Cărți

„Ion Druţă este un scriitor din spiţa clasicilor români Creangă, Sadoveanu, Coşbuc, Caragiale, în chip anume un scriitor popular, în accepţia largă, povestitor înnăscut şi un mare savant cunoscător al limbii române, de la izvoarele ei cele mai pure. Printre contemporani de generaţie el poate sta alături de Marin Preda, Eugen Barbu, Fănuş Neagu sau Nicolae Velea.” (Ion Rotaru)

„Fragmentele lui Arthur Suciu reprezintă rodul unui exerciţiu de luciditate desfăşurat pe durata a mai bine de trei decenii. Câtă luciditate, atâta libertate pentru că, asemeni stoicilor sau moraliştilor francezi, fulguraţiile şi cristalizările din această carte îşi datorează caracterul dorinţei şi capacităţii autorului de a nu se lăsa dominat de determinările social-politice sau de discursul hegemonic. În fragmentele scrise de Arthur Suciu la 18 ani nu era loc decât de el şi de Dumnezeu sau de teme absolut importante privite drept în ochi. Între timp, în cei 32 de ani care au urmat, în textele lui Suciu şi-au făcut apariţia şi oamenii, ceilalţi: familia extinsă, colegii de liceu, umiliţii şi înfrânţii de la colţul blocului, rataţii cartierelor, politicienii, hipsterii, fauna de dubioasă efervescenţă a presei. Chiar şi o călugăriţă care sforăie în tren. Puritatea iniţială a fost fericit întinată de oboseala şi generozitatea maturităţii. Omul s-a smerit. Obiectul privirii s-a diversificat. Ceea ce înseamnă că autorul dă mai mult decât primeşte, pentru că ştie să vadă lucrurile umile, nuanţele trecute cu vederea, banalităţile strivitoare ale vieţii de zi cu zi, cărora, tuturor, le găseşte noima. Și asta pentru că le iese în întâmpinare, le cercetează, nu se împiedică în aparenta lor lipsă de valoare. Ce lipseşte la inventarul lor, pune de la el. Energia, inteligenţa şi patosul cultural care răzbat din textele tinereţii se transformă, treptat, într-o imagine despre lume. Lirismul lasă loc cartografierilor precise. E cartea unui parcurs existenţiaI reuşit, care nu şi-a ratat miza.” (Mircea PLATON)

„ÎI ştiam pe Péter Demény ca pe un excelent prozator, cînd mi-a trimis pentru Tiuk, revista pe care o fac, poezii. Nu m-am mirat, pentru că-n romanele sale deosebit de intense, scrise cu nerv, zvîc şi fraze foarte lungi, care prind perfect stările psihologice, existenţiale şi erotice, am simţit mereu poezia. De ce un prozator atît de bun simte nevoia de a publica şi poezie? Aflăm chiar din primul poem al acestei cărţi de dragoste, „Fîntîna” – fiindcă poezia îl ajută să se cunoască, să se înţeleagă, să se accepte. Noi îl putem cunoaşte citindu-i cartea. Lectură plăcută şi utilă!” (Mihail Vakulovski)

„Mihai Ignat ne-a obișnuit cu volute ciudate între percepții intense și abstracții aproape insuportabile, între intimitatea introvertă, retractilă, evanescentă, și auto-expunerea tranșantă (în sensul că taie în carne vie). Cu arhitecturi ale versului în care întreruperile, electrocutante preț de o clipă, sunt imediat continuate într-o fluență pe cît de fascinantă pe atît de înșelătoare, ca în gravurile lui Escher. Dacă putem rezista în lumea lui este pentru că trăim într-o realitate în care, de mult ori, știm că nu putem ajungem la destinație, pe autostrăzile pe care sîntem în curs de a le parcurge, decît dacă, eventual, de la un punct încolo, le continuăm în imaginație…"

