolsky, Cyrulnik, ale marelui Oliver Sacks și ale multor altora pe care ar trebui neapărat să-i citiți, pentru că ei sunt Thaleșii, Heracliții, Platonii și Aristotelii zilelor noastre, în care în sfârșit întrezărim ceva din ce suntem cu adevărat, trecem frontierele de dinăuntru. Cartea asta, ca și prima, e o poartă. Psihologia Cătălinei Dumitrescu e rațională și lipsită de orice superstiție, marcată de știința faptului că între minte și corp nu există o frontieră reală și bazată pe dovezi, dar este și plină de un optimism vital.“ — VLAD STROESCU

Acest volum este mai mult decât o trecere în revistă a splendorilor arhitectonice fanate din Bucureștiul interbelic. Este o radiografie esențială a unui oraș neiubit, neîngrijit, abandonat de autoritățile locale și naționale – un oraș emblematic, până la urmă, pentru o întreagă țară. Mai grav, volumul trage un semnal de alarmă: în spatele teribilei „buline roșii” stau iresponsabila lipsă de inițiativă și delăsarea criminală. Putem vedea aici laolaltă toate aceste clădiri, le putem deplânge soarta și le putem ghici trecuta frumusețe surprinsă prin obiectivul fotografului Douglas MacKenzie, îndrăgostit de un oraș pe cale să se prăbușească.

„Mai peste tot în București, edificii de o importanță arhitectonică uriașă au fost lăsate în paragină, unele din neglijență, altele din cauza proceselor de retrocedare a imobilelor naţionalizate de comuniști în anii ’50, iar altele, în fine, deoarece proprietarii sunt în imposibilitatea de a respecta legislaţia de siguranţă publică, adoptată, tardiv, după incendiul de la Clubul Colectiv, din octombrie 2015. Așa cum se întâmplă îndeobște în centrul Bucureștiului, numeroase clădiri sunt ascunse vederii, fiind folosite pe post de panouri publicitare.

La fel ca în majoritatea capitalelor, există o atitudine metropolitană și în Bucureşti, dar nu numai în sens simplist, de superioritate față de provincie şi zonele «de la țară». Dacă te iei după majoritatea ghidurilor de arhitectură, ai crede că toate clădirile Art Déco şi moderniste se află în centrul Capitalei. Sunt omise cartierele mai nevoiașe precum Rahova; se ignoră chiar și zone mai cu stare, cum ar fi Băneasa, unde sunt de găsit câteva clădiri Art Déco strecurate printre construcțiile de lux de dată mai recentă. Toate alcătuiesc o moştenire Art Déco probabil de neegalat de nici o altă metropolă europeană.“ — DOUGLAS MACKENZIE

„«Omul total» nu este niciodată complet desacralizat, şi avem toate motivele să ne îndoim chiar că o desacralizare totală este posibilă. Secularizarea repurtează succes la nivelul vieţii conştiente. Dar nici un om normal nu poate fi redus la activitatea sa conştientă, raţională, căci omul modern continuă să viseze, să se îndrăgostească, să asculte muzică, să meargă la teatru, să vadă filme, să citească – pe scurt, el nu trăieşte numai într-o lume istorică şi naturală, ci şi într-o lume existenţială, privată şi într-un univers imaginar.“ — MIRCEA ELIADE

„Matricea stilistică“ este ca un mănunchi de categorii care se imprimă, din inconştient, tuturor creaţiilor umane, şi chiar şi vieţii întru cât ea poate fi modelată de spirit. Matricea stilistică, în calitatea ei categorială, se întipăreşte, cu efecte modelatoare, operelor de artă, concepţiilor metafizice, doctrinelor şi viziunilor ştiinţifice, concepţiilor etice şi sociale etc. Sub acest unghi trebuie să notăm că „lumea" noastră nu e modelată numai de categoriile conştiinţei, ci şi de un mănunchi de alte categorii, al căror cuib e inconştientul. Frontul creator uman în raport cu „lumea" nu e simplu, cum cred Kant şi toţi care l-au urmat, ci multiplu, sau cel puţin dublu. „Lumea noastră" se înfruptă deci din spontaneitatea umană cu o intensitate exponenţială. (Lucian BLAGA)

