Cărți

Scrisorile din exil sunt o istorie emotiva a lui Ovidiu insusi; ceea ce inseamna o istorie adevarata, de o valoare incontestabila, nu numai personala, ci si general umana. Caci, in realitate, Tristele si Ponticele au, sub numeroase aspecte, un caracter mai personal decat elegia erotica. Pe cand in poeziile din tinerete se poate deosebi mai greu ce este experienta personala de ceea ce este tipic pentru o anumita epoca, precum si pentru o anumita tendinta literara, scrisorile din exil sunt fara predecesori. 

Ovidiu si-a scris elegiile asadar si pentru a pastra legatura cu limba latina in care isi scrisese operele. Acestea si-au recapatat dreptul la libera circulatie abia dupa moartea lui Tiberiu, urmasul neinduplecatului Augustus. Surghiunul motivat prin pacatele scrierilor sale de tinerete a traumatizat sfarsitul marelui poet roman tanjind dupa locurile natale. Debutase printr-un roman epistolar fictiv, cu personaje mitologice nedeprinse cu scrisul, exceptie facand poeta Sapho. Dupa ce il abandonase temporar, pentru hexametrul Metamorfozelor, sulmonezul ilustru a revenit la distihul elegiac pentru a-i reda sensul lui genuin, propriile sale suferinte luand locul celor indurate de personajele mitologice, evocate in naratiuni patetice. Din pacate, pledoarille lirice, trimise de la Tomis, au convins intregul imperiu roman, cu exceptia incapatanatului sau carmuitor... 
Epistolarul tomitan constituie capodopera senectutii poetului cu toate cusururile lui inerente: monotonia si inutila lingusire a lui Augustus (pe deplin scuzabila si lipsita de slugarnicie). Liricul testament ovidian - cantecul sau de lebada latina - este piatra de temelie a elegiei modeme precum si a literaturii exilului. Pentru ca vai!, Ovidiu n-a ramas singurul scriitor devenit victima scrierilor sale juvenile, multi alti colegi de breasla fiind siliti sa-si paraseasca silnic sau voluntar patria daca le-a suras norocul, nefiind astfel asasinati sau lasati sa moara in lagare ori temnite sordide. Autocratii nu s-au inteles cu literatii autonomi, cautand sa-i indeparteze din calea lor odioasa. - Fragment din Postfata cartii - I.A.

Fiind foarte roman, Eminescu e universal. Asta o stie oricine citeste: cu parere de rau ca lacasul limbilor nu poate fi descuiat cu cheile straine.

S-au facut multe incercari onest didactice de transpunere a poetului, unele poate, se poate, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decat in romaneste. Tudor Arghezi

Nimeni nu ar fi crezut, în ultimii ani ai secolului al nouăsprezecelea, că treburile oamenilor erau urmărite atent şi îndeaproape de inteligenţe mai mari decât cele omeneşti şi la fel de letale precum acestea; că în vreme ce oamenii îşi vedeau de treburile lor, ei erau cercetaţi şi studiaţi, poate aproape la fel de temeinic cum un om cu un microscop ar putea cerceta creaturile efemere care roiesc şi se înmulţesc într-o picătură de apă. Cu o nesfârşită mulţumire de sine, oamenii s-au plimbat de colo-colo pe această planetă, văzându-şi de ale lor, senini în siguranţa lor că stăpânesc materia. Este posibil ca şi protozoarele ciliate aflate sub microscop să facă la fel. Nimeni nu s-a gândit la lumile mai vechi din spaţiu ca la surse de pericol faţă de omenire, sau s-a gândit la ele numai ca să respingă ideea vieţii acolo, deoarece ar fi imposibilă şi improbabilă. Este ciudat să ne amintim unele din obiceiurile mentale ale acelor vremuri îndepărtate. În cel mai bun caz, oamenii pământeni îşi închipuiau că ar putea fi alţi oameni pe Marte, poate inferiori lor şi gata să întâmpine cu bucurie o expediţie misionară. Însă, peste golul spaţiului, minţi care sunt faţă de minţile noastre precum ale noastre faţă de cele ale animalelor ce se sting, intelecte uriaşe, calme şi nemiloase, au privit acest pământ cu ochi invidioşi şi, încet şi sigur, şi-au ţesut planurile împotriva noastră. Şi devreme, în secolul al douăzecilea, a sosit marea dezamăgire.

