Cărți

„După un volum cu titlu în greaca veche dedicat temelor ecologice, Mihók Tamás ne izbește cu acest titlu în latină, æs alienum, sugerând mize economice. Și nu numai: alien-ul poate fi exilatul, inadaptatul, „provincialul” care, într-o lectură biografistă, se relevă a fi Mihók însuși; dar în care se poate regăsi o generație întreagă de bucureșteni „în gazdă”. Toate tribulațiile de hidalgo transilvan, trăite în raport cu vampirica metropolă și infinitele ei fațete, sunt descrise cu un farmec irezistibil, în versuri care pot deveni refrene imnice ale flotanților din cartiere și corporații, cu formulări catchy și memorabile, reactualizând un filon goliardic (legat ombilical de o Oradie a chefurilor universitare).
Mihók vorbește în numele celor mulți expunându-se pe sine, cu maximă sinceritate confesivă și grație autoironică; dar preluând, în plus, precum un receptacul empatic, varietatea destinelor conviețuitoare din toate biotopurile străbătute, ca într-un parcurs inițiatic, îmbogățitor. Nu radical diferită de biocharia, ci mai degrabă în continuarea ei, æs alienum este o lucrare de ecologie socială, o auto-etnografie poetică, deopotrivă panoramică și profundă.” Florin Dumitrescu

„S-ar fi părut că anii 2000 au fost cei mai propice pentru critica socială, pentru un discurs deopotrivă poetic și narativ care să radiografieze complicata perioadă a tranziției de la comunism la capitalism. æs alienum readuce în prim-plan, savuros și senin, incomod și vivace, o periferie europeană deghizată în metropolă, trecută prin crize multiple, animată de conflictele ei interioare și de obsesii ancestrale. Această voce uneori obscură și robotizată, alteori emotivă și sedusă de propriul ritm, e șlagărul post-tranziției, al capitalului ce desfigurează, al versiunii tale anchilozate de epuizare extremă și revoltă în limita „stocului disponibil”. Un volum al sud-estului, al trăitului în cartier, traversat de „soarele balcanic”, repovestit de o instanță abisală și cinică ce încearcă să cuprindă cât mai mult, să nu lase pe nimeni și nimic deoparte.” Teona Farmatu

Șerban Mihalache a urmat studiile de licență și masterat la Facultatea de Electronică, Telecomunicații și Tehnologia Informației a Universității Politehnica din București, unde predă începând cu 2017. În 2023 și-a definitivat doctoratul, având ca temă utilizarea sistemelor cu inteligență artificială pentru recunoașterea emoțiilor, stresului și minciunilor din vorbire. A mai publicat demo-volumul de poezie M (2020).

Marko Pogačar a debutat în 2006 cu un volum primit ca o revelație a poeziei croate. Au urmat alte cinci: Poslanice običnim ljudima (Epistole către oamenii obișnuiți, 2007), Predmeti (Obiecte, 2009), Bog neće pomoći (Dumnezeu n-o s-ajute, 2012), Crna pokrajina (Ținutul negru, 2013) și Zemlja, zemlja (Pământ, pământ, 2017), trei volume de eseuri, o carte de proză scurtă și un jurnal de călătorie. A editat două antologii ale tinerilor poeți croați și este directorul celui mai important și mai vechi festival de poezie din Croația, „Goranovo proljeće” („Primăvara lui Goran”). A câștigat mai multe premii croate și internaționale, iar cărțile sale au fost traduse în peste zece limbi. În România i-a mai apărut Ținutul negru (2015), în traducerea tandemului Oproiu — Čolakhodžić.

Carte apărută în colaborare cu H'art Gallery. Despre Sentimentul naturii: Dincolo de pledoaria ecologistă, care nu capătă neapărat tonalități de manifest, notele defensive conținându-se implicit în invocările jucăuș-șfichiuitoare ale eternei relații om-natură, această carte oferă un splendid spectacol al limbajului și versificației. Făcând școală bună la Barbu, Arghezi, Dimov, Brumaru și Foarță, Florin Dumitrescu anulează granițele dintre registrele stilistice și, cu dezinvoltură și virtuozitate, pune alături mursecătura de stupoare, lasă să rimeze prișnițele cu coropișnițele, nautilii cu cochilii și jeleul cu eul supraeul, creează holorime, comite gesturi oximoronice descoperind îngeri zăluzi sau include în categoria firescului acțiunea de tămâiere a hardului — toate acestea, transpuse în ritmuri ce imită fie tonalitățile înălțătoare ale odei sau imnului, fie cântul tânguios al doinei, fie rostirea incantatorie a descântecului. Replică dată receptării clișeizate a uneia dintre marile teme ale poeziei din toate timpurile și, totodată, îndemn la regândirea principiilor de coexistență a noastră cu nonumanul, Sentimentul naturii este, întâi și-ntâi, o carte în care esteticul asimilează elegant ideologicul, lăsând poezia să emane frumusețe.