„Dintre poeții basarabeni care își publicau, în 1974-1975, primele cărți în colecția „Debut” a Editurii Cartea Moldovenească (Genealogie de Vasile Romanciuc este al treilea volum din serie) și pentru care metafora devenise o formă de libertate a exprimării poetice, puțini sunt cei care reușesc să mențină imaginea metaforică în limitele firescului și să nu deplaseze accentul de pe „semantică” pe „stilistică”. La fel cum puțini sunt și cei care mai pot să readucă lirismul în albia lui firească după intensa perioadă a poeziei renașterii naționale din anii 1989-1991. Vasile Romanciuc este printre (foarte) puținii șaptezeciști basarabeni pentru care, în jumătate de secol de poezie, echilibrul – în felul de exprimare artistică, precum și în atitudinea civică – a devenit necesitate primordială. Fie că scrie poeme de dragoste, fie că (re)citește proverbele, fie că își exprimă decepțiile provocate de nedreptățile și promiscuitatea lumii din care face parte, el rămâne un poet pe cât de sensibil, pe atât de profund. Imaginile din textele sale, elaborate cu multă grijă pentru cuvântul scris și cu multă încredere în relevanța a ceea ce rămâne nespus impresionează prin inedit, bucură prin frumusețe, bulversează prin adevărul pe care îl transmit. Un poet de o rară sensibilitate. O poezie de o aleasă eleganță.” (Lucia Țurcanu)

” Volumul Minei Decu e o dublă desprindere (+ triplu tulup, cvasi-cvadruplu axel) în toate accepţiunile termenului: în primul rând, ca rite of severance, răsplătind ochiul atent şi cititorul disponibil emoţional cu un arc luminos de cerc de la apropierea emfatică la o distanţare empatică (câştigată şi menţinută, doar în aparenţă paradoxal, prin compasiune), dimpreună cu întreg haloul de hipertrofie senzorială al acestor stări liminale; în al doilea rând, o distanţare de formula minimalistă, metamorfozată într-una dintre cele mai mature, rafinate şi – totodată – persuasive poetici ale corpului din peisajul ultimilor n-zeci de ani. Deşi (dezamăgitor pentru mine!) filamentele de gluten cu preparare rapidă lipsesc cu desăvârşire în afara titlului, în cartea asta – şi mai ales, încă mai limpede în respiro-ul tăcut de după lectură – se găseşte ceva din magia filamentelor electrice de (nu foarte) demult: o incandescenţă blândă, stăpânită, remanentă.” (Florentin Popa)

„Sub un titlul înşelător, Aproape nimic sigur, Robert Şerban ne face părtaşi ai certitudinilor sale lirice. Poezia scrisă acum a atins un platou, o viteză de croazieră ce-i asigură robusteţea şi expresivitatea. Noutatea radicală adusă de acest volum constă în modificarea statutului confesiv al demersului poetic. Creaţia anterioară a lui Robert Şerban trăia din fervoarea amintirii, apropiate sau îndepărtate, supusă unui „tratament fabulatoriu” menit să confere lustru livresc unor întâmplări ce ţineau de intimitatea percepută adeseori pe latura visceralităţii ei. Acum, printr-un pas făcut în lateral, dar care, în ordinea valorii, e un pas înainte, poemul devine o reflecţie cu acute nuanţe filozofice, irigat de apele amniotice ale unei melancolii conştientă de propria precaritate. Prin repetate, neobosite răsuciri spre sine ale eului, tăria, forţa, amploarea sensului sunt potenţate de semi-tonurile unui vaier existenţial absorbit, la rândul lui, de eleganţa versului şi de subtilitatea modulării vocii.” (Mircea Mihăies)

„Chiar și praful aici e un P.S. al răvașului – recitești ulicioara unde iubita a locuit, dar nu te ajută nici planul detaliat al orașului, nici ochiul rece de pește, înșurubat în satelit.” (Valeriu Loghin)