Volumul de faţă cuprinde mai multe legende şi basme mitologice, prelucrate după scriitori clasici greci şi romani. Acest volum urmăreşte prin fiecare legendă un scop moral, concentrându-se, astfel, asupra orientării noastre etice – nicio faptă mare nu se poate face fără credinţă în zei, zice Vergiliu – şi deschide orizonturi noi, ne asigură, pe lângă o lectură distractivă, şi una folositoare, utilă, dulce, transpunându-l pe cititor în lumea plină de avânturi ideale ale clasicităţii greco-romane.

...

Admet, un rege din Pherae, oraş în Thessalia, voind să ia în căsătorie pe frumoasa Alcesta, fiica regelui Pelias, trebuie să se supună la o grea încercare, căci Alcesta, zână a femeilor, este cea mai drăgălaşă dintre fetele craiului Pelias. Având foarte mulţi peţitori, tatăl ei hotărăşte să dea mâna ei numai aceluia care ar putea să înhame la acelaşi car două fiare sălbatice din specii diferite. Admet însă, cu ajutorul lui Apollo, pe care îl primise odinioară în găzduire cu multă bunăvoinţă, izbuteşte să înhame la carul prinţesei un leu şi un mistreţ.

Admet şi Alcesta nu trăiră mulţi ani împreună, căci ziua fatală, ursită de Destin, se apropie curând pentru Admet. Când a luat-o în căsătorie pe Alcesta, a adus sacrificii tuturor zeilor, în afară de Diana...

Allah, cel mai milos zeu, al cărui sălaş se află în cel de-al nouălea cer, a făcut lumea. Cerul are şapte trepte şi tot şapte trepte are şi pământul – sălaşul spiritelor rele. În cer stau peri, sau spiritele bune; în întunericul pământului, devi, sauspiritelerele. Lumina cerului duce o luptă veşnică cu întunericul pământului – perii cu devii. Perii se ridică spre cer, sus deasupra pământului; dar devii se cufundă în întunericul acestuia. Munţii le stăvilesc drumul spre cer şi numai spiritele bune pot ajunge la Câmpia de Aramă, de unde drumul se deschide către Munţii de Argint şi Dealurile de Aur. Spiritele rele sunt orbite de sclipirea nemaipomenită a cerului. Casa lor este străfundul pământului, a cărui intrare este un izvor. Pe acolo pasc oi albe şi oi negre, în a căror blană spiritele rele intră şi sunt purtate către sălaşul lor de la a şaptea treaptă. Pe oile albe ele se întorc la suprafaţa pământului. Perii şi devii sunt puternici; şi atât unii cât şi ceilalţi au fost martori la facerea locuitorului originar al pământului, Primul Om.

Allah a creat Primul Om şi i-a dat pământul drept locuinţă. Iar când Primul Muritor a apărut pe pământ şi perii s-au minunat de creaţia nemaipomenită a lui Allah, Tatăl Răilor l-a privit şi invidia i-a cuprins sufletul. Pe loc a născocit un plan prin care să zădărnicească acea lucrare: să sădească sămânţa ucigătoare a păcatului în această creatură a Atotputernicului; şi în curând Primul Om, fără a bănui nimic, a primit pe trupul lui curat scuipatul Celui Rău, care l-a lovit în burtă. Dar Allah, milosul, stăpânul tuturor lucrurilor, s-a grăbit să smulgă carnea murdărită şi a aruncat-o pe pământ. Aşa a luat fiinţă buricul oamenilor. Bucata de carne, necurată din cauză că scuipatul Celui Rău o spurcase, a căpătat o viaţă nouă de la ţărână şi astfel, aproape odată cu omul, a fost creat câinele – jumătate din trupul omului şi jumătate din scuipatul Diavolului.