DOSAR Bertolt Brecht (1898-1956) • eseuri și articole de Bogdan-Alexandru Stănescu, Radu Vancu, Mihai Lukács, Victor Morozov • Bertolt Brecht în traducerea lui Robert Gabriel Elekes, Lorin Ghiman, Andrei Anastasescu, Alexa Stoicescu

Poezia Olgăi Ștefan se aseamănă cu cele două faze ale mareelor: citind-o, ai prima dată senzația că forța ei discursivă te paralizează, inundând tot spațiul mental și emoțional prin flamboaianța imaginarului, prin rimele interioare sofisticate și prin rafale de referințe culturale sau inserții de critică socială. După care, așa cum refluxul dezvăluie tot felul de vietăți bizare, scoici și resturi de pe fundul mării, așa și versurile ei scot la iveală însăși natura oximoronică a realității imediate: esteticul coexistând cu inesteticul, adevărul cu minciuna, falsul și fariseismul cultural, binele cu răul, normalul cu anormalul. Nerămânând la periferia realului, ci mergând dincolo de documentarea observațională, Resursa deconstruiește și reconstruiește fiecare segment constitutiv al vieții, fiecare mare experiență fondatoare, vorbind despre dragoste, erotism, despre moarte sau despre devenirea literară printr-o abordare neconcesivă. Orice țintă și-ar fixa în bătaia obiectivului poetic, Olga Ștefan rămâne unul dintre cei mai autentici și originali poeți de după 2000. -- Anastasia Gavrilovici

Goran Simić s-a născut în 1952 la Vlasenica, pe teritoriul actual al Bosniei-Herțegovina. Considerat un important poet al fostei Iugoslavii, a trecut prin experiența tumefiantă a asediului orașului Sarajevo. A emigrat cu familia în Canada în 1995, unde a început să scrie în limba engleză, fiind comparat cu Iosif Brodski și Zbigniew Herbert. A scris numeroase volume de poezie și proză scurtă, precum și texte teatrale și librete de operă, fiind prezent în notabile antologii internaționale, printre care Scanning the Century: The Penguin Book of Twentieth Century Poetry. S-a întors la Sarajevo în 2013.

Miroslav Holub (1923-1998) a fost un poet și imunolog ceh, a cărui recunoaștere internaţională a început cu publicarea poemelor sale în limba engleză, din numărul inaugural al legendarei reviste fondate de Ted Hughes în 1965, Modern Poetry in Translation, pentru ca traducerile ulterioare, culminând cu masiva Poems Before & After (2006), să îl impună ca pe una dintre cele mai remarcabile personalităţi ale poeziei europene postbelice.

„această mică insulă/ această mare insulă singuratică” Vulcanica Islandă nu e doar țara ghețarilor și a gheizerelor, ci un tărâm unde ai senzația că timpul a rămas suspendat undeva sub Cercul Polar. Poezia islandeză este una cu totul aparte, fiindcă limba ei nu a fost supusă prea mult schimbărilor, având totodată două litere care nu sunt găsite în alte limbi moderne: þ (numită thorn sau þorn) și ð (numită eth sau eða). Textul poetic este parte integrantă din viața cotidiană islandeză. În fiecare vers există un ritm intern, o unitate de sens.

Prima ediție a volumului Autoportret în flama de sudură a apărut la Casa de Editură Max Blecher în iunie 2021 și a primit un an mai târziu Premiul „Cartea de poezie a anului 2021” acordat de APLER (Asociația Publicațiilor Literare și Editurilor din România) și Premiul „Cartea de poezie a anului” acordat de ARCCA (Asociaţia Română a Creatorilor Culturali și Artiștilor), fiind de asemenea nominalizat la premiile revistei „Observator cultural” și la premiile Festivalului Național „George Bacovia”. Scris între ianuarie 2018 și decembrie 2020, Autoportret în flama de sudură iese în primăvara anului 2023 într-o ediție secundă, la care a fost adăugat poemul de la final, „Ultimii saci”.