Spre a trăi şi a prospera în lumea ficţiunilor critice reprezentative, postmodernismul românesc avea nevoie de un scenariu convingător, de o expertiza calificată, de un certificat de garanţie autorizat. Acum, toate acestea există.Prin strălucita sa lucrare, îndelung şi atent elaborată, scrisă cu rară pregnanţă şi forţă expresivă, care se citeşte cu încîntare şi curiozitate, ca un bun roman, Mircea Cărtărescu mută pe o treaptă superioară dezbaterea în jurul postmodernismului. El ne arată pentru prima dată, cu claritate, că această dezbatere nu e nici marginală, nici episodică, întrucît ne afectează însăşi percepţia asupra literaturii române, în ansamblul ei. Nu încape îndoială că monografia lui Cărtărescu va ramîne de-aci înainte o referinţă obligatorie, cu o mare putere de iradiere. Paul CORNEA

Bine-cunoscuta reziliență a japonezilor se întemeiază, printre altele, pe filozofia lui Ganbatte, un îndemn în aparență simplu: Mergi tot înainte și dă tot ce ai mai bun din tine!

Cultivarea răbdării, înțelegerea diferenței dintre „dificil“ și „imposibil“, asumarea deciziei de a continua sau, dimpotrivă, de a renunța la momentul potrivit sunt numai câteva dintre principiile de viață după care se călăuzesc locuitorii țării Soarelui Răsare, pe care le vom regăsi în această carte.

Cu ajutorul unor povești scurte, unele amuzante, altele mai sobre, însoțite de sfaturi practice și pline de bun-simț, Nobuo Suzuki oferă un îndrumar prețios pentru căile pe care ne poartă viața. Multe obstacole pot fi depășite când știi să găsești în tine puterea lui Ganbatte!

Ganbatte nu este doar un cuvânt, este un mod de a privi viața.

Ganbatte este o mentalitate, o atitudine care se poate învăța și aplica în viața de zi cu zi.

Ganbatte este un instrument cu ajutorul căruia putem să prindem curaj și să-l insuflăm celor dragi.

Ganbatte ne învață să mergem înainte cu zâmbetul pe buze, indiferent ce s-ar întâmpla.

E ora 20.30. Tu închizi ușa de la camera copilului, iar partenerul tău pune mașina de spălat vase, semn că urmează o oră sau două de libertate deplină. Ce faci? Citești o carte? Stai de vorbă la telefon cu un prieten, cu un pahar de vin în mână? Ieși cu prietenii? Sau, ca mulți părinți moderni, te lași absorbit de muncă ori de gaura neagră din ecranul telefonului?

Într-un sondaj realizat special pentru această carte, 71% dintre părinți au declarat că timpul lor liber nu e, de fapt, deloc liber, pentru că se gândesc încontinuu la lucrurile pe care ar trebui să le facă pentru copii, serviciu sau casă. Autoarea s-a lovit și ea de această problemă, dar, după zeci de interviuri cu oameni de știință și experți în parenting, a învățat cum să-și schimbe obiceiurile și cum să revină treptat la viața dinainte de a avea copii.

„În această carte, Rachel Bertsche ne învață cum să ne bucurăm de timpul liber după ce copiii merg la culcare.Rachel Bertsche, jurnalistă și mamă a doi copii, îi încurajează pe părinții de pretutindeni să găsească (sau să-și facă) timp și pentru sine… Cartea oferă o serie de recomandări clare, care ne pot ajuta să reducem așa-numitul „deficit de fericire“ care apare după ce avem copii.“ — Publishers Weekly

„Acest ghid bine structurat și foarte util vine cu o nouă abordare în materie de parenting: timpul liber al părinților devine o prioritate.“ — The Chicago Tribune