Persia are un folclor bogat. Vreme de sute de ani, poveştile din această carte – şi multe altele ca ele – au fost ascultate cu mirare de băieţii şi fetele din acea regiune, care, auzindu-le, îşi închipuiau pământul natal ca unul plin de trandafiri şi lalele, unde zâne frumoase îşi construiesc palatele în zorii roşiatici şi pitici negri zboară de colo-colo prin întunericul miezului nopţii.

Un tărâm în care soarele sclipeşte ca un foc deasupra munţilor albaştri, iar nuferii se oglindesc în lacurile adânci. Un tărâm în care ochii tigrilor sclipesc printre trestii, pe malul râului, şi oameni arşi de soare, cu ochi căprui, se îndrăgostesc cu iuţeală şi se mânie cu aceeaşi repeziciune.

... După cum a fost voia Cerului, a trăit odată în oraşul persan Kerman o pisică precum balaurii – o mâţă cu ochi ageri, care vâna ca un leu; o mâţă cu ochi care fermecau, cu mustăţi lungi şi dinţi ascuţiţi. Trupul ei era ca o tobă, blana ei cea frumoasă era precum cea a hermelinei. Nimeni nu era mai fericit decât această pisică – nici mireasa proaspăt căsătorită, nici hangiul primitor când se uită împrejur la chipurile zâmbitoare ale oaspeţilor săi. Pisica aceasta trăia printre prieteni, buni tovarăşi ai farfuriei, ai ceştii şi ai cănii de lapte din curte şi ai cinei atunci când se întindea faţa de masă. Băgând de seamă că pivniţa este deschisă, într-o zi, pisica a alergat veselă înăuntru ca să vadă dacă prinde vreun şoarece şi s-a ascuns după o carafă plină cu vin. În clipa aceea un şoarece a ieşit în fugă dintr-o gaură din perete, s-a urcat iute pe carafă şi, băgând capul în ea, a băut atât de îndelung şi cu atâta poftă, că s-a îmbătat, vorbea prostii şi îşi închipuia că era curajos precum un leu. 

— Unde e pisica? striga el. Să vină să îi tai capul. I-l tai de parcă am fi pe câmpul de luptă. O pisică ar păţi-o mai rău decât orice câine care mi-ar tăia calea.

Pisica scrâşnea din dinţi mânioasă în vreme ce asculta acestea. Mai iute decât o puteai urma cu privirea, ea a sărit, a pus labele pe şoarece şi a spus:

— Ei, şoricelule, acum îmi mai tai capul?...  

Sirena care s-a încurcat / Băiatul care voia mai multă brânză / Prinţesa cu douăzeci de jupe / Pisica şi leagănul / Prinţul Păianjen şi Domnişoara Albă ca Zăpada / Mistreţul cu păr de aur / Regele de Gheaţă şi minunatul său nepot / Elfii şi păcălelile lor / Spiriduşii şi clopotele / Femeia cu trei sute şaizeci şi şase de copii / Oni în călătoriile sale / Legenda pantofului de lemn.

Am reuşit să fac această carte să fie o colecţie reprezentativă a Basmelor Indiene prin amabilitatea culegătorilor originali sau a editorilor acestora. Trebuie să îi mulţumesc în mod special domnişoarei Frere, care a făcut o excepţie în favoarea mea şi mi-a permis să folosesc acea frumoasă poveste „Punchkin” şi acel straniu mit „Cum Soarele, Luna şi Vântul au mers la cină”. Miss Stokes a fost la fel de amabilă permiţându-mi să folosesc mostre caracteristice din ale ei „Basme Indiene”. Maiorului Temple îi datorez avantajul de a alege dintre ale sale admirabile „Poveşti care te ţin treaz”, domnii de la Kegan Paul, Trench & Co. mi-au permis să folosesc „Basmele din Caşmir” ale domnului Knowles, aflate în biblioteca lor, iar domnii de la W. H. Allen au fost la fel de amabili în ceea ce priveşte „Basmele Soarelui”, ale doamnei Kingscote. Domnul M. L. Dames mi-a permis să adaug ceva la cămara cu poveşti indiene, permiţându-mi folosirea unuia din colecţia sa inedită de basme Baluchi.