Anul tigrului de apă este, în cele din urmă, un jurnal ținut cu grijă la un punct de frontieră dezafectat, de un grănicer care nu mai cere de multă vreme pașapoartele celor care trec granița dintre cele două țări: țara realului și țara imaginarului. Așa se face că personaje, lucruri, întâmplări din cele două ținuturi se amestecă imprevizibil, conviețuiesc, se complică și se explică unele prin altele, într-o devălmășie pașnică. Pe această contrabandă între real și imaginar este clădită lumea poeziei Ligiei Keșișian și versurile sale sunt ca niște ferestre plutind deschise pe suprafața unui lac liniștit, în zidul orizontal de apă.

DOSAR Aleksander Wat (1900-1967), cuprinzând poezie (în traducerea Ioanei Diaconu-Mureșan), proză (traducere de Marina Ilie) & texte despre Wat semnate de Czesław Miłosz, Radu Vancu, Ioana Diaconu-Mureșan

Nu atât o carte de poezie, cât o carte despre poezie, volumul lui Radu Vancu este un crez în literatura ca formă de redempțiune prin frumusețe. Sau un kaddish, pentru a folosi conceptul preferat de autor și care, asemenea unei chei de boltă, susține întreaga arhitectură a acestei coborâri în infern. Vorbim aici însă nu neapărat de un infern personal, cât de o experiență colectivă a Răului. Astfel, asumându-și aproape organic tragediile victimelor regimului nazist printr-o suită de avataruri pasagere, scriitura lui Radu Vancu este în căutarea locului geometric al confesiunii diaristice, exercițiilor de admirație aduse acelor „minți luminate distruse de nebunie” și discursului meta ce chestionează mijloacele literare de producere a unei epifanii. Rezultatul este oarecum atipic în comparație cu volumele sale precedente, în sensul în care acest joc al distanțelor focale alternând registre și perspective multiple dau profilul unui discurs polifonic, câteodată îmbrăcând chiar mecanismele teatralității specifice unui cor tragic. Este ca și cum eleganța ritmică a psalmilor, viziunile grotești ale Alcoolurilor lui Apollinaire și versatilitatea stilistică a lui Pascal Quignard și-ar da întâlnire în paginile unui tratat despre cuvinte care nu sunt altceva decât „instrumente de captare a luminii & a frumuseții”. -- Andrei C. Serban

Alexandru Funieru (n. 1979) a absolvit Filologia (română-franceză) la Universitatea „Transilvania”, unde a obținut în 2020 titlul de doctor. A publicat poezie în „Vatra”, „Astra”, „Corpul T”, iar candelabre în valul artificial, la care a scris mai bine de un deceniu, reprezintă volumul său de debut.

„Publicarea unei antologii de poezie contemporană (germană), în traducere, e o provocare — cerând, pe de-o parte, reprezentativitate, fiind în același timp produsul unei alegeri subiective. Intervine de asemenea problematica traductibilității anumitor forme de exprimare din specificul cultural, tematic și conceptual al unei limbi străine.

Am fost entuziasmat de ideea de a susține publicarea unei astfel de antologii pentru că, de la ultimele încercări de a aduce în atenția publicului român poezia de expresie germană, au trecut câțiva ani buni. Antologia „Poezie germană contemporană” (ed. Dacia, 1991, 1992) i se datorează poetei și traducătoarei Grete Tartler, iar antologia „Poezie concretă. Autori de limbă germană” (ed. România Press, 2005), care include poeți de expresie germană din Austria, Germania și Elveția, scriitorului Eugen Gomringer și traducătorului Matei Albastru.

Pentru a reuși să delimităm numărul autoarelor și autorilor incluși în antologia de față am luat în vedere criteriul teritorial, așadar antologia cuprinde 26 de poete și poeți stabiliți în Germania, care în momentul procesului de selecție erau încă în viață. Fără să facem din tematica identității de gen un punct central al acestei antologii, am încercat să acoperim o sferă cât mai largă, ținând cont de criteriul diversității. Varietatea temelor și stilurilor incluse în această antologie se datorează nu doar scriitoarelor și scriitorilor născuți în spațiul german, ci și celor care și-au dezvoltat lirismul în contextul migrației.