„Ca părinți, suntem prinși într-un vârtej continuu; cu greu reușim să avem grijă și de noi. Cartea aceasta ne învață, în stilul ei amuzant și bine documentat, cum să ne oferim câteva clipe de relaxare.“ — People

Prefață de Andrei Pleșu

„De aproape trei decenii şi jumătate, alegerile prezidenţiale sunt pentru mulţi o deplasare la pomul lăudat. Un exerciţiu de dezamăgire. Distanţa dintre promisiuni şi concretizarea lor pare la fel de mare ca aceea dintre aşteptările alegătorului şi rezultatele concrete ale alesului. Pentru scurtarea distanţei şi pentru ca mersul la urne să nu li se mai pară unora un sport inutil, Cristian Preda, Ciprian Mihali şi Sorin Ioniţă redactează o fişă de post pentru președintele țării. Pentru un om capabil să conducă ţara eficient şi sigur. Autorii nu compun portretul-robot al preşedintelui şi nu întreţin iluzia unei apariții providențiale pentru România. Ei nu creionează o imagine ideală, fiindcă, e lucru ştiut, idealul nu există. Nu are corp. Rostul acestei cărţi este să arate ce anume trebuie să căutăm în structura şi în mobilierul lăuntric al celui pe care-l votăm pentru Cotroceni. Care sunt calităţile care-l recomandă şi cum arată foaia de parcurs a României într-o perioadă atât de complicată. E de sperat că, parcurgând Ce vrem de la preşedintele ţării, vom izbuti să părăsim, după atâta amar de tranziţie, logica răului mai mic şi vom intra în cabina de vot încredinţaţi că omul pe care-l vom alege va merita învestitura noastră de încredere şi speranţă.“ — RADU PARASCHIVESCU

„N-aș vrea să am un președinte despre care să nu știu la ce se pricepe de fapt. N-aș vrea să am un președinte care a făcut, o dată sau de mai multe ori, proba lipsei de onestitate. N-aș vrea să am un președinte fără experiență de viață și de oameni, necopt, sigur de sine fără temei, mândru că e președinte, ros de ambiții impure și de parvenitism.“ — ANDREI PLEȘU

„Un președinte harnic, moderat și darnic – iată ce cred eu că ne trebuie în 2024.“ — CRISTIAN PREDA

„Știind că democrația este regimul politic al egalilor, devine pentru noi o datorie civică de maximă urgență să putem alege dintre noi pe egalul nostru înzestrat cu cele mai nobile calități carismatice.“ — CIPRIAN MIHALI

„Doamne ferește de ziua când va conta cine e președintele României!“ — SORIN IONIȚĂ

Cartea de faţă pleacă de la obiceiul multora de-a crede tot ce li se spune şi li se arată: un borcănel plin cu un lichid miraculos, o posibilitate de îmbogăţire urgentă, o conspiraţie menită să ne facă robii unei puteri malefice, o carte doldora de aberaţii prezentate drept adevăruri ştiinţifice. Peste tot în lume, nu doar în România, fluviul credulităţii are trei afluenţi: sărăcia, boala şi disperarea. Oamenii care se scaldă în apele lor văd o barcă de salvare în orice frunză plutind la întâmplare. Buna informare pierde teren în faţa deznădejdii. A spaimei. A indigenţei. Şi chiar dacă nu toţi cei înfăţişaţi în cele patru capitole ale cărţii sunt şarlatani, cu toţii profită de naivitatea altora, de neputinţa celor mai săraci cu şcoala de-a deosebi adevărul de scorneală. Unul încearcă să convingă lumea că dacii i-au învăţat latină pe romani, altul susţine că plata cu cardul te face ostaticul tehnologic al lui Bill Gates. Unul crede că virusul SARS-COV 2 dispare după o gură de ţuică, altul îi neagă existenţa. Unul înfiinţează o academie de slăbit, altul ştie că festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Londra conţine indicii la vederea cărora secta care ne controlează pe toţi primeşte undă verde să pună gheara pe planetă. Unul acreditează teza că Isus s-a născut în Ardeal, altul exaltă virtuţile curative ale argilei albastre.