„Cum îl văd, îl aud și-l citesc eu pe Emilian Galaicu-Păun? Ca pe un, prin menire, scriptor, scrib, copist monastic, cu inluminuri, dar și ca pe un akakievician și bacovian, căruia vremurile „i-au dat de scris”, iar el scrie, nu se lasă covîrșit de lipsa de motivație metafizică a lui Bartleby, deși sînt sigur că uneori îl încearcă și asta, altfel nu ne-ar propune Trilogia nimicului – „De ce există mai degrabă ceva decît nimic?”, obsesivă întrebare; îl mai văd ca pe un pisar al memoriei locului, luptînd cu armele lor împotriva vechiului nou și nou nou roman și a orice dogmă cu pretenție de canon estetic, a „the french theory”, y compris a lui Derrida (la différance, eterna amînare și nefixare a sensului), pentru a recupera rezolut referentul istoric și sensurile lui dureroase (Basarabia sovietizată, așa-numita R.S.S. Moldovenească, ocupată, ideologizată, cunoscînd foametea, deportările, gulagul, suferind un atac diabolic asupra limbii și a identității românești); încît, revenind la prezent, Em. G.-P. să arunce un ochi critic, de „învățătură și certare”, peste hăurile și Chăurile contemporane. Îl văd, de asemenea, ca pe un logofăt și logos-făt, joculator de vorbe, calamburgiu ermetic, „showtronian” al dislocărilor, permutărilor, recombinărilor, a cărui energie ludică de nestăvilit cheamă însă, deși nu disprețuiește nici gratuitatea, Verbul și pneuma. Sub mască de autor, auctor, actor lucrează, ca un mare meseriaș și ca un inspirat, scriitorul inconturnabil, și, în ultimă instanță, poetul. Paginile sale alcătuiesc nu o carte de nisip, ci un organism textual în continuă regenerare și expansiune, un straniu, fascinant și, uneori, înspăimîntător blob literar.” (O. Nimigean)

„Problema esențială pe care o pune cartea lui Vitalie Ciobanu este aceea că există o relație importantă între sentimentul național și democrație în ciuda faptului că experiența politică a secolului al XX-lea ne arată că naționalismul a fost funest pentru democrație. Sentimentul național, merg eu mai departe în implicațiile acestei cărți, nu este același lucru și nu trebuie văzut în același fel, cu naționalismul, cel legionar sau cel comunisto-ceaușisto-securist."

„ Lumea se liniștește, zgomotele din jur se estompează, luminile devin simple licăriri pe un fundal irelevant, totul se încețoșează și transa te scufundă în celălalt auz, în vocea secundară care nu doar citește și interpretează, ci pune în joc mult mai mult de atât, cheamă în scenă stilul și îl dezlănțuie frază după frază, propoziție după propoziție, punct după punct. Până unde? Până când? Până la capăt, evident."

Dumitru Crudu este unul dintre cel mai valoroşi scriitori contemporani ai noştri: nu doar în poezie, ci şi în proză. Are multe talente, dar una dintre cele mai mari calităţi ale sale este capacitatea exemplară de a căuta, de a răscoli în «propriul gunoi». El ştie să caute «în lucrurile neînsemnate», pline de «eroi ratați», «oameni mărunţi» şi «istorii meschine», ca să ne scoată la lumină ceea ce contează cu adevărat. Crudu ştie că ciupercile bune cresc în gunoi şi mai ştie să le distingă: cele prea frumoase te otrăvesc, cele mai putin atrăgătoare te hrănesc. Asta e o calitate de mare scriitor: în lucrurile mici, mărunte, degradate, să ştii să cauți şi să găseşti ascunsă viaţa în plinătatea ei tragică, veselă, tristă şi uneori fericită. Viața noastră tragică şi fericită e aici, în lucrurile mici, nu în altă parte. Şi o găsiţi povestită mai ales în cărţile lui Dumitru Crudu – începănd cu cel mai nou roman al său pe care-l aveţi în fată. (Vasile Ernu)