Trebuie din nou să mă felicit pe mine însumi pentru colaborarea prietenului meu, domnul J. D. Baten, care a dat o formă frumoasă sau amuzantă creaţiilor închipuirii populare a hinduşilor. Nu-i de colea să întruchipezi, aşa cum a făcut el, strălucirea şi umorul, atât ale celţilor, cât şi ale hinduşilor. Este doar încă o dovadă că basmele sunt ceva mai mult decât celte sau indiene. Sunt omeneşti. (Joseph Jacobs)

... A fost odată un rajah care avea şapte fiice frumoase. Toate erau fete bune, dar cea mai tânără, pe nume Balna, era mai isteaţă decât celelalte. Soţia rajahului a murit când ele erau micuţe, aşa că aceste şapte biete prinţese au rămas fără o mamă care să aibă grijă de ele.

Fiicele rajahului găteau cu rândul pentru tatăl lor în fiecare zi, în vreme ce el era plecat de acasă, să discute împreună cu miniştrii săi treburile naţiunii.

Cam pe atunci a murit vizirul, lăsând în urmă o văduvă şi o orfană, şi în fiecare zi, când cele şapte prinţese pregăteau mâncarea tatălui lor, văduva şi orfana vizirului veneau să ceară un pic de foc din vatră. Atunci Balna obişnuia să le spună surorilor ei:

— Goniţi-o pe femeia aia; goniţi-o departe! Să-şi facă focul la ea acasă. De ce îl vrea pe al nostru? Dacă o lăsăm să vină aici, o să ne pară rău într-o zi.

Dar celelalte surori îi răspundeau:

— Fii liniştită, Balna. De ce trebuie să o cerţi pe biata femeie? Las-o să ia puţin foc dacă vrea.

Apoi văduva vizirului mergea la foc şi lua câteva beţişoare din el şi, când nu se uita nimeni, arunca ţărână în felurile de mâncare pregătite pentru rajah...

Chiar dincolo de zidurile unui oraş chinezesc trăiau un tăietor de lemne tânăr, pe nume T’ang, şi mama lui, o femeie de şaptezeci de ani. Ei erau foarte săraci şi aveau un bordei mic cu o singură încăpere, clădit din nămol şi iarbă, pe care îl închiriaseră de la un vecin. În fiecare zi, tânărul T’ang se trezea cu noaptea în cap şi pleca pe muntele de lângă casa lor. Acolo petrecea ziua tăind lemne de foc pe care să le vândă în oraş. Seara se întorcea acasă, ducea lemnul la piaţă, îl vindea şi aducea mâncare pentru el şi pentru mama lui. Acum, deşi oamenii aceştia erau săraci, ei erau foarte fericiţi, pentru că tânărul îşi iubea mult mama, iar bătrâna credea că nu este alt fiu ca al ei în toată lumea. Prietenilor lor, însă, le era milă de ei şi spuneau: „Ce păcat că nu avem greieri aici! Aşa familia T’ang ar primi ceva mâncare din cer!”

Într-o zi, tânărul T’ang s-a trezit înaintea zorilor şi a pornit spre dealuri, ducând toporul pe umăr. Şi-a luat rămas bun de la mama lui, spunându-i că se întoarce devreme cu o încărcătură de lemn mai mare ca de obicei, pentru că a doua zi era sărbătoare şi trebuiau să aibă mâncare bună. Toată ziua văduva T’ang a aşteptat răbdătoare, spunându-şi de mai multe ori în vreme ce îşi vedea de treburile ei:

„Bunul meu băiat, bunul meu băiat, cât îşi iubeşte el bătrâna mamă!”

După amiază, ea a început să se uite după el... dar degeaba. Soarele cobora tot mai jos la apus, dar el încă nu venea. În cele din urmă, femeia s-a îngrijorat.