Din toate aceste motive, Vitrina cu şarlatani este o încercare de repunere în drepturi a discernământului. A informării corecte, din surse credibile. A recursului la argument şi la logică.

Ilustrații de Sandy Rodríguez

După 28 de cărţi publicate, traduse în peste 42 de limbi şi vândute în mai bine de 77 de milioane de exemplare în întreaga lume, Isabel Allende îşi face debutul în literatura pentru copii cu o poveste fermecătoare şi emoţionantă despre legătura dintre un băieţel şi animalul lui de companie.

Perla este o căţeluşă curajoasă, care are două superputeri: ştie să se facă iubită de toată lumea şi poate să răcnească mai ceva ca un leu-paraleu. Când află că Nico, prietenul ei cel mai bun, e hărţuit la şcoală de un băiat mai mare, Perla ştie că trebuie să intervină! Dar cum?

„Tot sensul vieții noastre poate fi gândit ca o aducere la vizibilitate, prin felul nostru de a vedea, a părții de nevăzut din lume şi din fiecare. Fiecare dintre eseurile cuprinse în acest volum pune în lumină sau celebrează o formă de nevăzut. Nu este nevăzutul suprasensibil ori extrasenzorial. Nu e nimic mistic în nevăzutul de care vorbesc și nimic mistagogic în felul în care îl invoc. Nevăzutul nu e o opțiune. Nevăzutul este aici, lângă noi, în noi, ca un dat inconturnabil al lumii și al naturii noastre. Suntem în el predați lui cu totul, așa cum suntem predați apei, când ne scufundăm, ori aerului, când ne regăsim respirația. Singularitatea condiției noastre constă în faptul că partea nevăzută, în viața noastră, decide totul, în situația în care singurele dovezi ale nevăzutului de care depindem stau în văzutul după care fugim, ori de care fugim, ori pe care îl pierdem.“

„La început, esenţa umanităţii europene a fost a unui om care se refugia dintr-un dezastru: gestul fondator constă în faptul că, în Eneida, eroul nu a părăsit Troia distrusă de flăcări singur, ci împreună cu esența trecutului său. Enea îl ducea în spinare pe bătrânul său tată, Anchise, care, la rândul lui, purta cu el larii și penații strămoșilor. Această imagine a fost cifrul simbolic al Romei și, ori de câte ori s-a reinventat, a fost și cifrul simbolic al Europei.“ (Horia-Roman PATAPIEVICI)

Ilustraţia de pe copertă: Anne-Louis Girodet de Roussy-Trioson (1767–1824), Enea, Anchise şi Ascaniu fugind din Troia (detaliu)

Selecția textelor și prefață de Monica Got

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ

„Uneori, câte un profesor de științe politice, dacă are carismă, se poate declara mulțumit când reușește să-și cucerească studenții. Dacă are darul comunicării, ajunge să se facă auzit și dincolo de catedra lui. Rarisime sunt figurile academice care devin voci publice. Însă profesorii universitari ce influențeză istoria pe care o predau sunt unici într-un loc și o epocă. E cazul lui Vladimir Tismăneanu, cu a sa Comisie prezidențială omonimă ce a etichetat comunismul, cu o formulă de neuitat, drept ilegitim și criminal. Sunt reunite aici reflecții pasionante despre secolul tuturor dezastrelor și despre anii pe care îi trăim.“ — VASILE POPOVICI

„Aceasta este istoria istoriilor comunismului. Analiza unui regim, dar și a fascinației savante pentru această formă de religie seculară. Volumul lui Vladimir Tismăneanu este o contribuție esențială la înțelegerea tensiunilor din «lagărul socialist» și a dezintegrării sale. Cititorul este invitat să participe la aceste veritabile exerciții de gândire politică.“ — CĂTĂLIN AVRAMESCU