O antologie de o jumătate de veac, s-ar putea spune, privind, pe de-o parte, către Elke Erb (n. 1938, Scherbach), poeta care deschide această antologie și, la celălalt pol, către Yevgeniy Breyger (n. 1989, Harkiv), poetul german cu rădăcini ucrainene care închide această culegere de poezie care reunește poeme încărcate, apăsătoare, scrise în contextul repercusiunilor celui de-al Doilea Război Mondial, dar și poeme care documentează o perioadă de tranziție, referințe istorice și problematici individuale. Poezia nu este nici pe departe o formă literară pe cale de dispariție, dimpotrivă oferă un spațiu deosebit pentru manifestarea creativității — având un public restrâns, cu toate acestea prezent, loial, interesat de forme surprinzătoare și complexe ale exprimării artistice, în afara beletristicii mainstream. În antologie veți regăsi poezie clasică, versuri albe, poeme în proză, structuri hermeneutice complexe, poezie plină de seninătate, jocuri de cuvinte, încercarea de a trece de criterii formale, de a scrie în termeni retorici, fără formă, pe fondul unei culturi populare. În acest mix generațional se conturează tendințe actuale, cum ar fi poezia motivată politic sau cea care pornește dintr-o abordare ecologică, „nature writing”. Referințe, dialoguri sau replici date unor autori precum Celan, Brecht, Goethe, Kafka, Rilke, Novalis, Ovidius, Horatius și Stefan George dau cititoarelor și cititorilor posibilitatea de a descoperi nu doar poezia germană contemporană, ci și câteva dintre personalitățile culturale care i-au influențat pe parcursul timpului.

Nu pot fi trecute cu vederea nici nume precum Alexandru Bulucz (n. 1987, Alba-Iulia), Alke Stachler (n. 1984, Timișoara) sau Marcel Beyer, Nadja Küchenmeister și Ann Cotten, ce pomenesc în poemele lor amănunte autobiografice care au tangență cu spațiul românesc. Discuțiile despre componența acestei antologii s-au întins pe parcursul unei perioade îndelungate. Ne asumăm alegerea, conștienți fiind de faptul că spațiul german cuprinde un mult mai vast mozaic de voci — având cu toate acestea speranța că publicul român își va putea face o impresie despre varietatea poetică existentă la ora actuală în Germania și, de ce nu, va descoperi o serie de poetici care să-i stârnească pe termen lung curiozitatea.

Mulțumiri li se cuvin autoarelor și autorilor care au colaborat la clarificarea unor chestiuni legate de traducere, Manuelei Klenke, direct implicată în selecția și traducerea poemelor, dar și celor de la Casa de Editură Max Blecher, care au făcut posibilă tipărirea acestei antologii.”

Joachim Umlauf

Poezia Olgăi Ștefan se aseamănă cu cele două faze ale mareelor: citind-o, ai prima dată senzația că forța ei discursivă te paralizează, inundând tot spațiul mental și emoțional prin flamboaianța imaginarului, prin rimele interioare sofisticate și prin rafale de referințe culturale sau inserții de critică socială. După care, așa cum refluxul dezvăluie tot felul de vietăți bizare, scoici și resturi de pe fundul mării, așa și versurile ei scot la iveală însăși natura oximoronică a realității imediate: esteticul coexistând cu inesteticul, adevărul cu minciuna, falsul și fariseismul cultural, binele cu răul, normalul cu anormalul. Nerămânând la periferia realului, ci mergând dincolo de documentarea observațională, Resursa deconstruiește și reconstruiește fiecare segment constitutiv al vieții, fiecare mare experiență fondatoare, vorbind despre dragoste, erotism, despre moarte sau despre devenirea literară printr-o abordare neconcesivă. Orice țintă și-ar fixa în bătaia obiectivului poetic, Olga Ștefan rămâne unul dintre cei mai autentici și originali poeți de după 2000.

Anastasia Gavrilovici

„A treia carte pe care o public la Casa de Editură Max Blecher este cea de-a zecea carte de poezii a mea. Cînd am debutat în 1995, la 33 de ani, cu placheta „În margine”, nu mi-am închipuit vreodată că voi ajunge să scriu cîte o carte pentru fiecare deget de la mîini. Acum, spre 60 de ani, am toate degetele ocupate cu ceva care se numește poezie, o pradă pe care nu am hăituit-o, nici măcar atunci când se nășteau în mine atavice instincte de carnasier. Venea ea spre mine — vorba cuiva: nu se știe cine pe cine înghite. Nu sînt eu bestia. Pe cuvînt de poet.” Nicolae Coande