„Nu sunt multe cărţi de istorie românească a căror lectură oripilează, zguduie, te întorc pe dos azvârlindu-te în mizantropie. (…) Dar cercetarea Larisei Turea impresionează pentru că porneşte, ca orce investigaţie veritabil asumată, dintr-o împrejurare de viaţă… Adevărată carte de sertar, investigaţia s-a articulat în ultimul deceniu de existenţă al sistemului patronat de Kremlin şi cuprinde transcrierile după mărturiile culese de Larisa Turea, un grupaj semnificativ de documente oficiale, de stat şi de partid, referitbare la foametea prin care Stalin a pedepsit Moldova întoarsă la soviete pentru cooperarea ei cu armatele române în 1941-1944, şi un manunchi de fotografii de epocă, profund evocatoare şi ele.

„În perioada cât am fost student am scris jurnalul Eu și lumea, în care m-am arătat a fi în contradicție cu regimul dictatorial al puterii sovietice și al Partidului Comunist. În aceste jurnale intime am descris copilăria mea zbuciumată, foametea din 1946-`47 din RSSM, mi-am declarat atitudinea mea față de conducătorii regimului comunist.

Fiind urmărit, am fost arestat la 27 mai 1947, împreună cu jurnalul Eu și lumea. După un an de cercetări și torturi, am fost judecat la 22 iunie 1948 de către Tribunalul militar al forțelor de interne din regiunea Odesa, conform articolului 54-1a din Codul penal al Ucrainei „pentru înaltă trădare”, la 10 ani de închisoare cu regim sever. Am fost internat în lagărul nr. 7, codificat „Ozerlag”, din regiunea Irkutsk, cu sediul la Taișet. Am muncit la construcția căii ferate Taișet–Lena în componența coloniilor 010 (la kilometrul 150 ), 03 (la kilometrul 173) și 048 (în orașul Taișet). După moartea lui Stalin, în urma unor demersuri către redacția ziarului Pravda și Procuratura supremă militară din Moscova, s-a făcut o revizuire a dosarului de către Tribunalul militar al districtului militar Odesa și la 15 octombrie 1954 am fost reabilitat și eliberat din lagăr.

M-am întors la Chișinău și m-am angajat la redacția ziarului Tinerimea Moldovei în calitate de lucrător literar, apoi, din 1958 – șef al Secției literare la revista umoristică Chipăruș. Mi-a fost restituit jurnalul Eu și lumea.” (Alexei Marinat, Autobiografie)

„Voronca a fost printre puținii poeți ai vremii sale părând a trăi exclusiv și la o înaltă temperatură lăuntrică pentru și întru poezie. Le înțelegea, desigur, din perspectiva absolutei disponibilități avangardiste și a unei identificări dintre a scrie și a fi, acompaniate, chiar dacă nu întotdeauna în chip mărturisit, și de o conștiință «modernistă» a formei: dovadă frecventele tentative imnice și incantatorii de poet «inspirat» și «spontan», dar și de meșteșugar (neo)baroc și manierist, fascinat de spectacolul metamorfozelor verbale, cu gust pentru performanțele de ingeniozitate combinatorie.” (Ion Pop)

„În general, poezia lui B. Fundoianu a fost definită prin acest decor, prin aceste peisaje inventate. Cine pătrunde însă la straturile ultime ale lirismului său, straturi din care se vor hrăni și preocupările eseistice din Franța – trecând peste melancolicele tablouri bucolice, acoperite uneori de sumbrul vălurilor bacoviene, peste «priveliștile» Herței și Sinaiei, peste policromia amurgurilor provinciale, peste mirosurile și parfumurile, și ele imaginare, peste toată această lume, pentru simțurile sleite de pustiu și așteptare ale poetului, închipuită -, descoperă într-adevăr un univers liric mai plin de înțeles, în chiar realul pe care Fundoianu ar fi vrut să-l obțină, abolind realitatea ostilă.” (I. Negoițescu)