Selecție, prefață, prezentări și note de Mircea Flonta și Hans‑Klaus Keul

Volumul de față cuprinde câteva texte mai scurte și mai accesibile ale lui Immanuel Kant pe teme morale, religioase și politice. Ele au apărut între anii 1784 și 1795, așadar după publicarea Criticii rațiunii pure (1781), o perioadă în decursul căreia aveau să vadă lumina tiparului și acele lucrări în care și-a expus sistematic principiile filozofiei sale practice: Întemeierea metafizicii moravurilor (1785), Critica rațiunii practice (1788) și Religia în limitele rațiunii (1793). Kant a socotit că nu se poate sustrage îndatoririi de a prezenta, pe înțelesul publicului cultivat mai larg, modul cum filozofia lui critică întemeiază libertatea și autonomia individului ca ființă rațională, progresul în desfășurarea istoriei universale, credința religioasă, drepturile omului și ale cetățeanului, guvernarea republicană, relațiile între comunități și state într-o ordine mondială cosmopolită. Astfel au luat naștere scrierile care alcătuiesc acest volum, dintre care unele sunt traduse pentru prima dată în limba română. Ele oferă o imagine mai cuprinzătoare și mai nuanțată asupra filozofiei morale, filozofiei religiei și filozofiei politice ale marelui gânditor german, de la a cărui naștere se împlinesc anul acesta trei sute de ani.

„În Creangă, fiecare român se recunoaşte ca atare, cu tot ce are mai de preţ al lui. În Creangă, fiecare se simte crescut om întreg, la statul fiinţei lui adevărate.Vorbirea lui e graiul pe care simţi c-ar trebui să-l vorbeşti, simţirea lui e simţirea cea dintâi care te cuprinde, înainte de a te potrivi lăuntric altor calapoade sufleteşti. Liniştea lui, echilibrul lui intern, seninătatea în rezistenţă împotriva încercărilor, gluma sunt însuşirile românului din balade şi poveşti. Prin Creangă, românul intră în universalitate.“ — MIRCEA VULCĂNESCU

Traduse din islandeza veche de Valeriu Munteanu și Flavia Teoc și ilustrate de Rareș Ionașcu

Povestea viteazului iscusit, dar fără de noroc.

Povestea răzbunărilor.

Povestea iubirii tragice.

Povestea explorării dincolo de Ocean.

Povestea ultimului rege viking.

Cinci saga reprezentative, traduse integral din vechea limbă nordică de doi specialiști ai spațiului scandinav.

Cinci ferestre spre o lume veche, rece și ascunsă.

Mai mult decât orice altă operă din trecut, aceste narațiuni istorice ne ajută să înțelegem cum erau oamenii vremurilor de demult, din zorii Evului Mediu.

Prefață de George Gană

Ediție îngrijită de George Gană și Dorli Blaga

„Sensuri ascunse, ce ar putea să fie formulate în chip abstract, nu se găsesc în poezia mea, decât ca alunecări, pe cari însumi le condamn. Toate sensurile ţin de domeniul unei sensibilităţi metafizice, ce coboară în adânc şi vine în adânc, ele n-au confinii cu înţelegerea filozofică discursivă. ...În poezia mea sunt frecvente şi motivele mitice, chiar teologice. Dar de aceste elemente uzez în chipul cel mai liber, ca mijloace de expresie poetică. Motivele nu sunt tratate «dogmatic». Le folosesc în sens totdeauna creator, liber; le modific şi le amplific după necesităţi. Născocesc motive mitice la fiece pas, fiindcă fără de-o gândire mitică nu ia fiinţă, din păcate sau din fericire, nici o poezie.“ (Lucian BLAGA, Luntrea lui Caron)

În anul 1947, în peșterile din Deșertul Iudeii au fost găsite o serie de manuscrise ebraice misterioase; descoperirea a zguduit nu doar comunitatea științifică, ci și întreaga creștinătate.