„Despre dragoste numai de bine”, spune undeva Ligia Pârvulescu — așa cum se zice, firește, despre morți numai de bine. Însă în alt poem splendid (ca atâtea altele din Intracranian) spune că „sângele e lumină”. Și exact asta e, într-adevăr, toată cartea asta: o fuziune nucleară între moarte & lumină, între spaima de ceilalți („trec printre ceilalți ca printr-un câmp minat”) & foamea disperată de apropiere, între nevoia de blândețe & conștiința faptului că blândețea e întotdeauna marker-ul & înțelepciunea răniților: oamenii sunt blânzi fiindcă sunt terminați („animale blânde vin de departe cu mecanismele lor încleiate”), cerul e blând fiindcă e lovit („cerul e mare și blând/ un animal lovit”). Și, cum toți suntem animale umane rănite, cartea asta ne poate învăța cum să ne facem rănile să devină blândețe. E una dintre cele mai prețioase lecții ale literaturii. Și îi sunt îndatorat Ligiei Pârvulescu fiindcă, prin admirabilul ei document Intracranian, ne învață exact lecția asta.

Radu Vancu

„Firele de wolfram rezistă la aproape 800 de grade Celsius. Radu Andriescu înregistrează în acest volum temperaturile incandescente ale unui extensiv proces de rememorare. Explorăm rute biografice sinuoase, care ne conduc de la imagini ale copilăriei și adolescenței la cele ale armatei și profesoratului, ajungând până foarte aproape de neliniștile prezentului.

„Sacoșa cu amintiri din care suntem făcuți” e materialul pe care Radu Andriescu îl topește în corpul acestui volum. Ceea ce rezultă e o reorganizare a trecutului, iar în montura acestei lumi sunt cristalizate felii de existență. Prezentul e tatonat cu luciditate, iar momentele de introspecție sunt filtrate prin propria imagine, captată de oglindă. Însă această reflexie nu e niciodată conformă.

E o imagine care progresiv se distorsionează, se înstrăinează și care capătă în cele din urmă contururi proprii.

Galeriile de personaje, rafinamentul intertextual și retorica frustă scot la suprafață, de fapt, o sensibilitate scurtcircuitată de viața de zi cu zi.”

Luana Stroe

Expresivitatea nu se naște întotdeauna din duritate și forță, uneori este cu atât mai intensă și mai înșelătoare cu cât se naște din delicatețe și finețe. Din imagini ce se construiesc în contururi fragile și transparente, dar care ajung să îți invadeze spațiul mintal cu o cascadă de emoții și percepții concrete ale unei realități pulsatile, care începe să doară. Poezia Angelicăi Stan mizează pe claritate și suplețe a expresiei. Spațiul ei poetic, deși aparent familiar, este unul al suferințelor surde, care capătă ecou în propria conștiință și se amplifică. Fascinantă este însă frumusețea stranie a acestor spații amare. O materie melancolică se desprinde din text, ți se lipește de corp și te însoțește o vreme. Cu „exponate de artă brută” Angelica Stan dovedește încă o dată că este una dintre cele mai subtile și mai sugestive poete contemporane. Din specia celor excesiv de discrete și insuficient cunoscute.

Cosmin Perța

Te mai poți salva într-un buncăr? Ioana Vintilă ne propune un „buncăr de origami” în care să poți spera la o salvare „de care încă mai este nevoie” — cum spune chiar poemul ce dă titlul cărții. Deja confirmată ca o poetă cu o sensibilitate noir aparte, maestră a unor distopii în miniatură, acest al doilea volum al Ioanei pune sub lupă o lume parcă și mai dezabuzată, cu toți receptorii durerii hipertrofiați. buncărul de origami propune un întreg imaginar marcat de formule chimice folosite drept ancore, unde „cuvintele țâșnesc direct din pântece” și te învăluie. Bezna și promisiunea luminii sunt firul roșu al tuturor acestor poeme narative cu personaje fantomatice, unde fie membrii familiei, fie Lucía, Chiara sau Mauricio, își celebrează descompunerea și devin martorii unor transformări genetice ireversibile mirosind a napalm și metamizol. Versurile pline de cruzime și penitență recompun o hartă politică a fricii și curajului de a o confrunta și confirmă timbrul inconfundabil al unei poete ce își extinde teritoriul poetic și te atrage magnetic spre a-i desluși înțelesurile.