„Este Urmuz un suprarealist autentic? Poate că, deoarece nu părăsește niciodată luciditatea sa ironică, e numai un caraghios, un frate spiritual al lui Jarry? Sau încă, dacă vrem să descoperim oarecare implicații, poate fi considerat un fel de Kafka mai mecanic și mai grotesc? Suprarealiștii din România îl revendică șef de coloană. În orice caz, Urmuz este într-adevăr unul din premergătorii revoltei literare universale, unul din profeții dislocării formelor sociale, ale gândirii și ale limbajului din lumea asta, care, astăzi, sub ochii noștri, se dezagregă, absurdă ca și eroii autorului nostru.” (Eugen Ionescu)

„Noi, basarabenii, toţi am plecat în 1944 cu gândul sigur de a ne întoarce. Niciunul dintre noi n-a plecat cu sentimentul că va rămâne definitiv. Avem şi astăzi acelaşi sentiment. Ne-am lăsat casele pline cu covoare, cu icoane, podurile pline cu grâu şi sâsâiacele cu porumb. Am lăsat casele în grija vecinilor cu poruncă să le apere, pentru că ne vom întoarce. Sperăm şi acum. N-a murit speranţa. Ne vom întoarce.” (Antonie PLĂMĂDEALĂ)

„Primul care a remarcat talentul viguros al fostului «uneltitor împotriva siguranţei Statului» (aceasta era sentinţa standard pentru toţi indezirabilii politici) a fost după aceleaşi mărturisiri târzii ale Mitropolitului Antonie din Amintiri despre scriitori – Gala Galaction. Tot acolo citim că Geo Bogza, care a citit romanul în manuscris, entuziasmat, nu s-a mulţumit doar cu o declaraţie patetică («sunt gata să mor pentru dumneata»), dar a acceptat să-i fie, într-un fel, naşul literar, dându-i o recomandare pentru editură. O recomandare a lui Geo Bogza cântărea greu în epocă, atât de greu, încât a putut să adoarmă (pe o clipă) chiar şi ochiul întotdeauna treaz al cenzurii comuniste din 1970, deşi mai târziu autorul, în spiritul învăţăturii christice a Dumnezeului nemuritor din om, admite şi altceva. Cenzorii, crede dânsul, au trăit şi ei în acest «iad», dar în sufletele lor au mai păstrat «resturi de omenie».

O supoziţie care, din păcate, pare să fie infirmată, între altele, şi de zidul de tăcere ridicat în jurul acestei cărţi despre veşnicia celor «trei ceasuri» ale iadului totalitar.” (Andrei ȚURCANU)

Studiile reunite în acest volum aprofundează înţelegerea noastră asupra modalităţilor în care România şi-a organizat şi condus relaţiile externe de-a lungul criticei perioade de la Independenţă la Primul Război Mondial. Ele ne vorbesc, de asemenea, despre personajele care au pus în practică aceste politici și care au servit, într-un fel, ca față a diplomației românești. Aceste eseuri merită toată atenţia, dat fiind că ele se bazează pe o cercetare laborioasă a documentelor de arhivă şi pe o deplină stăpânire a literaturii de specialitate, dar şi pentru că ele propun abordări originale asupra teoriei şi practicii diplomaţiei. (Keith Hitchins)

„O asemenea carte n-ar fi fost posibilă pînă recent din mai multe motive.

Lingviștii dintre 1950 și 1989, timp de 40 de ani, au fost formați la școala continuității. Patriotismul le-a servit drept metodologie. Bățul (cenzura comunistă) și morcovul (posturi de cercetători, profesori, academicieni, poziții în comitete și comisii) au făcut restul.

Internetul a adus online — cel mai mult după 2010, cînd se consolidează Google Books — o cantitate enormă de documente vechi, altfel greu accesibile. Google a permis căutarea de cuvinte și frecvențe, lucru imposibil pînă atunci.