Până atunci, cele mai vechi manuscrise ale Bibliei ebraice datau din veacul al X-lea după Cristos; cele descoperite acum la Qumran erau mai vechi cu un mileniu. Nu doar atât: ele dovedeau că autorii lor, misterioasa sectă apocaliptică a esenienilor, erau uluitor de asemănători cu primii creștini în privința doctrinei și ritualurilor. Să fi fost esenienii primii adepți ai lui Cristos, sau oare aceștia din urmă vor fi provenit din comunitatea de la Qumran? Ce legătură este între esenieni și Noul Testament? Controversatele manuscrise pot oare să rescrie acum istoria creștinismului timpuriu, răsturnând tot ceea ce știam despre Isus și ucenicii săi?

Dincolo de tumultul mediatic, cartea de față, alcătuită chiar de către unul dintre editorii și traducătorii Manuscriselor de la Marea Moartă, ne oferă o perspectivă limpede și echilibrată despre originea, istoria, conținutul și impactul acestora, precum și răspunsuri la aceste tulburătoare întrebări.

„Acesta va fi un timp al mântuirii pentru poporul lui Dumnezeu, un timp de domnie pentru toți cei ai Lui și de nimicire veșnică pentru toți cei ai lui Belial. Nelegiuirea va fi nimicită și nu va mai fi nici o rămășiță; pentru fiii întunericului nu va fi scăpare. Fiii dreptății vor străluci până la marginile pământului până se vor sfârși vremurile întunericului, iar când va hotărî Dumnezeu, slava lui măreață va străluci pe vecie pentru pacea, binecuvântarea, slava, bucuria și viața lungă a fiilor luminii.“ — Manuscrisele de la Marea Moartă, Manualul războiului 1, 5–9

Aventurile copiilor care au ajuns pe planeta Kepler-62e sunt departe de a se fi încheiat. Soarta echipajului pare a fi acum în mâinile unui personaj misterios: un pasager clandestin de pe nava spaţială, a cărui identitate este o surpriză de proporţii. Cine este şi ce urmăreşte? Şi, mai ales, este ceva adevărat în proiectul Kepler62, sau totul e o imensă minciună? Ari, Joni, Marie şi ceilalţi află că nu sunt nimic mai mult decât nişte pioni într-un joc complex. În ciuda tuturor încercărilor, ei nu-şi pierd speranţa. Dovedind spirit de echipă şi ingeniozitate, sunt hotărâţi să lupte pentru viitorul lor – şi pentru supravieţuirea speciei umane.

Kepler62 – o serie premiată, tradusă în 23 de ţări, o lume distopică unde prietenia e pusă la încercare, un univers necunoscut de explorat.

„Când le povestesc uneori studenţilor mei că am apucat să-l văd în copilărie pe Călinescu, că i-am cunoscut mai târziu pe Cioculescu şi pe Geo Bogza, că am stat de vorbă cu Marin Preda şi cu Nichita Stănescu pe când eram eu însumi student, mi se pare întotdeauna că mă privesc cu neîncredere. Şi nu pentru că nu m-ar socoti destul de bătrân ca să fi participat la acele lumi scufundate, ci pentru că înseşi acele lumi au pentru ei, ca şi locuitorii lor, transparenţa destrămată a irealului. Nu l-am cunoscut pe Eminescu, nu sunt nici chiar aşa de bătrân. De multe ori m-am gândit însă cum ar fi fost. Au fost sute, mii de oameni care l-au văzut şi l-au auzit, şi cărora asta nu li s-a părut nimic deosebit. Căci, fireşte, Eminescu a deve­nit cu ade­vărat Eminescu abia după boală şi moarte. Până atunci era un ziarist în forfota bucureşteană, puteai sta lângă el în tramcar sau într-o berărie, iar dacă cineva ţi-ar fi zis: «Ăsta-i poetul Eminescu», poate că i-ai fi aruncat o a doua privire.“ (Mircea CĂRTĂRESCU)