Miruna Vlada

„Thanato Hotel e un fenomen natural mai mult decât o carte. Sunt aici poeme care stârnesc invidie, revoltă și îngrijorare: ai senzația că ai ignorat dintotdeauna cruzimea lumii tandre & tragice pe care o configurează, ești tentat să scrii și tu despre ea («să contribui»), dar stilul Liviei e nu doar inimitabil, ci și, în convențiile unui Romanian Southern Noir, imposibil de concurat.” Olga Ștefan

„Frânghia înflorită continuă și, cumva, încheie « saga familială », în centru cu aceleași personaje: tatăl (« mortul iubit »), soția (Camelia) și fiul (Sebastian). Amplul poem alătură fragmente din viața casnică, vise serafic-atroce, amintiri, meditații asupra poeziei, excursuri în/ discursuri despre « lumea de dincolo », într-o formulă care este, deja, « marcă înregistrată Radu Vancu ».

De la primele poeme pe care i le-am citit, am admirat biografismul dens al Nadejdei Radulova, intensificat de o imagerie amplă, ce amintește de tehnica „detaliilor luminoase” preconizată de Pound. Poetă complexă, capabilă, așa cum cred că o arată selecția din această antologie, să lucreze în registre diferite și să păstreze același dinamism al scriiturii cu toate că abordează diferite modalități discursive (inclusiv instrumentând în spirit postmodern mitologicul, ignorat cu desăvârșire de poeții români ai ultimilor douăzeci și cinci de ani), Radulova are forță și rafinament, iar transpunerea poeziei sale în românește a fost, aș spune, proba cea mai dificilă pe care Lora Nenkovska și cu mine am dat-o în anii de când colaborăm. Femeia din casa de la colț este cartea unuia dintre cei mai buni și mai plini de vitalitate poeți bulgari ai ultimelor decenii. Claudiu Komartin

„Ionel Ciupureanu, un bărbat de talie mijlocie, bine făcut, frumos fizic în felul lui Radu Petrescu, sado-masochist curat și marginal prin structură. Poetul, în mod voit, mi-a scurtat timpul de citire a poeziei sale.
Plonjează de la un vers la altul cu viteza luminii, plonjează și întoarce imediat sensul versurilor aproape mistice. Are atât de multe versuri memorabile încât amețești când le citești.
Mă țin cu mâinile de capul meu bătrân. Simt și văd că Ionel Ciupureanu este încă tânăr, puternic, că își permite să întoarcă pe dos universul și să mute din loc zidul de care se sprijină uneori. Că poate intra în delir scurt și coerent.
Poetul are forță, nebunie, dar pe mine mă apropie de forța lui prin faptul că poate lua decizii de tip ideologico-lingvistic. De fapt, el practică mai degrabă o ideologie poetică de autodistrugere formală, prin versuri, și subminarea vieții lui de tip clasic. Teribil duet. Sau duel?
Pe Ionel Ciupureanu îl simt sănătos, capabil, ca orice poet mare, să se folosească de euforizare și control. Dacă mi-ar fi lăsat puțin mai mult timp să mă plimb printre semnificațiile și non-semnificațiile versurilor lui, aș fi putut și eu să fiu mai blândă. Poezia lui este, până la urmă, de o simplitate care ascunde, totuși, ființa lui discretă și sofisticată. Și erotismul lui este discret și sofisticat.
Versuri întregi trag după ele sentimentul de renunțare la cuvinte și la viață.
Este ceva în poezia lui care mă atrage mai mult decât viața lui, este ceva în viața lui care mă atrage mai mult decât viața lui. Este chiar poezia pe care o scrie.”

Angela Marcovici

Primii misionari creștini, neștiind cum să-i definească pe sfinții extra-europeni pe care îi întâlneau, îi numeau „mistici naturali”. Împrumutând această perspectivă, putem spune cu îndreptățire că Sebastian Reichmann este un suprarealist natural. Acest „accelerator de încarnări” absoarbe vibrația unei ființe sau a unui lucru, caută, printr-o infinitate de fisuri mărunte, anumite nuanțe ale spiritului, ceea ce el numește, printr-o găselniță pe cât de barocă, pe atât de percutantă, „vise sanscrite”.
Reichmann clădește din aceste vise, prin intermediul cărora inegalabilul Nerval și-a construit „a doua viață”, soclul viziunii sale poetice, locul în care spațiu-timpul se deschide și se dilată către „căile cu destinație neașteptată”. În felul său de a scrie, aproape misterios, difuz până la dispariție sau ubicuitate, discret kafkian, evocând o „grație amânată”, tensiunea își află apogeul. (Zéno Bianu)