Inscripții antice cu elemente de latină vorbită, documente dintre 600 și 900 cu latină tîrzie — toate acestea fuseseră inaccesibile.

Atlase dialectale — italian, francez, albanez, bulgar — ne permit ceea ce acum 20 de ani era imposibil.

Cartea face două lucruri: precizează în timp și spațiu cînd și unde apare lexicul limbii române.” (Dan Ungureanu)

„Basarabia sub stăpânire rusă era un spațiu „de tranziție” între periferiile occidentale ale imperiului și Noua Rusie (Novorossia), teritoriu supus unui intens proces de colonizare. Acest statut special se evidenția la nivel simbolic, administrativ şi legislativ. La începutul secolului al XIX-lea, regiunea s-a integrat treptat în spațiul mental, politic și social al Imperiului Rus. Pe parcursul secolului s-au produs schimbări fundamentale în limbajele de descriere și percepție a Basarabiei, legate de două concepții alternative ale spațiului imperial rus. Primul model accentua importanţa „privirii directe” a demnitarilor imperiali, în timpul călătoriilor frecvente în regiune din primele decenii de după anexare. Al doilea model, dominant după 1860, se baza pe viziunea rațională, abstractă și impersonală a birocrației moderne, pe conceptele de uniformitate și transparență administrativă. După 1862, Basarabia devine o regiune contestată, un obiect al „concurenței simbolice” dintre Rusia și România modernă, fiind singurul teritoriu rus disputat între imperiu și un stat-națiune. Pe baza abordărilor teoretice recente, volumul reevaluează critic narațiunile și interpretările istorice tradiționale privind evoluția Basarabiei în componența Imperiului Rus.” (Andrei Cușco), (Victor Taki)

„Pogromul e o carte splendidă, una care fixează acel moment de la începutul secolului XX când în Europa exilul a devenit ucigaș într-un mod care anunța sfârșitul tuturor lucrurilor. Cartea ne arată oroarea stradă că stradă, măcelărie cu măcelărie – cu o claritate covârșitoare și o concizie admirabilă.”

Philip Roth

„Această carte, un model al artei istoriografice, demonstrează cum un singur eveniment petrecut într-un oraș de provincie poate aprinde imaginația unui secol întreg. Grația structurală și claritatea scriiturii în proză fac ca o viață dedicată meditației cu privire la istorie și un deceniu de cercetare în mai multe limbi să ajungă la orice cititor interesat de istoria evreilor, rușilor și chiar americanilor.”

Timothy Snyder

„Măcelărirea metodică a unui număr de patruzeci și nouă de evrei pe străzile Chișinăului, capitala Moldovei pe durata a trei zile din luna aprilie 1903 a fost un eveniment de răscruce în istoria antisemitismului modern și în problema ascensiunii Sionismului și, ca simbol al violenței rasiale, a fost un catalizator al ascensiunii NAACP. Cu o debordantă energie de cercetător, Zipperstein dezgroapă surse în limba rusă, idiș și engleză care demonstrează nu doar de ce acest eveniment sângeros a aprins imaginația evreilor și sentimentul luptei din exil, ci și de ce acest eveniment a avut o rezonanță internațională atât de îndelungată.”

The New Yorker

„Povestea pogromului din Chișinău e o folositoare aducere aminte a faptului că fenomenul fake news, teoriile conspirației și proliferarea zvonurilor nu au început odată cu Twitter, Facebook și Youtube. În anumite sensuri, așa cum subliniază eminentul istoric al istoriei evreilor Steven Zipperstein, totul a început cu era pogromului.”

Mark Mazower, Jewish Review of Books

„Extraordinar… Genial și consecvent, Zipperstein urmărește punctul de cotitură al ideologiei antisemite de la diferența religioasă la conflictul economic și cultural. Dar se poate ca această carte să aibă un impact cât se poate de profund asupra modului în care vedem mișcările antisemite și rudele lor apropiate – alte mișcări rasiste sau extremiste – azi.”