— Bietul meu băiat! a murmurat ea. Ceva i s-a întâmplat!

Când servitoarea a ciocănit la uşă, a doua zi dimineaţa, la ora opt, ca să mă anunţe că apa pentru ras mă aşteaptă, m-am înroşit în patul meu. Bănuiala că servitoarea râsese de mine, oferindu-mi apă pentru bărbiereală, m-a urmărit toată vremea toaletei mele şi m-a făcut, sunt sigur, să am aerul umil al unui vinovat, când am întâlnit-o pe scară, coborând la dejun. Eram aşa de amărât că tot băieţandru sunt, încât mi-a venit foarte greu să trec pe lângă ea. Auzind-o măturând scara, am stat lipit de fereastră, uitându-mă la statuia regelui Charles călare, deşi statuia aceea nu avea nimic regal, înconjurată precum era de o sumedenie de brişti sub o bură de ploaie şi pe o ceaţă groasă. Chelnerul m-a scos din încurcătură, vestindu-mă că domnul Steerforth mă aşteaptă.

L-am găsit, nu în sala comună, ci într-un drăguţ salonaş cu perdele roşii şi cu covor turcesc. Focul ardea vesel şi un dejun substanţial era servit pe o masă acoperită cu o pânză albă.

Camera, focul, Steerforth şi toate celelalte se oglindeau drăgălaş în mica oglindă ovală, aşezată deasupra bufetului...

Dacă mă voi dovedi a fi eu eroul propriei mele vieţi sau dacă acest rol îi va reveni altuia, aceasta se va lămuri în aste pagini. Ca să încep de la început, voi spune că m-am născut într-o vineri, la miezul nopţii (cel puţin aşa mi s-a spus şi eu cred). Şi, lucru vrednic de luat în seamă, orologiul s-a pornit a bate, iar eu m-am pornit să ţip în aceeaşi clipă.

În ceea ce priveşte ziua şi ceasul naşterii mele, asistenta şi câteva femei înţelepte din vecinătate care se arătau foarte interesate de mine cu câteva luni înainte de a fi posibilă o întâlnire între noi au spus, mai întâi, că mi-era menit să fiu lipsit de noroc în viaţă; iar apoi, că voi putea să văd năluci şi duhuri. Ambele daruri erau inevitabil ataşate, după părerea lor, oricărui copil lipsit de noroc, fată sau băiat, născut într-o vineri noapte, curând după miezul nopţii.

De întâia lor profeţie nu mă voi ocupa, căci nimic în afară de povestirea de faţă nu va dovedi mai bine dacă această prezicere era întemeiată sau nu. Cât despre cea de-a doua, mă voi mărgini să spun că, dacă nu mi s-or fi arătat vedeniile pe când eram copil mic, încă nu am primit acel dar. Însă nu mă plâng deloc că nu mi-a fost dat, iar dacă acum altcineva se bucură de el, îi dau din toată inima dreptul să şi-l păstreze.

M-am născut cu căiţă...

VREAU să cercetez dacă în ordinea civilă poate exista vreo regulă de administrare sigură şi legitimă, luându-i pe oameni aşa cum sunt şi legile aşa cum ar putea fi. În această cercetare voi încerca necontenit să îmbin ceea ce permite dreptul cu ceea ce este impus de interes, pentru ca justiţia şi utilitatea să nu fie în niciun caz separate. Îmi încep studiul fără a face dovada importanţei subiectului meu. Voi fi întrebat dacă sunt vreun principe sau un legiuitor ca să scriu despre politică. Voi răspunde că nu sunt nici una, nici alta, şi tocmai de aceea fac asta. Dacă aş fi principe sau legiuitor, nu mi-aş pierde vremea spunând ce trebuie făcut; aş trece la fapte sau aş tăcea. Fiind născut cetăţean al unui stat liber şi membru al suveranului, simt că, oricât de slabă ar fi influenţa pe care o poate avea vocea mea în chestiunile publice, dreptul la vot face să fie de datoria mea să le cercetez; când meditez asupra formelor de guvernământ, sunt fericit să văd că cercetările mele îmi dau noi motive de a o iubi pe cea din ţara mea.