Sebastian Reichmann se lasă călăuzit de un simț care nu se tocește cum nu se tocește ceața, iar poezia sa își păstrează tonusul și un ton specific inconfundabil, cu toate că discursul post-suprarealist este acum impregnat într-o mai mare măsură de biografic și de o privire scrutătoare asupra realului.
La o jumătate de secol de la Acceptarea inițială, volum care a marcat un punct de cotitură, lămurindu-i opțiunile destinale, Reichmann se afirmă în Edenul tăcerii rele ca un poet bilingv al cărui balans lucid între două limbi și culturi a condus la sintetizarea unui limbaj cu mănoase obscurități, imagerie enigmatică și momente în care secvențializează cu ochii parcă întredeschiși absolutul fragil al unei lumi ce pare astfel a-și redobândi partea de grație. (Claudiu Komartin)

„După Mile End, aventura lui Siprien, zilierul corporate cu statut de imigrant, continuă foarte firesc cu Mile-Ex (și pun pariu că vom avea o trilogie). Dacă prima a fost cartea traumei, în Mile-Ex se simte un soi de acceptare, plus o fină înțelegere a alienării și nu trebuie să fii emigrant ca să trăiești asta, ci doar să îi dai dreptate autorului când spune că «granițele sunt subiective». Cu poemele ei pline de aceeași disperare ludică și autopersiflare în registru confesional un pic gonzo, de reportaje ale cotidianului de acolo și editoriale ale nostalgiei de aici, în același colaj de limbaje ca în volumul de debut, totul e fluviu, multistrat și ritm, totul pulsează în cartea asta. Cândva angajat ca hoț de minute, Ciprian te fură și în Mile-Ex și foarte bine face pentru că e un timp excelent reinvestit.” (Livia Ștefan)

„Dureroasă și scrâșnitoare, ca un pumn de dinți după ce-ai luat un cap în gură, Mile-Ex este o carte nesfârșită, amețitoare, bolnavă și drogată, un ocean în care te arunci și știi sigur că nu vei reuși niciodată să-l traversezi înotând cu brațele, cu mintea ori cu disperarea.
Amestec de punk, rock și blues, «proezia» lui Ciprian Popescu frisonează, înspăimântă, rupe canoanele, înduioșează, provoacă și distruge.
Spirit cosmopolit, Ciprian Popescu este cel mai bukowskian autor român contemporan. Lumea lui e una colorată, multilingvă, stranie, periculoasă și exotică, populată de poeți, falși borfași, sportivi bătrâni, barmani, emigranți, curve și viitori gangsteri, în mijlocul cărora autorul se simte ca acasă. Ciprian Popescu înțelege această lume, o iubește, îi este devotat, o detestă, dar nici nu se poate despărți de ea.
Mile-Ex, teritoriu ficțional, însă și numele unui cartier din Montréal, e o carte complicată și tristă, imposibil de uitat ori de ignorat. După lectură, mulți vor cădea în fund de stupoare, dar nu înainte de a-și tăia venele.” (Cornel George Popa)

Mugur Grosu revine la zece ani de la Grossomodo și la douăzeci de la volumul cu care debutase la Editura Pontica, Haltera cu zurgălăi, și o face di granda: principala morengo conține șaizeci și patru de poeme împărțite în trei cicluri, [galben], [roșu] și [negru].
Cartea este ilustrată de doisprezece artiști (plus Grosu însuși), fiecare având câte o mică lucrare/intervenție ce intră în dialog cu proiectul poetic din principala morengo:

Miguel Platero
Adrian Preda
Dumitru Gorzo
Ștefan Ungureanu
Gili Mocanu
Giuliano Nardin
Paula Muñoz Zygmunt
Lumi Mihai
Daniel Bălănescu
Ion Barbu
Dan Perjovschi
Nicolae Comănescu
Tomagraph

maki for 2 este volumul câștigător al Concursului de debut în poezie „Max Blecher”, ajuns la ediția a unsprezecea. Din juriu au făcut parte Andreea Pop, Bogdan Crețu și Claudiu Komartin.