Jim Kaplan, National Review

„O mare surpriză acest roman al poetei Lorina Bălteanu! O lume întreagă încape în el, după cum o lume întreagă într-un sătuc: zeci de personaje, de povești, de întâmplări. Totul văzut prin ochii unei fetițe care crește cu gândul că vrea să plece departe de locul în care s-a născut, simțindu-se legată de el cum i se pare că e prinsă și luna, cu o funie (invizibilă), de pământ. O fetiță/ fată cu dor de ducă și cu un puternic sentiment al neapartenenței, Străină, dar cu o uriașă tandrețe pentru acest sat pe care se pregătește să-l lase, cândva, în urmă. De aici și stranietatea percepțiilor ei, sensibilitatea față de tot ce e frumusețe, dar și față de ce e dureros, uneori până la oroare. Există însă, întotdeauna, ceva mai amplu decât ceea ce se vede, iar fetița simte/știe deja asta. Ceea ce o deosebește pe Lorina Bălteanu de mulți alți autori/multe alte autoare de azi este scriitura – densă, intensă, senzorială, poetică. Ca și în poezie, ea lucrează cu detaliile, cu emoția și cuvintele ca un bijutier, creează microstructuri ale (i)realității imediate (cum ar fi spus M. Blecher) care licăresc continuu – și au darul de a emite lumina unei profunde, tulburătoare înțelegeri.” (Simona Popescu)

Nuvelistica lui Nicolae Esinencu e ca un vertij, evenimentele se succed cu iuteala, personajele nu prea au timp sa stea pe ganduri... - Grigore Chiper

Prietenia este unul dintre cele mai pretioase daruri pe care le putem primi de la cei din jur. E unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le putem oferi. Dar nu intotdeauna prieteniile isi gasesc echilibrul, iar fiecare dintre noi poate ajunge la un moment dat in postura micului Hans. Prietenul devotat este o poveste in rama despre devotament, incredere si inocenta.

Uriasul egoist vrea sa tina numai pentru el frumoasa lui gradina, iar copiilor nu le este permis sa se joace acolo. Dar, unde nu sunt copii, nu e nici primavara, si, fara primavara totul ramane incremenit si rece. O poveste induiosatoare despre generozitate si despre cum copiii din jurul nostru ne pot insenina fata.

Poezia Eugeniei Bulat este o poezie totala. Ea nu se citeste: se traieste. Nu se intelege: se asimileaza. Nu se canta: se asculta asa cum te-ai scufunda intr-o simfonie. Nu se imagineaza: se revarsa peste tine precum un film tridimensional. Ea cuprinde in sine totalitatea miscarilor sufletesti. Este esentiala si selecta, dar acopera orice extensie a spiritului, fara sa risipeasca niciun element din care respira zborul uman. - Francesco Baldassi

La spital, situatia era tensionata. O buna parte din lucratorii administratiei si unii colegi cu sanatatea fragila lucrau la distanta. Privind din exterior, spitalul de psihiatrie parca ar fi adormit. Portile automate cu grile erau inchise in permanenta. Teritoriul de 20 de hectare aproape pustiu. Din cand in cand, vedeai doar personalul in masini, pe jos ori pe biciclete venind si plecand de la serviciu. Pacientii erau prin pavilioane, in promiscuitate. Coronavirusul si-a facut treaba si aici. - Mircea Blajin

Imi amintesc cum odata, seara tarziu, terminam de citit Frunze de dor. Cand am aflat ca Gheorghe s-a despartit de Rusanda, si a plecat nepetrecut, doar Domnica si Scridon au venit la gara, am inceput sa plang in gura mare... Era pe la miezul noptii. Am trezit toata casa. Ce s-a intamplat?! Zic - Gheorghe s-a despartit de Rusanda. - Tatiana Cojocaru, Donduseni