"— Deci ai slujit la doi stăpâni deodată?
— Da, domnule, aşa am făcut, aceasta a fost şmecheria. Am acceptat slujba fără să mă gândesc, doar să văd ce aş putea face. Nu a durat mult, este adevărat, dar, în orice caz, m-aş putea lăuda că nimeni nu m-ar fi descoperit dacă nu m-aş fi dezvăluit din dragoste pentru fata asta de aici. Am muncit din greu azi şi îndrăznesc să spun că am avut lipsurile mele, dar sper că, din consideraţie faţă de partea amuzantă a situaţiei, toate aceste doamne şi domni mă vor ierta."

Printre religiile care propovăduiesc pacea eternă ca ţintă a omenirii, cel dintâi loc îl ocupă creştinismul. El este religia păcii prin excelenţă. Primul scriitor care a tratat tema „păcii eterne“ a fost Abatele Charles Irenée de St. Pierre. Aceeaşi idee a fost reluată de Rousseau, de Filantropişti, dar nici unul nu a conceput­o cu atâta agerime ca filosoful Kant, care o înfăţişează în legătura unui sistem adânc cugetat, fără nici o exaltare.

„Dincolo de orice alte consideratii, "Europolis" ramane un foarte frumos roman de epoca despre efemeritate, iluzie si esec, un roman in care mozaicul etnic al lumii levantine de la gurile Dunarii serveste drept fundal social si efigie identitara a frontierei maritime romanesti. Sigur ca intre timp multe s-au schimbat, iar Sulina de azi nu mai seamana cu portul dinamic si cosmopolit din anii ’20. Insa farmecul si puterea de seductie a cartii lui Jean Bart raman intacte, peste timp si mode. O carte pitoreasca si melancolica, a carei prospetime exotica va face sa viseze inca multe generatii de cititori. si care, de fapt, asteapta sa fie redescoperita.“ Paul Cernat

Romanul lui Lawrence surprinde atat prin viziune si prin subiectul pe care-l trateaza, cat si prin limbaj, asupra caruia autorul avertizeaza inca de la inceput. Cartea se adreseaza cu precadere oamenilor de spirit, capabili sa vada in noua forma de exprimare o depasire a tabu-urilor, depasire impusa de statutul pe care si-l revendica indivizii ca fiinte omenesti evoluate si de cultura. Puterea evocatoare a cuvintelor asa-zise obscene, considerata a fi primejdioasa pentru naturile simple, obscure, violente ale Evului Mediu, continua sa fie, poate, un pericol, fiind destul de puternica pentru firile inferioare, incomplete, rau evoluate. Ceea ce autorul le propune cititorilor prin romanul sau este o discutie libera, sincera cu privire la sexualitatea fiintei umane si, mai mult decat atat, o incercare de aprofundare, de intelegere a propriilor trupuri si a dorintelor si nevoilor trupesti, fizice ale fiecaruia. (Brebeanu Alina)

Demult, tare demult, intr-un orasel de pe tarmul Marii Mediterane isi ducea zilele un batran tamplar pe numele sau Giuseppe, zis si Nas-Vanat.
Odata i-a cazut in mana o bucata de lemn, una din acelea obisnuite folosite pentru incalzirea vetrei pe timp de iarna.

Cuprins:

• Lupul moralist


• Boul si vitelul


• Vulpoiul predicator


• Toporul si padurea


• Cainele si catelul


• Vulpea liberala


• Mierla si bufnita


• Pisica salbatica si tigrul


• Uliul si gainile


• Magarul rasfatat


• Oglinzile

Filozof grec, unul dintre cei mai mari ganditori ai lumii antice, discipol al lui Socrate, Platon a intemeiat la Atena scoala filozofica numita Academia si a scris numeroase dialoguri considerate opere ale prozei clasice grecesti.