„Ce e cel mai frumos în maki for 2 e felul în care haosul şi dezorientarea existenţei, mutaţiile şi aclimatizările nedorite, visele şi neliniştea se decantează în instantaneele unor suprafeţe, imagini freeze-frame ale unor stări pe care le recunoşti imediat cu ochii minţii. Sunt imaginile arhetipale ale unor fenomene interioare complexe. maki for 2 e un mic tratat de oceanografie, un studiu asupra mecanismelor memoriei îndrăgostiţilor, o developare a sculpturilor frugale ale luminii trecând peste oraşele asiatice, fulminology. O hartă a timpului estimat de propagare a valurilor tsunami, o ecologie urbană. Speranţa în puterea vindecătoare a dragostei, trăită în imagini sfâşietoare.” (Andrei Dósa)

„maki for 2 se aseamănă cu o cabină de simulare VR, în care ești pur și simplu atras, fără să te poți opune, pe o orbită seducătoare și de o luxurianță imagistică de-a dreptul amețitoare, unde lucrurile care îți sunt prezentate par atât de reale și firești, dar „la atingere totul dispare”. O cafenea oarecare din Hong Kong, magazinele de anime și manga, benzinării, garaje, parcări și temple, toate orașele și locurile compun o hartă intimă a emoțiilor și descoperirilor unui subiect poetic lucid care, construindu-și narațiunile între urban și natură, explorează, cu precauția unui scafandru de mare adâncime, propriile anxietăți, traume, nevralgii. De altfel, acvaticul devine un background important pentru scenariile montate de Adelina Pascale, atracția adâncurilor, a hăurilor populate de ființe și plante bizare reiterând dorința febrilă de a accesa zonele interzise ale propriului subconștient, de a traversa acele linii pe care ți-ai promis că nu le vei trece, ca să nu doară. Cinematografice și bine strunite, poemele impresionează prin coeziunea și verosimilitatea cadrelor care te transportă și la capătul cărora ai senzația că ai fost acolo, dezvăluind un debut intens, cu secvențe din care nu te poți desprinde.” (Anastasia Gavrilovici)

Antologie și traducere din limba maghiară de Mihók Tamás. Prefață de André Ferenc. Ilustrații de Ramona Iacob

Curs de scufundare în poezia maghiară contemporană

Treabă mai vitregă decât antologatorul are doar prefaţatorul de antologie — spun asta fiind extrem de recunoscător și, totodată, bucuros că poate apărea această carte. Ca orice selecţie, și aceasta e subiectivă, pasibilă de controverse. Traducătorul, Mihók Tamás, poate să apeleze la scuze precum propriile gusturi, traductibilitate, respectiv limita de întindere pentru a justifica de ce tocmai acești poeţi, și de ce tocmai cu aceste poeme, au ajuns în volum. Eu, în schimb, n-ajunge să pledez pentru autorii selectaţi — și nici să mă angajez în bombăneli încă din prefaţă n-ar fi prea nimerit, pasez acest privilegiu criticii —, dar s-ar cădea să le ofer cititorilor români și niște repere pentru poezia maghiară contemporană. Floare la ureche: să rezum în doar câteva pagini, cu ajutorul câtorva modele, unele aparent arbitrare, ce schimbări majore s-au produs în lirica maghiară în ultimele două decenii, în ce punct s-a cantonat, precum și motivele pentru care merită să citești poezie maghiară contemporană. Deși eșecul este asigurat, mie îmi place să o dau în bară, așa că am să purced cavalerește.
Pe scurt, cititorul ţine în mâini antologia poeziei maghiare contemporane din Ungaria. În ea se regăsesc cincisprezece poeţi, în ordine alfabetică: Áfra János, Bajtai András, Deres Kornélia, Ferencz Mónika, Izsó Zita, Korpa Tamás, Krusovszky Dénes, Mohácsi Balázs, Nemes Z. Márió, Simon Bettina, Simon Márton, Sirokai Mátyás, Terék Anna, Tóth Kinga și Závada Péter. În jurul antologiilor mereu se iscă dezbateri vizavi de prezenţa sau absenţa câte unui autor, însă un lucru e cert: cei selectaţi în Către Saturn, înot au locul lor bine definit în literatura maghiară. Nu e loc de profitori sau eterne „tinere speranţe”. Dacă cineva se recomandă ca amator de poezie maghiară contemporană, dar n-a auzit de vreunul dintre acești autori, acela e un mincinos: ori e dezorientat, ori neagă din rea-voinţă. Autorii selectaţi sunt cu toţii trecuţi de 30, majoritatea au debutat în a doua jumătate a anilor 2000 sau imediat după. De atunci, a ieșit la rampă o generaţie nouă, la fel de fascinantă și eterogenă, astfel autorii din această antologie pot fi consideraţi reprezentanţi ai generaţiei de mijloc. (André Ferenc)